Diferențe culturale. Așa să fie? Zum Beispiel: Mamaia, Taj Mahal, Salonic, Thassos, Bodensee. Și "Ask me about my zombies"

Oamenii care nu ies din discursul pesimist, depreciativ pot fi distractivi o vreme, dar aversiunea constantă într-o singură direcție poate fi semnul unei obsesii, ori mai degrabă al unor interese precise. Hai că poate ai câteodată experiențe deprimante cu semenii, ca fiecare dintre noi - mai ales când ești luat la ochi de structurili mafioti din teritoriu ale politicienilor, dar să recunoaștem că ne aflăm și în situații pozitive când știm ce să alegem, pe unde să mergem, cu cine să ne însoțim. "La mare în România e urât", scria jurnalista Selma Iusuf de la Kiss FM și Magic FM în rubrica permanentă Legende urbane din ultimul număr al "Dilemei vechi", săptămânalul de cultură pe care îmi place să-l citesc pentru diversitatea opiniilor și profunzimea abordării subiectelor. Aș mai cumpăra și Timpul sau alte ziare inteligente și de bun gust, dar cum trăiesc în republica lui Mazăre, iar presa care îl contestă e sub embargoul său bolșevic, sunt mulțumit că mi se dă voie să trăiesc fără a fi un prost lesne de condus. Totuși, am învățat la orele de logică să nu absolutizez concluziile obținute prin raționamente inductive, adică din experiențe individuale. Mamaia, ca și Vama Veche și-a pierdut spiritul familist ori hippie care încânta generațiile anilor 70 sau 90, dar locuri potrivite pentru fiecare încă se mai găsesc. Zona de nord a stațíunii, de "La Butoaie" și până la hotelul Rex (cel mai vechi din stațiune) rămâne frecventabilă, cu mai puțini maneliști care lasă chiștoace sau știuleți de porumb pe nisip. Eu mi-am petrecut aproape tot concediul de vară pe acolo și de felul în care plaja din zona hotelului Vega e păzită și întreținută nu mă pot plânge. Plus că prețurile sunt mult mai rezonabile decât în zona de sud. Adică prețurile din weekend ale zonei de nord sunt cele din săptămână ale zonei de sud, însă la condiții mult mai proaste și cu anturaje dubioase către sud. Deci nordul câștigă și de această dată. Săptămâna viitoare aștept amuzat să văd cu ce ne mai deprimă Selma Iusuf, așa cum așteptam pe vremuri să văd pentru ce se mai enervează Mircea Badea, până când mi-am dat seama cât de mari îi sunt impostura, interesele personale și de trust. În alt număr al revistei, jurnalista cu pricina povestea despre viața bunicii sale de la țară - complet diferită de clișeul bătrânei înveșmântate în portul tradițional ce frământă aluatul cântând la sărbători și mai degrabă al fostei lucrătoare la C.A.P. în șlapi de gumilastic ce curăță cu sapa buruienile din grădină și aruncă în sobă pet-uri de Coca-Cola.

Desigur, Mamaia nu e Copacabana braziliană cum visează unii, ori măcar Salonic și Thassos din Grecia, la fel cum Constanța lui Mazăre nu e Konstanz din Germania, pe Bodensee. Nu e nici măcar ca la Sinaia, unde vizitezi încăperile în liniște și cu saboții de la intrare care protejează covoarele și scările palatului regal. Păstrăm criteriile și unitățile de măsură, desigur. Însă nici nu se poartă lumea de la noi ca hindușii veniți în Agra la Taj Mahal ca să ia bețe pe spinare de la paznici pentru că se înghesuie la intrare și aruncă pe jos ambalaje în palatul construit de împăratul Shah Jahan drept mausoleum pentru soția sa, Mumtaz Mahal, sau dorm pe holuri în hoteluri și circulă cu mașinile pe contrasens când au chef. 

Probabil că popoarele sunt ca numărul elevilor dintr-o clasă: cu cât mai mulți, cu atât mai greu de educat, acesta o fi fost și criteriul după care s-a și făcut reforma învățământului la comuniștii de la noi în ultimii ani - după spiritul indian și asiatic, nu european și occidental.  

"De 70 de ani oamenii votează socialiștii și tot săraci sunt", scria cineva pe internet, referindu-se la istoria noastră de la 23 august 1944 și până astăzi. Eu aș fi schimbat forma de guvernământ în 1989 și aș fi reinstaurat monarhia, dar asta e numai opțiunea mea ideologică. Încă mai sunt oameni care cred că stânga politică le vrea binele, deși reprezentanții lor sunt mai bogați decât cei declarați de dreapta moderată și de un radicalism față de propriile comunități pe care le stăpânesc ce se identifică mai degrabă bolșevismului sau fascismului. Iar extremele se atrag, știm și asta deja. Crezând că suntem altruiști, împiedicăm spiritele individuale întreprinzătoare să evolueze și pe noi odată cu ele. Dimpotrivă, crezând că ființa umană e pur egoistă rupem legăturile cu lumea și ne izolăm fiecare în cochilia sa ca într-un buncăr sau ca într-un submarin din care privim lumea de afară prin periscopul numit Facebook, Blogger, mass-media ș.am.d. Iar între timp viața trece pe lângă noi și constatăm că n-am văzut cu ochii noștri nimic, ci doar cu ochii altora, că n-am gândit, dar au gândit alții pentru noi și că doar am simțit ce ni s-a spus. Or, fericirea unei lumi vine de la fericirea oamenilor, nu e o abstracție colectivistă și desprinsă de indivizi.

Și când mă gândesc... o tipă, asistent universitar - Alexandra Weiss -, mi-a propus cândva să rămân în Germania și să lucrez cu ea. Dar vezi, gândindu-mă la iubita mea de atunci și la mândria de a fi român, am refuzat. Acum sunt doar mândru că am refuzat :)). Ce locuri frumoase...

Globalizarea de cartier și urbanizarea. Angelina Jolie și "Original sin". Limbajul ca dramaturgie. Sau despre amanet, second hand, cazinouri și pariuri sportive

 

Peste drum era o cafenea, Millenium. Evitam să intru, pentru că vedeam întruna fețe tuciurii cu priviri reptiliene și cu rânjete știrbe de felină adunate ciopor acolo, deși locul mă atrăgea. Mai mult de curiozitate, așa cum a fost cu terasa Crema din Mamaia, care mi-a displăcut. Totuși, pe la Millenium am fost de vreo două ori - o dată cu Octavian și Adela, iar altă dată cu Ștefan și Luminița. Eu încercam să îi fac să se simtă bine la mine în cartier, ei încercau să nu se simtă dezgustați de tovarășii grețoși care vizitau localul. Mândra mea de pe atunci era în extaz, lungindu-se lasciv pe canapelele roșiatice sub privirile aligatorilor pesediști puturoși din oraș. N-am spus niciodată nimic despre toate acestea. Mi se părea decent să tac și să nu întinez eu cu vreo remarcă acele momente de relaxare. Adică nu era ca și cum aș fi gigiulit-o pe Diana în mare sau prin boscheții din port. Era un spațiu public și decent. Dar tot grețos. Acum nu mai e. Nu mai e cafenea, ci un restaurant: The King Nando (update, 06 Aprilie 2015: aseară se auzeau manele urlând acolo, deşi strada era liniştită şi doar câţiva trecători se avântaseră în noapte, printre care o tipă dezorientată cu aspect de prostituată în căutare de clienţi care îmi dădea târcoale în preajma trecerii de pietoni - din păcate pentru ea, nu apelez la prostituate, prefer o relaţie stabilă de lungă durată cu o femeie sau singurătatea), alături de măcelăria Izocon Călărași și vizavi de o cârciumă. Iar la intersecție, pe colțul din stânga, un magazin de haine, Look Star. 

M-am gândit eu într-o zi că expresia "păcat originar" nu e doar una biblică și cu referire la protopărinți, dar că a fost folosită și de comuniști când își selectau cadrele de partid în funcție de originea sănătoasă, de natura proletară sau țărănească a părinților. O fi fost același lucru ca și practica eugeniei la spartanii antici sau la naziști mai târziu? Apropo, ați observat cât de mult limbajul nostru e de factură dramaturgică? Zici că totul e o piesă de teatru, o matrice făcută să întrețină iluzia și consumul, sau poate o hologramă a producției, cine știe? Altfel nu îți explici termeni precum actori politici, scena crimei, deznodământul situației, joc și discurs (termenii pot fi simpli sau compuși... asta pentru cei neavizați), etc. Lunile trecute m-a mirat un personaj de la țară, undeva prin vest: odată intraseră hoâii și îi furaseră din casă, iar de atunci privea lumea numai pe furiș... iar eu am văzut de pe drum numai perdeaua mișcându-se când am aruncat o privire într-acolo. Câtă fascinație au asupra minților personajele bizare, nu?  

Sfatul cel mai comun: depășește-ți condiția! A, dar voi înțelegeți rostul într-o democrație capitalistă, civilizată al unor afaceri precum: second hand, reparații telefonie mobilă, cazino, amanet sau pariuri sportive? Pentru mine toate acestea sunt semnele unui capitalism de lumea a treia. Iar dacă gusturile nu se discută, mirosurile trebuie discutate neapărat. Glorie pluralismului și diversității. Dar toate acestea sunt lucruri care ne depășesc pentru că țin de geopolitică și de războaiele comerciale. 

Și tot legat de simțuri, de sunete astă dată: iată locul unde aproape că ți-e rușine să intervii în dialogul purtat de natură cu ea însăși...

Locul de unde spui ceva. Programul Rabla în politică și blestemul sârmei. Sau despre rădăcinile înverșunării

Mai mult decât vorbele memorabile Un pas mic pentru om... sau Alea jacta est și altele mai banale, contează locul, mi-a amintit cineva odată, status-ul pe care îl ai la momentul când le spui. Probabil că așa s-a întâmplat și cu Dinu Patriciu când a dat faliment cu magazinele MicRo de la parter sau se va întâmpla cu Antenele bolșevice când li se va dezmetici publicul și Mircea Badea își va ține de la subsol emisiunile - dacă ar fi să ispășească numai pentru câțiva oameni pe care i-a denigrat, a căror încredere a înșelat-o și le-a distrus viața laolaltă cu echipa lui. Nu mai spun că n-au pășit vreodată pe terenul selenar sau că n-au traversat Rubiconul, aveau de îndeplinit funcții mai moi decât alții. Dar eu îmi propusesem să scriu astăzi despre înverșunare, una pe care am observat-o de mult între noi și căreia nu-i găseam cauzele. Recent mi-am dat seama că ea își are temeiurile obiective în tracasările pe care oamenii le-au suportat și deopotrivă în modul cum se face politică sau media pe aceste meleaguri.

În urmă cu vreo trei ani, Andreea, o frumoasă jurnalistă de la o publicație occidentală de la noi din țară îmi povestea într-o tabără de creativitate antreprenorială din Azuga despre abuzurile comise în timpul guvernărilor socialiste față de firmele private neafiliate lor, mai ales că avusese și ea pe cineva în familie cu o firmă de telecomunicații afectată de conducătorii politici în deceniul trecut. Și marea problemă de la noi cu mediul economic tocmai asta e, că nu poți desfășura vreo activitate antreprenorială fără apartenența la un partid sau altul, de aici blazarea sau izolarea tinerilor cu idei novatoare, democrația românească de după 1989 transformându-se într-una de castă hindusă ori tribală ca în America de Sud. E o formă de feudalism care n-are nicio legătură cu administrația publică autentică sau cu libera inițiativă în afaceri. Și toți cei care se răzbună ideologic apoi fac asta pentru că ei înșiși au fost victimele abuzurilor statului. Dar să revin la Andreea: dincolo de aversiunea reciprocă față de bestialitatea mineriadelor, abia recent i-am înțeles înverșunarea față de socialiști - eu fiind multă vreme flușturatec și luând cam în râs viața: în lupta lor de castă împotriva capitalismului cu adevăratul său spirit și a democrațíilor liberale, acești moștenitori ai structurilor comuniste împrăștiate prin țară n-au precupețit niciun efort pentru a le face de petrecanie adversarilor ideologici. E aceeași rețetă de 70 de ani încoace. Le-au copiat occidentalilor stilul de viață și dorința firească de îmbogățire, doar că mentalitatea le-a rămas aceeași în ultimii 25 de ani ca și în jumătatea de secol anterioară, iar efectele cotidiene sunt aceleași: omul de rând e dezgustat de atâtea și-atâtea speranțe neîmplinite încât se răzbună pe vecini, pe mediu, pe vânzătoare, pe familie, pe colegi etc. Parcă blestemul sârmei se ține după noi întruna: suntem nevoiți să încropim și să ne descurcăm cu oamenii politici așa cum ne trezim pe un drum cu mașina hârbuită și cu toba zdrăngănind, dar știm că tot găsim într-un sat pe cineva care să ne împrumute o bujie sau vreo sârmă care să ne fie de folos până la primul service auto. Nu mai spun că tinerii antreprenori s-au lămurit cu ideea de afaceri de la noi: tu să vii cu tot, apoi să te lași furat, iar în cele din urmă să taci ori să produci în continuare. Așa nu e-n tenis, totuși.

Încă ceva, berea la cutie ținută la rece nu face spume la fel ca berea caldă. Sfat practic.

O zi perfectă pentru plajă. Quo vadis?

Asta îl întreba Ilie pe Niculae la sfârșitul primului volum din Moromeții: unde mergem noi? Așa încep și eu, mirându-mă că până și la radio gusturile sunt date peste cap: melodiile cele mai bune și opiniile cele mai personale sau lipsite de clișee le ascult pe la Itsy Bitsy, la Radio Sky sau la Radio Dobrogea, nu e ciudat? Oricum la televizor mă uit din ce în ce mai rar, iar presa scrisă și mediul online mi se par singurele încă pe baricade pentru ce înseamnă (mass/social) media de calitate. Dar posturile de radio așa-zis en vogue sunt de un kitsch care mă sperie. Și mă sperie pentru că ele - fiind structuri piramidale unilaterale, verticale, aflate în interacțiune cu structurile de tip rețea, orizontale - sunt cumva indicatorul gustului unui public adolescentin din ce în ce mai puțin cizelat, dacă nu îi (de)formează chiar ele gusturile, iar schelălăituri precum vara, verișoara mea sau mă-ntorc la tine iar și iar sunt în legătură directă cu rata de promovare a Bacalaureatului sau cu rezultatele pe care le obține stânga politică la vot de mai mulți ani încoace. Dacă ajung să o ascult pe o tipă ca Luiza Ionescu de la Itsy Bitsy, pe Florin Munteanu de la Radio Sky, sau chiar să mă facă atent părintele Tănăsescu la Radio Dobrogea și aceștia să mi se pară mult mai interesanți decât crainicii al căror nume nu-l rețin de la posturile mari, ca și melodiile difuzate acolo, înseamnă că ori fac eu tot mai multe pretenții, ori calitatea muzicii și a oamenilor de radio de la noi a scăzut vertiginos în ultima vreme. Și nu poți să stai numai pe Youtube, că poate mai faci și altceva între timp: admiri o fată frumoasă pe stradă, citești o carte sau ziarul pe șezlong, etc. Adică vreau și eu să mă facă un post de radio să stau treaz duminica până la ora 2 a.m. ca să mai ascult o emisiune cum făcea pe vremuri Andrei Gheorghe, unde ascultam transportat Def Leppard sau Manowar și desenam ce-mi trecea mie prin cap atunci. Dar așa? Combinațiile muzicale din zilele noastre te trimit cu gândul mai degrabă la incantațiile africane sau la șamanism decât la muzica secolului XXI dintr-o țară europeană. Maneaua s-a strecurat în versurile proaste și agramate din melodiile aflate la modă acum, iar marea problemă e că se inversează relația cauză-efect: nu se știe cine dă și cine primește. Principiul acesta e bun atunci când cei care se influențează vin cu lucruri de calitate, așa cum și Noica spunea că o școală e proastă dacă profesorul nu învață la rându-i ceva de la elevi, dar să te cobori tu ca om de radio - format într-un mediu de calitate - la chițăiturile dizarmonice, sintetizate, ori cu litere accentuate agramat în cuvinte, care sună ca dedicațiile maneliste cu ecou de la nunțile mafioţilor - din producțiile muzicale de azi, nu cred că le face într-adevăr cinste celor care te-au format. Plus că îi forțezi și pe alți oameni de radio să-și plafoneze publicul din cauza ta, pentru că ai deja rating și faci parte dintr-un trust media cu politici bizare. 

