- Cum urci podul peste Canalul Dunăre-Marea Neagră se ițește pe mal un schelet masiv din metal unde trebăluiesc de zor sudorii în ultimele luni. Mastodontul acesta pare să dea viață unei amfore cum foloseau anticii, pe jumătate îngropată în nisip. Poate că va fi un mall sau vreun parc de distracții, dar dacă va lua forma unei amfore, arhitecții și inginerii săi n-au dus lipsă de imaginație, orașul schimbându-și fața de la unul industrial comunist la o stațiune de la malul mării cu adevărat. Reușit mi se pare și motto-ul Năvodariului - "Orașul unde soarele sărută marea". Numai de kitsch mi-e teamă, care în arhitectură e ca maneaua transformată în muzică populară sau ca telenovela care copiază filmele istorice de familie. Unele construcții sunt reușite aici, recunosc asta localnicii, dar și vizitatorii - statuia pescarului cu năvod din centrul orașului sau rondul cu delfini de la intrarea pe strada mea și la fel parcurile, dar nu și statuile dintre blocuri ce contrastează cu izolațiile termice făcute alandala de către locatari și care transformă imobilele într-un fel de puzzle citadin;
- Cobor vineri în centrul orașului din microbuzul care mă aduce de la serviciu ca să verific dacă a intrat salariul pe card, mai ales că întârzia deja de o săptămână (unii spun că așa își acoperă instituțiile găurile din buget făcute cu investiții proaste sau altele, prin ținerea salariilor în bănci pentru încasarea dobânzii la depozit; nu știu cât e de adevărat, dar asta nu se face... și totuși, câte nu se fac dar se fac?), la trecerea de pietoni dinaintea stației , șoferul se răstește grăbit la un om în vârstă: "Hai, pensionarule!", iar acesta râde și privește spre mașină grăbind pasul. Același șofer tace îngăduitor însă când în urma acestuia la câțiva pași se ivește un elev de școală primară. Tot e bine, o fi având la rândul său familie, copii și nu i-ar conveni să fie tratați la fel, dar poate că nu-și suportă socrii, părinții, cine știe toate ciudățeniile oamenilor? Mă îndrept către aceeași trecere de pietoni după ce cobor din microbuz și trec pe lângă un cetățean cu bicicleta care părăsise grăbit vreo cârciumă la cât avea de roșie fața și care se răstește la un puști care aproape că aleargă pe lângă el: "Taică-tău știe pe unde umbli? Să vezi ce-ți face când ajungi acasă și îi spun". "A zis că nici nu mai vrea să mă vadă, unchiule!", improvizează acesta gesticulând larg ca un om mare, ca să arate că e stăpân pe viața lui. Amândoi sunt îmbrăcați modest și parcă sunt desprinși din romanele lui A. J. Cronin. Tocmai mi-am cumpărat ieri de la librăria "Cărturești", Elogiul nebuniei sau discurs despre lauda prostiei - și mă gândesc că avea Erasmus dreptate să scrie că e ridicol să vezi copii făcând pe înțelepții. La fel ilustra și Lucian Blaga specificul vârstelor în poezia lui, "Trei fețe": "Copilul râde: "Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!" Tânărul cântă: "Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!" Bătrânul tace: "Iubirea şi jocul meu e-nțelepciunea!"
- Tocmai am aflat zilele trecute din "Cațavencii" că unii oameni merg la frizer când se tund și cer să poarte freza lui Eminescu, așa că m-am hotărât cum voi purta podoaba capilară după ce mă voi tunde. Asta și pentru că peste câteva luni voi trece de vârsta maximă admisă de sociologi pentru ce înseamnă tinerețe, 35 de ani, iar în ultimii 20 am purtat numai plete. A trecut vremea în care zbânțuiam din plete la petreceri și banchete, deși mă bucur că oamenii pasionați de muzica rock au și o inteligență peste medie sau sunt mai educați decât alții în spațiul nostru citadin atât de diversificat;
- Credeam că știu aproape totul despre oameni, iar despre femei suficiente însușiri după cele două lungi logodne pe care le-am avut sau de când lucrez în mediul preuniversitar, pentru a înțelege că trebuie să mă limitez doar la o admirație strict detașată, estetică față de ele. Însă recent am descoperit la o colegă nou venită o latură pe care o credeam de mult uitată sau deliberat ascunsă de acestea în ostilitatea competiției prost înțelese care este viața pentru cei mai mulți dintre noi: frumusețea simplu sufletească, interioară, poate chiar un pic de timiditate mascată prin gesturi și replici prin care încearcă să fugă de sine. Și eu greșesc uneori când primesc aprecieri la clasă tăcând și trecând mai departe, însă am învățat de la o vreme să și mulțumesc pentru acestea înainte de a continua. Asta pentru că dezinvoltura și sociabilitatea nu sunt lucruri de care să-ți fie rușine decât într-o lume acrită, defăimătoare și care apreciază mai mult bășcălia care dezumanizează decât ironia care corectează. Teoreticienii artei spun că frumusețea estetică survine la intersecția privirii cu opera de artă, însă în cazul oamenilor, dacă cea pe care o admirăm deține aceleași resurse de admirație către privitor, se realizează sensul estetic deplin. Al doilea pas după descoperirea frumuseții exterioare a unei femei este cu necesitate descoperirea frumuseții ei sufletești pe care n-ar trebui s-o vadă ca pe un semn de slăbiciune. Dar asta presupune încredere, pentru că încrederea în omul care te admiră alungă rușinea care ți se cultivă anapoda prin societate sub forma ridiculizării;
- Adina Popescu povestește într-un articol din ultimul număr al revistei Dilema veche cum și-a petrecut seara de revelion la Mc Donald's și apoi la televizor. Dacă ar ști că sunt mulți oameni singuri sau forțați la singurătate ca ea pe planetă din ale căror gânduri ne hrănim cu toții, ar fi mai optimistă. Oricum ce scrie ea mi se pare mai uman și mai interesant decât dezbaterile ideologice pe care le are Andrei Pleșu cu adversarii săi. Până la urmă, filosofii sunt interesanți când nu au opțiuni politice, aici îi dau dreptate lui Erasmus în puținele locuri unde laudă înțelepciunea lui Socrate. Viața cotidiană bate filosofia și toate ideologiile;
- Mi-am cumpărat ieri și cartea "Cristalizarea opiniei publice", de Bernays, iar acolo am dat peste un citat: "La școală ni se predă teoria succesiunii logice a evenimentelor, pe care se bazează tot ceea ce facem. În viață trebuie să fii pregătit pentru succesiunea ilogică a evenimentelor". Și poate că de mai multă predictibilitate este nevoie între oameni, între instituții și oameni, pentru a câștiga încrederea de care ne tot plângem că ne lipsește.
Postez și un clip despre capitalism, socialism și comunism pe înțelesul tuturor, pentru ca unele lucruri să nu mai fie nevoie să fie reluate:
