marți, 26 februarie 2019

Bohemian Rhapsody și The Doors - două ecranizări, două diferențe de nivel. Realul și irealul: Murakami vs. Cărtărescu.


Val Kilmer a jucat magistral rolul lui Jim Morrison din "The Doors" în 1991. Rami Malek a jucat și el rolul lui Freddie Mercury anul trecut și a luat deja un Oscar. Fie că în anii '90 se făceau mai multe filme bune - vezi "Forrest Gump" sau "A Beautiful mind" -, fie că azi se fac mai multe filme slabe și mustind a ideologie neomarxistă - vezi "Django dezlănțuit" sau "A star is born", altfel nu-mi explic producția slabă la hectar a Hollywood-ului. Pe vremea când făceau propagandă stângistă subtilă erau mai simpatici, azi sunt stridenți și vindicativi. Au alungat din cetatea lui Platon poeții ce nu veneau cu ritmurile dorite.

"Am impresia că în lumea vestică nu e atât de ușor să treci în cealaltă parte" spune Murakami într-un interviu din "The New Yorker". Trebuie să treci prin câteva încercări pentru asta". Și într-un fel așa este, pentru că limbile anglo-saxone cu precizia lor pragmatică, mundană, înlătură polisemantismul ce îndeamnă la ficțiune și visare din lumea estică. S-a spus de mult că orientalul e axat pe lumea interioară, în timp ce lumea exterioară e doar un pretext ce îi oferă contexte pentru ideile și sentimentele sale. "The other side" nu e neapărat un loc întunecat la Murakami cum e la Cărtărescu, de pildă, care încă e marcat de fricile copilăriei în "Solenoid", scriitorul japonez revine mereu în lumea reală, nu rămâne dincolo, prins în plasa nebuloaselor curiozități și enigme freudiene, deci nu aduce cu el lucruri întunecoase de dincolo. Am și găsit o pasiune comună cu el: ne plac pisicile, dar nu avem nici măcar una. Felinele au o eleganță și o personalitate de care câinii, mai înceți la minte și butucănoși par să nu dispună.

Pustule pe un corp social inert. Avem o societate bolnavă, o boală cu pungi de puroi și paraziți, am luat-o din politică și am dus-o în școli, spitale, autorități centrale și locale. Ne dăm cu fard și fond de ten să pară că suntem democrați și liberi, însă avem aceleași reflexe de gașcă abrutizată ca pe vremea C.A.P.-ului. Boala noastră se manifestă având următoarele simptome: în stadiile precoce lingușim diriginta și o cadorisim de ziua ei sau în orice altă zi, în forme avansate îi lingem clanța șefului și îi întreținem cu intrigi dușmăniile. În remisie și convalescență sau după demisie trăim cu nostalgie amintirea chermezelor. Elitele au fost compromise după 1989 mai ceva decât o făcuse regimul stalinist în anii '50. Ce folos că ai libertate dacă nu o folosești exprimându-te când simți că îți sunt încălcate drepturile? Astrofizicienii spun că moartea universului va surveni când entropia va fi maximă, când se vor egaliza toate valorile și nu vor mai exista diferențieri. La fel moare și o societate, când vocile sunt stopate pe rând și frica sau interesul mercantil sunt maxime.

Butonofobia sau teama de a nu tasta greșit. Citesc un articol, mă uit pe comentarii și dau să revin pe timeline, iar Facebook mă anunță că tocmai am distribuit articolul. O aiureală, știind că buricul degetului tastase altceva, doar nu am copite. Poate că vrei să fii discret, să nu bârâi lumea cu share-urile tale și doar te uiți pe vreo postarea comică despre Dăncilă sau tragică despre dizabili, ce-i cu sensibilitatea asta touchscreen? Butonatul telefoanelor a devenit azi un fel de mers al fachirului pe cărbuni încinși.

P.S: Știu, nu am arătat de ce Rami Malek joacă mai slab decât Val Kilmer. Vedeți cele două filme și vă lămuriți.