În fine, mie mi se pare o prostie ideea că "nu trebuie discutate gusturile". Ba cred că trebuie discutate chiar foarte serios, mai ales că multe sunt în esența lor discutabile și condamnă la izolare oamenii bine pregătiți din mass-media. O fi mai comod să ai publicul-țintă ușor de manevrat, dar asta te descalifică și pe tine ca lipsit de imaginație sau gust. Adică de personalitate.

Azi a fost o zi de plajă excelentă, chit că am luat primele două înghițituri de apă din această vară din cauza valurilor. Însă a meritat și m-am grăbit oricum la o terasă să-mi îmblânzesc papilele gustative apoi, savurându-mi cocktail-ul cu gheață într-o cantitate moderată, desigur, astfel încât să nu-i scadă calitatea.

Truismele dâmbovițene și turismul cultural

 

Astăzi n-am avut inspirație pentru scris, am starea numită spleen de britanici, așa că mai bine îi las pe alții să vorbească, iar eu îi ascult. Atâta doar: compar atitudinea categoric mai civilizată a sibienilor și a culturii vestice ardelene cu bălăcăreala dâmbovițeană, estic-balcanoidă, protocronist-ceaușistă de care avem parte zilnic. Iar ce avem noi nu e politică, administrație sau cultură. E doar o încercare de legitimare a matrapazlâcurilor prin voturi obținute oricum și de la oricine ca să dea bine rezultatele numeric. Adevărata luptă care nu ne scoate din provincialism și care se dă acum e despre imagine și numere. Cine le are pe amândouă va putea să-și legitimeze abuzurile. Iar noi o să ne scaldam tot în produse mediatice chinezărești sau turcești de proastă calitate, dar într-o mare cantitate. Și totuși, mai există o Românie cu deschidere occidentală din care am avut norocul să mă hrănesc un pic și eu. Culmea e că nici nu costă mult calitatea: Noi suntem ceilalți, sună motto-ul Dilemei vechi - ziar ce costă numai 5 lei pe săptămână, iar Săptămânal scăpat de sub control e cel din revista de umor Kamikaze - cu doar 2,5 lei. De fapt, cei care scriu acolo sunt cei mai obișnuiți și mai cu autocontrol oameni. Mie mi se pare că fac și educație civică, democratică sau financiară laolaltă cu promovarea justiției, cât o mai putem aprecia noi ca oameni și societate după atâtea și-atâtea îndoctrinări sau manipulări. Ceilalți scăpați de sub control ar putea fi deviza lor într-un motto comun. Niciun cocktail de whiskey Teacher's, Johnny Walker, Ballantines, Bourbon, Jack Daniels ori Chivas cu gheață și Pepsi (neapărat separat) nu mi-a produs la fel de multă bună dispoziție ca lectura cărților de istorie și filosofie sau a celor două ziare anul acesta. Poate doar călătoriile în Iași, Botoșani și Turnu Severin pe la rude. Dar nu mai elogiez prea mult oamenii vii, pentru că ei te surprind mereu. Îl amintesc numai pe Mircea Eliade, căci nepotul său, Sorin Alexandrescu, fiul surorii sale, mi-a fost profesor la cursurile de master în perioada 2002-2004, iar de la el am priceput paradoxul românesc istorico-geografic la care fiecare dintre noi asistă zi de zi, așa că mă simt cumva și eu aproape de o tradiție culturală pe care a știut atât de bine să o păstreze generația interbelică de intelectuali români. Na că și scrisul ăsta e ca pofta de mâncare. Aici aș mai avea ceva de adăugat: nevoia de a scrie poate fi o formă de megalomanie? Scriem ca și cum ne-am face selfie-uri pe plajă? Cel mai admirabil e să citești cum ai vrea să scrii sau să te pozezi :).

Problema lui Magritte.

René Magritte ne avertiza într-o pictură că aceea nu este o pipă. Desigur, o pictură a unei pipe nu este o pipă, ce-i așa complicat? Pictura-i pictură și pipa-i pipă. Punct. Katy Perry scria însă zilele trecute pe Facebook admirând pictura într-o expoziție la Art Institute of Chicago: "Um… YES IT IS!". Poate că ea reușește să pufăie un tablou, cine știe? Totuși, mie mai greu mi s-a părut de înțeles de ce soldatul rus care a pus steagul roșu pe clădirea Reichstagului în primăvara anului 1945 avea două ceasuri la mână. Sau de ce la vizitarea Bucureștiului armata sovietică eliberatoare lăsa cetățenii de pe stradă fără ceasuri și paltoane, iar apoi ne storcea de resurse cu întreprinderile-mamut Sovrom. Bine, hai că înțeleg povestea cu paltoanele, doar cu frigul și cu ele i-au învins pe Napoleon și pe Hitler, dar ce-aveau, frate, cu ceasurile oamenilor? Eu am un Emporio Armani la care țin și pe care îl recondiționez o dată la câțiva ani - mai schimbăm geamul, mai o garnitură să nu ruginească pe undeva făcând condens, mai schimbăm bateria -, deci mi-e ca un camarad în lupta cu timpul, mă-nțelegi? Iubita mea din facultate, de pildă, s-a despărțit de prietenul ei din liceu pentru că n-a vrut să-i împrumute ăluia stiloul când a dat Bacalaureatul, așa m-a binecuvântat pe mine soarta s-o întâlnesc. A fost printre primele lucruri pe care mi le-a dat de înțeles: să nu-mi ceri vreodată stiloul! Și nu i l-am cerut. Probabil că l-a folosit și când s-a măritat, o fi semnat la starea civilă cu el, poți să știi? Oricum, e bine să ai obsesii, lucruri simbolice în care te regăsești, poate că așa gândeau și sovieticii când furau ceasuri.
Dar ce legătură e între toate acestea și Platon cu insomniile sale? În primul rând, nu se pomenește nicăieri că Platon ar fi avut insomnii, asta e doar o speculație de-a mea pornind numai de la exemplul pe care îl dă în dialogurile sale cu privire la înțelegerea artei ca imitație, ca mimesis: patul în care dormim nu e patul din tabloul pictorului și acestea două sunt complet diferite de patul din mintea celui care l-a proiectat. Carevasăzică sunt mai multe niveluri de receptare a unui lucru, a unei realități, așa cum termenii au ca elemente cuvintele din lexic, ideile din cap și obiectele din jur? Da, numai că la Platon ideile nu sunt în cap, ci în afara lui, ba chiar sunt mai reale decât capetele însele - căci mai multe capete se iau după o Idee ca să fie capete. În fine, pipa lui Magritte - care nu e o pipă, d'oh!, ci pictura unei pipe - e ca pictura unui pat în dialogurile platoniciene? Ce ți-e cu suprarealismul ăsta și cu toată cultura asta postmodernă. Dar dacă Ideea de pat e mai reală decât patul obișnuit, atunci Ideea de pipă e și ea mai reală decât pipa obișnuită sau chiar decât cea pictată de Magritte, pentru că orice construcție pornește de la o Idee perfectă și reală înainte să apară sub ochii noștri - ar spune orice arhitect (problemele apar numai când inginerii constructori vin cu argumente care țin de rezistența materialelor și modifică proiectul). M-a luat somnul tot gândindu-mă ce mai e real și ce nu. Apropo, nu vi se pare că pipa seamănă cu un pat? Sau poate cu un deal... așa-i că v-am făcut să uitați de ceasuri și de ruși? :))

Bunul simț românesc.

 

Despre lume, divinitate sau nemurirea sufletului e de preferat să nu te pronunți, spunea Kant. Acestea sunt idei antinomice, contradictorii ale rațiunii și nu categorii ale intelectului precum cauzalitatea: dacă văd o femeie gravidă săpând în grădină, pricep relația cuză-efect, dar pot numai spera la recompense și pedepse pentru cineva într-o lume mai bună, fără a avea certitudini. E de preferat să te abții de la comentarii despre o altă lume, desigur. Și totuși, poți vorbi despre alte lumi de aici - așa cum poți scrie sau vorbi liber despre orice -, lumi mai bune care pentru alții sunt reale în timp ce pentru tine sunt posibile sau chiar necesare.

Eu nu sunt Kant și nici n-aș vrea chiar să-și potrivească ceasul cetățenii Konigsbergului după ora la care îmi fac eu plimbarea prin centru, plus că nu sunt de acord nici cu teoriile sale cosmogonice sau pedagogice, însă le-am admirat și o să le admir întotdeauna germanilor bunul simț și respectul pentru munca onestă (prima imagine show-cantă de care am avut parte când am fost în Germania a fost cu o șatră de țigănci bălăcindu-se alături de puradei într-o fântână arteziană din centrul orașului Konstanz). Dar nici nu mai vreau țigănia comunisto-furăcioasă de până acum, specacolul mitei sau mizeria istoricismului, pentru că în stilul nostru sentimental-blegos, tolerant am idealizat miștocăreala și prostul gust (citiți comentariile de pe internet la orice informație serioasă, duduie de înjurături și ghiorlănii de cartier - poate că așa se dorește imbecilizarea populației și un limbaj cât mai  primitiv, ori poate că așa ne protejăm chiar noi psihic, nervos de manipulările informaționale, cine să știe?). Cea mai bună hoție tot munca rămâne, spunea tata cândva și apropo, munca e de două feluri - fizică sau intelectuală -, comuniștilor care dați târcoale pe aici! Iar motivația pentru muncă poate fi subiectivă, interioară sau exterioară, obiectivă... ca pentru majoritatea oamenilor de altfel. Na că iar dau lecții și nu vreau asta.

Unii spun că legile sunt făcute pentru a fi încălcate - dar asta numai pentru că sunt obișnuiți ca Liviu Dragnea sau Dan Șova să fure prin ordonanțe de urgență și hotărâri de guvern (apropo, O.G. și H.G. se dau numai în caz de calamitate naturală, adică ce tsunami sau vulcani ice-landezi au pesediștii în cap de vreme ce le scot pe astea cu traseismul pe bandă rulantă?), pentru a-și asigura un algoritm confortabil înainte de alegeri.

Păi dacă sistemul economico-politic global e făcut ca țările mari și puternice să le spolieze pe cele mai mici, noi de ce să nu furăm la fel? Așa că - șo(va) pe ei, băieți, pe ai noștri! Dați și voi în ce adunați. Prostiți babele și moșii, înrăiți muncitorii, asmuțiți rasele, mânjiți cât mai puteți oamenii de cultură sau artiștii confuzi încă. Totul pentru conservarea puterii prin prostire. 

Eu m-am lămurit cu privire la toți și la toate, de-acum înainte mă voi bate mai tare pentru ideile democrației neoliberale și pentru lumea vestică. Să vedem dacă Germania, Italia, Spania, SUA sau Marea Britanie sunt dispuse să-și sacrifice capitalul nostru de încredere pentru câteva contracte în plus, pentru producție și consum. Vom vedea câți vom rezista. Prin cultură, evident.

 

Despre opiniile publice

Aseară mi-am aruncat privirea pe un post de televiziune așa-zis de știri. De fapt, postul cel mai tabloid cu putință din această industrie. Pe o bordură, la marginea șoselei, un personaj stătea cu o portavoce și-și striga nemulțumirea. O imagine obișnuită pentru orice stat democratic, ai spune, dar ce m-a intrigat cel mai tare a fost încercarea de manipulare din titlu și care înlocuia cuvântul protestatar cu protestant. Era o greșeală intenționată cu scopul de a induce o imagine negativă - de singularitate - cu privire la protestanți, știut fiind faptul că primarul Sibiului, Klaus Iohannis - contracandidatul lui Victor Ponta la prezidențiale - este creștin de confesiune protestantă. Probabil că unii sunt la stadiul de amibă neștiind că religiile monoteiste sunt patru - creștinism, iudaism, islamism și budism (aceasta e o combinație de filosofie cu religie), iar creștinismul are patru confesiuni - catolicism, ortodoxism, protestantism și anglicanism. Fiecare cu tot felul de ramificații, dar cele mai prospere, mai civilizate, mai democratice și mai capitaliste sunt țările creștine  majoritar protestante (ideea lui Max Weber), care - întâmplător sau nu sunt și monarhii constituționale (țările nordice, Marea Britanie cu biserica anglicana și Germania, deși aceasta e cu forma de guvernamant republicana). Eu sunt ortodox și tot pe Iohannis îl votez, pentru că a realizat ceva până acum pentru o comunitate și îmi place modul cum știe să-și facă datoria cu seriozitate și hotărâre. Nu îmi fac iluzii cu privire la publicul acelei televiziuni, pentru că e suficient să observi gusturile muzicale pe care le au vecinii tăi ca să-ți dai seama ce idei sau preocupări le populează mințile. Bine că totuși nu ei conduc lumea, deși sunt destul de mulți și reprezentanții lor știu exact câtă ignoranță și sărăcie să le  furnizeze pentru a-și prelungi mandatele. Numai comuniștii au răsturnat lumea cu susul în jos crezând că pot opri tendința firească a ființei umane spre înălțimi. Iată ce spunea Gustav le Bon acum un secol și ceva despre tendințele socialiste și egalitariste (care au dus la sute de milioane de victime în lagărul sovietic - cifre mult mai grave decât crimele naziste, dar pentru că s-au produs după Cortina de Fier și în 50 de ani, în vreme ce monstruozitatea hitleristă s-a desfășurat numai în 12 ani și pe față cum s-ar zice - opinia publică a fost mult mai reactivă; desigur, dacă ar fi avut la dispoziție tot 50 de ani și național-socialismul producea la fel de multe victime sau chiar mai multe - altă aberație în termeni și asta: național-socialismul, ca și comunismul național ceaușist nu pot fi concepute nici măcar ca doctrine, dar să mai fie și realizate; pentru cine înțelege istoria ideilor acestea sunt un fel de struțo-cămile ideologice, ca personajul jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop din basmul Aleodor Împărat de Petre Ispirescu): Gustav le Bon avea convingerea că o societate cum este cea europeană poate rezista și-și poate păstra preeminența culturală și civilizațională în lume doar datorită elitelor sale instruite (și monarhiei constituționale aș adăuga eu - asta dacă nu poate avea un rege-filosof ca în Republica lui Platon, altfel n-ai vrea să te conducă vecinul tău manelist format la C. A. P.-ul Ștefan Gheorgiu pe vremea lui Ceașcă-de-cafea-cu-năut-și-nechezol... de la nechezatul calului, desigur!):

 Civilizația unui popor se sprijină pe un mic număr de idei fundamentale. Din aceste idei de căpătâi derivă toate instituțiile sale, literatura și artele. Ideile acestea se formează foarte lent și dispar la fel de lent. Devenite, în timp și pentru multă vreme evidente pentru oamenii instruiți, aceste idei rămân totuși pentru mulțime adevăruri indiscutabile care își continuă existența în sânul maselor unei națiuni. ("Legile psihologice ale evoluției popoarelor")

Titlul postării mele vine de la scriitoarea germană Elisabeth Noelle-Neumann, care în Spirala tăcerii. Opinia publică - învelișul nostru social cercetează sociologic mecanismele influenței în societate prin mass-media și fenomenul cunoscut ca dezirabilitate socială, adică reținerea firească a individului de a-și exprima opinia în contexte în care majoritatea exprimă altceva. Eu sper mereu că oamenii care gândesc lucid se înmulțesc, dar ce văd lângă noi în Ucraina sau peste oceanul Atlantic nu-mi place: rușii își fac de cap în timp ce americanii se ciorovăiesc în orașul Ferguson, Puff Daddy instigă la circ rasist împotriva albilor: "Obama - for real - get on a plane. These are your people", declara el zilele trecute, uitând că sunt o națiune și că albii ocupă numai 20% din populația planetei, adică mai puțin de 25% cât reprezintă populația de culoare din SUA, sau că albinoșii din Africa sunt sacrificați ritualic de vrăjitorii locali; Jason Derulo provoacă și el prin Talk Dirty, Kevin Spacey îl parodiază; Nicki Minaj face pe anaconda, Iggy Azalea face nazal parodie :)); același Derulo vine apoi cu Wiggle și provoacă iar, Taylor Swift îi răspunde zilele trecute cu Shake it off ... ce mai, zici că lupta de rasă și lupta de clasă acum s-au luat la întrecere mai abitir ca oricând care e mai înfierbântată. Probabil că au nevoie toți de Ice Bucket Challenge pentru a se potoli.

Totuși, eu sunt optimist și cred că pe viitor va fi din ce în ce mai greu să manipulezi mulțimile datorită interacțiunii mass-media cu blogurile și cu rețelele de socializare. Opiniile critice vor fi tot mai numeroase și se va restabili un echilibru în opinia publică, pentru că mijloacele de comunicare și de informare în masă vor fi tot mai numeroase și mai avizate. Asta dacă nu ne prostim de tot. Antidotul e mereu același - lectura.

Critica rațiunii pur protocroniste și proletcultiste

Când eram student prin anul II la Filosofie în Iași m-am apucat să citesc articolele proletcultiste ale ideologilor comunismului și trăiam stări contradictorii de stupefacție amestecată cu râs nebun. Un poet de sistem cu pseudonimul comun Alexandru Toma (și care prin naștere se numea Solomon Moscovici, ce ironie a destinului!), transformase pesimista Glossă eminesciană de factură schopenhaueriană într-un poem activist cu versuri proletar-mobilizatoare de miner. Idealismul și romantismul german erau schingiuite acolo pentru a căpăta o formă cât mai realist-socialistă. În locul versului Tu rămâi la toate rece, respectivul îndemna la lupta cea mare, la International(ă) și la om cu (r)om să ne unim. Credeam că aiurelile astea s-au încheiat în decembrie 1989, dar azi dimineață am dat pe Facebook peste un text postat pe o pagină unde sunt abonat pentru că prezintă de obicei peisaje montane din țară pe care le-am vizitat sau nu: discursul era complet delirant, antieuropean și anticapitalist, un fel de interpretare bolșevică a istoriei de un conservatorism ca pânzele de păianjen din debaraua cuiva care n-a înțeles că țara se dezvoltă dacă mai schimbi hainele din când în când sau cumperi de la magazinul din colț și de la supermarket alt borcan de gem decât cel care îți face în coteț mucegai. Citez exact textul din pagina afișată azi de Christian Adventure - albumul DACII: 

Astăzi toată “lumea bună” vrea să uităm cine am fost, cine suntem şi ce reprezentăm ca popor astăzi suntem împinşi spre o globalizare nu numai economică şi financiară ci şi istorică, spirituală, de identitate. Astăzi în România a devenit periculos să rosteşti cuvântul Dac, Dacia, (doar ca maşină mai este admis pe ici pe colo, dar va dispărea şi asta, vom vorbi de Renault, Sandero, Duster, Logan, toate nume româneşti pur sânge, toate” legate” de istoria Daciei) astăzi în România la şcoală nu se mai învaţă despre daci decât că au fost conduşi de unul cu apucături suicidale iar apoi am fost “preluaţi şi prelucraţi” de un popor luminat, aşa cum suntem preluaţi acum, şi am făcut parte dintr-un imperiu mare cum vom face şi acum. Nu li se spune însă copiilor că conducătorii acestor imperii şi atunci şi acum au urmărit nu să ne “civilizeze” şi să ne facă viaţa mai bună, ci să ne exploateze minele şi bogăţiile-culmea culmilor – aceleaşi mine de aur şi atunci şi acum. Spre norocul nostru atunci, marele imperiu a cucerit doar cam 20% din teritoriul vechii Dacii, celălalt fiind păstrat de Dacii liberi care au avut grijă să îi facă plecaţi până la urmă pe “marii civilizatori”.

De la o vreme trăiesc un sentiment de neapartenență la specia noastră, dar el cred că e universal, ca o confirmare a teoriei lui Neagu Djuvara, pe care o pomenește în Amintiri din pribegie, despre avântul elementelor periferice și retragerea elementelor centrale, însă fără vârsta de aur a marxiștilor. Mie a început să nu-mi mai placă această critică a vestului și nostalgia comunistă a originilor universului prin locurile noastre, pentru că e contraproductivă și are iz cam rusesc: să crezi că te poți dezvolta ca națiune fără colaborare cu Statele Unite și Europa occidentală, fără spirit antreprenorial și dinamism e din start un eșec ideologic. Ăștia parcă vor să reînvie prin toate miturile URSS-ul și comunismul național ceaușist (altă contradicție în termeni, comunismul fiind internaționalist prin doctrină și ateu).

În fine, cred că adevărata provocare o reprezintă alegerea unei paradigme de care mai degrabă ne temem: ne temem să fim deschiși la comunicarea cu o latinitate pe care chiar popoarele nord-atlantice o prețuiesc iar limba noastră o reclamă prin fondul său principal de cuvinte. Și cât de multe lucruri se schimbă în atitudini, gândire prin cuvinte...

A, dar încă ceva: o rog și eu pe maman azi dimineață, pentru prima dată în viață - că și-așa fac aproape totul de unul singur de când mă știu - să-mi cumpere de la un chioșc de ziare Dilema, Kamikaze sau Cațavencii și-mi răspunde la telefon că n-a găsit (sanchi, le-ar fi dus pe toate pe litoral), dar că mi-a luat Click. Probabil că le retrag de la vânzare pesediștii de aici de la conducere ca să nu se trezească turmele ușor de condus, doar au toate afacerile cumpărate, dar zi și tu dacă nu au creierele spălate pensionarii ăștia telespectatori ai televiziunilor comuniștilor, învățați cu pungi de zahăr și găleți electorale. Se pare că am în oraș o lume sovietică stahanovisto-comsomolistă pe care nu o pricep și nici nu vreau. 50 de ani au fost suficienți pentru cei încă 25 atât de ușor de parcurs în ale manipulării. Și-acum iată-ne cu prezentul nostru continuu. 

Constanta lui P. Sau despre știință, artă, surse și resurse...

Furtul, consideră unii, a fost constanta care a însoțit schimbarea ideologiei sistemului capitalist cu cel comunist în România prin falsificarea alegerilor din 1946, apoi tot prin furt s-a produs trecerea la capitalism odată cu prăbușirea Cortinei de Fier sovietice și a Zidului Berlinului în 1989. Fiecare sistem vine cu propriul status quo juridic, dar glisarea dintre cele două nu se putea face la noi pe căi pașnice și cu respectarea punctului 8 de la Timișoara, civilizat? Altfel spus, după ce că statul comunist le-a confiscat proprietățile oamenilor întreprinzători și elitelor intelectuale după cel de-al II-lea Război Mondial, știind că Occidentul are nostalgii marxiste - mai ales în spațiul francofon -, reprezentanții nomenclaturii din următorii 50 de ani ai dictaturii marxiste au confiscat și revoluția română din decembrie 1989. Doar așa se poate justifica violența represiunii de atunci (eu abia dacă împlinisem 10 ani - eram în clasa a V-a), unică în estul Europei, pentru conservarea puterii elitei comuniste ce stăpânea societatea până în ultimul cătun. Huiduit în plină stradă, unul dintre liderii comuniști ai vremii - Silviu Brucan - sfătuia în zeflemea prin intermediul ziariștilor protestatarii de atunci să meargă să mănânce o friptură bună, căci "poți vorbi cu niște oameni care n-au mâncat?". Se referea, desigur, la trecerea necesară pentru ideologi a lumii prin perioade ciclice de producție și consum, la o înțelegere tacită Vest-Est și Occident-Orient pentru înfometarea și apoi îmbuibarea populațiilor proprii. Ca și cum toți am fi pui crescuți în incubatoare și pregătiți apoi de sacrificiu. Și totuși, în stradă nu se striga în 1989 după mâncare, ci după libertate. Libertatea unei revoluții pe care tinerii simțeau că le-o furase cel de-al doilea eșalon din rândul comuniștilor. Acum România e condusă de cel de-al treilea val securisto-comunist, legat puternic prin afaceri și nepotism de sistemul bugetar, val disperat să-și conserve proprietățile furate de la stat prin privatizări frauduloase, pile, cunoștințe și relații. Modelul de blândețe ipocrită pe care îl urmează acum Ponta (pe care l-am văzut în urmă cu 15 ani  în tabără la Năvodari, când era împreună cu Daciana la niște chefuri tinerești ale TSD de pomină pe atunci, deci era pregătit de pe vremuri de aparatul propagandistic să preia conducerea - bine că am fidelă memoria! :) și de care m-am lămurit deja, e același cu al mai versatului Iliescu, obișnuit să zâmbească și să mângâie pe cap babele, iar acoliții săi din sistemul pe care îl întrețin tot ei să le poată băga mâna în traistă - pentru că sunt mai multe babe decât tineri de prostit în alegeri, evident - și să se legitimeze apoi prin voturi cumpărate cu găleți și vorzâmbete ca(ba)line. Cer scuze cititoarelor de pe aici - bărbații îmi înțeleg oricum furia - pentru insensibilitate de care dau dovadă, însă eu am să-l votez pe Iohannis și voi merge până în pânzele albe cu ideea că reformele adevărate sunt realizate numai având spiritul nemțesc pe care îl avea odată Carol I - și care, apropo, a reușit să facă școli, spitale sau biserici în toate comunele țării. Cine cedează tentației sensibilității bleg-oase și se mai lasă vrăjit de comuniști cu toată liota lor de artiști (doar campaniile se fac a-lături de... artiști plătiți, jurnaliști afiliați, ori șatrele cuminți din Las Fierbinți, etc) își merită soarta. Sper numai să își declare sursa de inspirație acești artiști trecători, altfel s-ar putea trezi acuzați și ei de plagiat. Fără text oricum sunt pierduți... în context.

Schimbările revoluționare din științe au loc, spunea epistemologul englez Thomas Kuhn, atunci când se produce o schimbare de gestalt, de perspectivă, de privire asupra lucrurilor. Altfel, în interiorul științei normale se desfășoară proiecte și programe de cercetare obișnuite, coerente cu sistemul științific respectiv. Trecerea la o altă paradigmă științifică e însoțită de schimbarea privirii și gândirii asupra unei probleme iritante. Or, pentru rezolvarea acelei problemei persistente, dacă ea  nu poate fi redusă la datele cunoscute și abordată cu instrumentele familiare, atunci se produce schimbarea de gestalt anunțată - de percepție, de perspectivă -, lumea însăși începând să fie privită altfel de către întreaga comunitate științifică. Unii reușesc să facă asta mai repede, ce-i drept, alții ma târziu sau chiar deloc.

Așa se desfășoară lucrurile în științe, mi-am spus, dar numai pentru că savanții au totuși fair-play, o sportivitate nobilă și constructivă. Nu la fel s-au derulat lucrurile în politica noastră de până acum, dar cum schimbările științifice se produc și sunt conștientizate după mai mulți ani, poate că și la noi se produce o astfel de schimbare în mentalitate după un sfert de secol, iar instituții ca DNA și ANI s-ar putea să aibă rolul cel mai important, dacă și-l îndeplinesc în corespondență cu sistemul juridic la care am aderat cu toții în 2007.

Natura contra naturii

Dacă omul e o ființă în cadrul naturii la fel ca restul viețuitoarelor, atunci tot ce face el este natural și necesar? Bineînțeles că nu, acesta e numai un sofism care a condus omenirea la veritabile hecatombe în istoria ei. Și mai ales nu e așa pentru că ideea echivalenței cu restul ființelor ne transformă în obiecte de studiu doar al științelor naturii, pe când omului îi este proprie o cercetare prin științele spiritului sau ale culturii (după distincția hermeneutului Wilhelm Dilthey: kulturwissenschaft und naturwissenschaft). Un mineral, o plantă, un varan sau un cimpanzeu ar putea fi obiecte de studiu și s-ar putea obține rezultate concludente științific despre toate acestea cu ajutorul fizicii, geologiei, biologiei, botanicii etc, dar înțelegerea omului are nevoie de științe mai complexe sau interdisciplinare precum antropologia, psihologia, istoria, sociologia, filosofia. Asta pentru că spre deosebire de animale care acționează din necesități naturale, omul întreprinde atât acțiuni necesare, cât și nenecesare, ori după bunul său plac (așa le amintea și Aristotel în "Metafizica": me anankaia, nenaturale, nenecesare). 

Comuniștii au vânat și au urât cel mai mult intelectualii cu filosofii de viață idealiste, pentru că doreau să reducă ființa umană la un mecanism ușor de condus, iar la construcția socialismului aveau nevoie de mase uriașe de oameni precar educate și cu nivelul de trai foarte scăzut, astfel încât să nu pună probleme la semnalele mobilizatoare ale urii. Urmașii lor din prezent procedează tot la spălarea creierelor asmuțindu-i pe muncitori împotriva intelectualilor, pe săraci împotriva bogaților șamd. M-am trezit eu însumi la un moment dat asmuțit de unul ca Mircea Badea să urăsc intelectualii de elită ai României (cine știe cum îi încurcau aceștia cu scrisul și cu vigilența lor planurile sau politica trustului, dar dacă îmi amintesc ce spunea odată chiar el - că a luat nota 6 la proba de Filosofie când a dat Bacalaureatul -, atunci poate fi explicată ura față de intelighenție și filosofi prin această frustrare). De la o vreme încerc eu însumi un sentiment de jenă că m-am lăsat dus de aversiunea aceea față de intelectuali, iar acum încerc să-mi reașez opțiunile ideologice la locul lor natural și să recuperez timpul pierdut prin lecturi și scris. Adică între un discurs demobilizator pentru viața mea și agresiv la adresa elitelor autentice - recunoscute până în cancelariile Occidentului cultivat - și demersul acestor intelectuali de a se apăra criticând linșajele mediatice proferate la televiziunile moștenitoare ale Securității PC-R, prefer varianta intelectualilor care au demonstrat că merităm o Românie civilizată de sus până jos. Plus că merităm să fim studiați de științele spiritului, nu doar de cele ale naturii. Trecerea de la statutul de obiect natural la cel de subiect cultural e cea mai valoroasă pentru ființă umană.  

Două scenarii

Lumea e - în opinia mea - un agregat care încearcă să-și coordoneze mișcările interne și componentele, iar noi, oamenii, căutăm locuri potrivite aspirațiilor proprii și totodată păstrarea unei libertăți naturale specifice organismelor vii în tot sistemul acesta. De câteva decenii încoace s-a conchis că industrializarea forțată distruge mediul - dar totodată și condițiile de trai din locurile fără investiții, lăsate de izbeliște de autorități sau de puterea vremelnică -, determinând deplasarea populației locale tinere și active spre zone oricum aglomerate. Întrebarea e cum ne facem viața reciproc suportabilă în toată această dinamică globală? Pentru că am în minte și câteva imagini cu orașe pierdute în zone aride unde mai vezi câte o plăcuță indicatoare scârțâind bătută de vânt la streașina vreunei benzinării. Și ce-ar fi dacă... n-am fi noi, oamenii, cei care întreținem spațiile citadine? Se poate răspunde că tot noi distrugem, că nu doar întreținem, dar e și asta o fatalitate a civilizației - ca investitorii să se îndrepte spre locurile profitabile comercial, nu? 

Cei mai mulți suntem familiarizați cu diferența administrator-manager: primul știe câte scaune sunt în restaurant, iar celălalt are o viziune despre cum va evolua restaurantul în următorii ani și ce parteneriate sau evenimente va găzdui, festivalurile din zonă, etc. Deci totul ține de viziunea pe care o are managerul despre un loc sau altul și apoi cum administratorul cu restul angajaților se pliază pe această viziune. De pildă, ruinele Romei antice sunt întreținute și restaurate sistematic pentru a fi mereu vizitate de turiști, dar simultan se desfășoară campanii de promovare a istoriei latinității pe diferite canale și pe toate cele șase continente, iar autoritățile publice se implică și ele activ, căci altfel până acum erau acoperite de licheni și bălării vestigiile civilizației europene. Alt exemplu, cam în urmă cu o lună m-am hotărât să schimb terasa unde îmi savurez cocktail-ul de whiskey Teacher's cu Pepsi și gheață după orele de plajă înainte să vin acasă, iar într-o zi am ales o terasă unde cică se distrează crema cocalarilor din Mamaia. Cădeau bucăți de vopsea - din umbrela de soare pusă anapoda - în pahare alese inadecvat pentru băutura pomenită. Și nu critic degeaba, pentru că am lucrat și eu prin 2003 la un restaurant italienesc din Germania, iar acolo se face turism de calitate, nu doar de fițe, scump și de prost gust. Ori poate că asta o fi calitatea noastră, a consumatorilor de aici? Nu știu. Oricum, cu acea întâmplare mi-am amintit că am văzut odată un documentar pe Discovery care lua în calcul eventualitatea dispariției totale a speciei umane și ce s-ar întâmpla cu produsele civilizației noastre fără noi. Sunt atâtea lucruri în paragină și cu noi, mi-am spus, dar cum ar fi altminteri? Celălalt scenariu e discutat de mult, sunt acuzate mereu industrializarea și urbanizarea forțată - cel mai delirant comuniștii au făcut asta demolând sate întregi și clădiri de patrimoniu -, dar te întrebi ce-ar fi dacă n-am avea grijă chiar noi de ce am creat, dacă nu am întreține ce ni s-a lăsat (tot la nemți am vizitat și turnul unei cetăți din secolul XIII perfect conservat, nu restaurat), ce avem și nu ne gândim la ce va urma? Tot omul sfințește sau ignoră locurile pe unde stă sau trece.

Când îți dai seama că un lucru devine serios... sau De ce iubim femeile fragile?

Un lucru devine serios atunci când îți lipsește. Fie că vorbim de iubire sau bani, de sănătate sau influență. Adică despre putere, mai pe scurt. "Tu o să te măriți din dragoste... pentru bani", obișnuiam să le ironizez pe unele care vânau doar note și nu dobândirea unor aptitudini profesionale sau atitudini utile în viața cetății. Așa e cu banii și cu dragostea, oricât ar părea de stranie ideea. Mie, de pildă, mi-a stârnit atenția zilele trecute o tipă brunetă care citea o carte de Aurora Liiceanu - nu știu dacă de psihologie sau despre istoria Bucureștiului -, căci am văzut doar numele autoarei, dar dacă pentru majoritatea oamenilor există indicatori ai atracției obișnuiți - fac aici numai câteva observații antropologice din călătoriile mele -, precum înălțimea sau bustul, pe mine mă poate da pe spate o tipă cu o carte în mână sau care nu și-a pierdut spontaneitatea. E și asta o fixație de-a mea, știu - când observ o tipă cu ochelari de vedere mi se aprind beculețele. Asta probabil a și făcut să mă îndrăgostesc în facultate de cineva care mi-a lăsat urme adânci în minte și în suflet, așa cum victima devine dependentă de agresor în eternul binom. Ca și când existența întreagă ne-ar îndemna spre animalic și brutal, însă noi preferăm etericul, translucidul. "Te îndrăgostești prea ușor de grupuri statuare", mi-a spus odată sora mea cea mare și nu se înșela. De grupuri statuare, de silfide și efemeride, adaug. Ca și cum aș vrea să eludez gravitația, așa cum fac marinarii sau piloții aerului. Poate că de aceea iubesc înotul, îmi dă senzația decorporalizării. 

O familie cool

Ea, blonda beton cu tot ce-i trebuie, cam pe la 30 de ani (da, știu că am făcut o fixație în ultima vreme pentru blonde, trebuie să mint? :)), plus un costum de baie albastru deux-pieces, vine din apa înspumată a mării însoțită de copilul care duce într-o mână un pușcoci din burete pentru stropit și în cealaltă o găletușă cu apă. Ea mai aduce două multicolore și se apropie veselă să umple mini-piscina gonflabilă de lângă șezlong. Plaja e aglomerată, abia dacă am prins loc sub o umbrelă lângă o doamnă cam la menopauză. Dar să revin la blonda mea - pardon, a unui semen de-al meu cu short galben și ceva mai multe kilograme decât mine, semn că și bea mai multă bere -, Whatever, îmi place atmosfera sau îi accept mental existența prin contiguitate cu soția lui și cu atmosfera pe care o degajă ea, care chiar e cool și îmi închipui că e fericită. Se tachinează probabil: semenul meu comentează ceva ironic văzând-o venind, apoi trage leneș dintr-o țigară. Pesemne că a enervat-o comentariul, pentru că a luat din brațele copilului arma de stropit și a lansat un jet spre soț. Bineînțeles că n-a calculat cum trebuie și încă trei dame tolănite pică victime pe traseu. Sar tustrele în picioare parcă arse ori înghețate brusc. Urmează un șir de scuze și explicații, dar deja îmi aruncam privirile pe un ziar, încercând astfel să păstrez discreția și câteva aparențe, cum e civilizat în situații de genul acesta. Totuși, cred că zâmbetele mi se transformau în hohote de râs cu greu reținut, asta înseamnă că va trebui să înlocuiesc berea cu ceva mai soft și care nu lasă urme pe abdomen dacă vreau să râd comod. Apoi toată lumea s-a liniștit, fiecare citind câte ceva sub privirile indulgente ale soacrei. O soacră și ea cool, mi-am închipuit, de vreme ce noră-sa era foarte destinsă. Un incident fericit ce a distrat majoritatea oamenilor din jur fără să strice armonia unei familii. O familie naturală și cool.  

 Și un teoretician care transmite mesaje optimiste, pentru că de mai multă încredere avem nevoie în societate.

Fie-vă milă de niște moguli sau oligarhi locali incompetenți și corupți...

Nu e ridicolă mizericordia care ni se inculcă zi de zi pe toate căile sensibilității? Ne lăudăm cu mila, căldura și ospitalitatea noastră, criticând răceala oamenilor din Europa civilizată, dar de ridicat nu ne ridicăm din letargie și dependență. Nu vreau să cred, cum spunea Gustave le Bon acum un secol și ceva în Psihologia mulțimilor, că popoarele sudice și latine sunt mai degrabă înclinate spre dictatură, lene și socialism. Nu vreau să cred nici varianta cealaltă, a lui Bertrand Russell, că în lumea occidentală lupta se dă pentru apărarea bogaților în defavoarea săracilor, iar în exterior împotriva marilor competitori sau a raselor considerate inferioare. Dimpotrivă, cred că Uniunea Europeană chiar înseamnă ce vrea să însemne și că e o alternativă infinit mai avantajoasă moral sau financiar decât cea din fosta URSS, care îți cerea să-ți bagi mințile în C.A.P. Adică Europa cunoscută de mine chiar este îndemnul către progresul civilizației și nu întoarcerea la socialismul primitiv.

Însă eu trebuie să le plâng de milă unora ca Dan Voiculescu, Nicușor Constantinescu, Dan Șova sau Mazăre, știind cât s-au îmbogățit prostind mulțimile? Ce nume se aud de un sfert de secol încoace și de ce ne mai plângem? Păi tocmai ăștia cu haitele lor dependente de stat și împrăștiate pe unde nici nu crezi ne împiedică evoluția ca popor. Într-o zi, era să dea peste mine când înotam la plajă în Mamaia conul Mazăre cu parapanta lui cu tot, luați de vânt amândoi. Cine pe cine reprezintă de fapt? Societatea și comunitatea nu sunt show. În fine, apoi de anteniști? Păi eu locuiesc în chirie de ani buni, care-i problema lor? Să învețe capitalismul pe bune, să se împrumute de la instituțiile bancare cu garanții personale - că de furat se învață repede -, să-și facă overdraft la cardul de salariu - dacă tot vor avantaje meritate -, să atragă telespectatori high-quality care sunt gata să-și cheltuiască banii proprii cu ei. Nu să linșeze mediatic adversarii politici sau economici, ba chiar cetățenii obișnuiți ca mine și ca tine, folosind cele mai abjecte metode securisto-comuniste și cele mai de jos niveluri ale psihicului uman. Eu sper să cadă cât mai multe capete ale miliardarilor de carton și ale baronilor locali de acum înainte, poate așa învățăm și noi - dar mai ales ei - ce înseamnă etica și spiritul capitalismului. De comunism chiar cred că trebuie să scăpăm odată și-odată.

Ecourile

Un loc departe de lumea dezlănțuită unde să-ți poți încărca bateriile, o drumeție printre dealurile și pădurile din vest înainte de a începe o nouă săptămână.

Omul sfințește locul sau cine se aseamănă...

Exceptând faptele imediate, brute și fruste, pentru care ne dăm acordul cu toții: suntem în anul 2014, este vară, ne aflăm pe litoral, vizavi e un bloc în construcție de unde se aud ciocănituri, mașinării care taie lemne sau forjează fierul, în spatele blocului schelălăie șase căței negri de te dor ochii numai privindu-i etc., există enunțuri care pot fi puse la îndoială și care solicită mai degrabă subiectivitatea noastră, precum: toți politicienii sunt corupți, acoperirea nevoilor și nu satisfacerea plăcerilor ne face fericiți, politicile de stânga determină apariția de asistați social folosiți ca masă de manevră în alegeri, la țară e mai bine decât la oraș, etc. Eu sunt preocupat de limbaj în sensul cel mai vast și de simboluri. Fac aceste precizări de bun simț pentru că m-a distrat comentariul cuiva pe internet la o știre unde mulțimea îl aplauda pe un politician controversat: "Cine sunt acești oameni?" - se întreba comentatorul consternat, pentru că nu se regăsea deloc în atitudinea lor. Probabil că omul încerca să înțeleagă lumea și pentru că avea o gândire normală îl revolta ridicolul unei situații parcă dincolo de orizontul său perceptiv. Adică nu se simțea reprezentat.

Fiecare trăiește în propria sa poveste și preia din exterior ce i se potrivește mai bine, ideile și oamenii alături de care consună, așa e democratic. Disprețul sau revolta scrisă a cetățeanului pomenit nu îl făceau nebun sau exclus din societate, pentru că societatea e diversă și... bazată pe divertisment. Pur și simplu sunt chestiuni de viață cotidiană când gândești altfel. Sunt convins că dacă ar fi fost chestionați toți cei aflați acolo cu privire la oră, dacă e zi sau noapte afară, dacă se află în România, Marea Britanie, Finlanda sau în Statele Unite, dacă au băut ceai în loc de cafea dimineața, iar răspunsurile ar fi fost anapoda: e noapte, suntem în Finlanda, e frig, bem ceai și facem saună - atunci și-ar pierde orice urmă de credibilitate, opinia lor n-ar mai conta pentru a ne reprezenta gândurile și emoțiile, deoarece n-ar mai reprezenta ei înșiși ființe raționale care spun adevăruri factuale, așa cum polipii din plante nu pot fi considerați ființe - pentru că nu au sistem nervos - deși se orientează după soare! :)). Cine știe un pic de biologie, râde acum (aplauze din public).

Postez și o înregistrare făcută de mine cu telefonul mobil într-o vizită la rudele din vestul țării, una pentru care nu am decât două cuvinte: frumusețea simplității.

Acul magnetic

 

 

Tocmai am terminat de citit piesa de teatru Jacques și stăpânul său de Milan Kundera, iar de aseară am început Arta de a avea întotdeauna dreptate, cartea lui Arthur Schopenhauer care dezvoltă logica lui Aristotel în domeniul retoricii. Postasem ieri ceva despre sofisme, dar textul a dispărut de pe blog și nu mă mir după cât își fac de cap unii, postaci de tot felul răsplătiți cu eugenii, prin calculatoarele și smartphone-urile noastre, încât ești nevoit să revii la telefoanele clasice ca să poți discuta cu cineva (textul l-am recuperat, noroc de arhiva In cache a internetului). M-am obișnuit cu apucăturile astea psihotice ale serviciilor de la noi ca un câine cu paraziții, am istoria intelectualilor din comunism proaspătă în memorie, pentru că în anii trecuți când întrebai un informatician cu ce se ocupă, îți răspundea invariabil: "instalări" și "fac rețele". Darnic termenul rețea, el acoperă o arie semantică vastă: rețea neuronală, rețea de interese mafiote, rețea de calculatoare, rețea electrică șamd. 

Revin la încheierea piesei de teatru, pentru că ea m-a amuzat, dar m-a și făcut să reflectez la felul cum am înțeles eu teoria relativității când am citit în facultate cartea lui Einstein - Cum văd eu lumea. Citez din scena 6, actul III:

"Jacques: Cum scrie acolo, sus, dumneavoastră sunteți Stăpânul și aveți misiunea de a mă conduce.

Stăpânul: Da, dar uiți ce e scris puțin mai jos: e drept că Stăpânul dă ordinele, dar Jacques le alege pe cele care-i convin. Așadar, aștept!

Jacques: Bine. Eu aleg să mă conduceți... înainte...

Stăpânul (uitându-se împrejur, foarte încurcat): Aș face-o cu plăcere, dar încotro e înainte?

Jacques: Domnule, vă voi dezvălui un secret uriaș! Un vicleșug străvechi al speciei umane. Peste tot e înainte!

Stăpânul (privind roată): Peste tot?

Jacques (descriind cu brațele un cerc larg): Oriîncotro ați privi, pretutindeni e înainte! 

 Stăpânul (fără entuziasm): Dar asta-i minunat, Jacques! Minunat!

Stăpânul se învârte încet, pe loc".

Unde vreau să ajung? În geometriile neeuclidiene folosite la formularea teoriei relativității - mai precis în geometria lui Riemann - nu există coordonatele clasice stânga-dreapta/sus-jos, punctul de referință fiind cel în funcție de care se stabilesc direcțiile. Asta face ca toate celelalte puncte să fie legate unele de altele și împreună de punctul de referință, așa cum un grup de turiști rătăciți pe munte se ghidează după acul magnetic ce știu că indică nordul pentru a se întâlni într-un loc, marinarii după steaua polară sau după far în furtună, etc. Plus că termenul "relative" are în limba engleză și semnificația de rudă sau neam, rubedenie. Adică o legătură indisolubilă între mai multe persoane. 

Și acum despre Schopenhauer. Dacă nu ai simțul umorului, e mai bine să nu-l citești, pentru că sunt idei și experiențe ale oamenilor care nu te lasă neafectat. Dincolo de misoginismul său evident, dincolo de faptul că sfaturile sale în retorică seamănă cu îndemnurile pe care i le dădea Machiavelli principelui Cesare Borgia, dincolo de criticile adresate lui Hegel, filosoful acesta german e fascinant prin stilistica frazelor. Iată o mostră din gândirea lui: 

         "Pe fond, poți avea dreptate în mod obiectiv, și totuși ceilalți să creadă - sau chiar tu însuți să crezi, uneori - că nu ai dreptate. Acest lucru se întâmplă atunci când adversarul îți contrazice un argument, părând astfel că-ți contrazice însăși teza, pentru care se mai pot invoca și alte argumente; desigur, în acest caz, adversarului i se întâmplă exact invers: lui i se dă dreptate, deși în mod obiectiv nu are dreptate. Prin urmare, conținutul de adevăr al unui enunț și valabilitatea acestuia în ochii părților implicate, ca și în ochii auditoriului, sunt lucruri diferite. (Dialectica se ocupă cu cea din urmă.)

          De unde vine aceasta? - Din ticăloșia înnăscută a speciei umane. Dacă lucrurile n-ar sta așa, atunci am fi fundamental sinceri și în orice dispută n-am căuta decât să aflăm adevărul și doar adevărul..." (deosebirea dintre adevăr și verosimil o va clarifica mai târziu logicianul polonez Alfred Tarski, cel care a soluționat paradoxe precum Eubolide cretanul spune: Toți cretanii sunt mincinoși, deci și el minte prin deosebirea dintre limbajul-obiect și metalimbaj)

Și un om pe care eu îl consider de elită în administrația publică. 

 

Convingeri, opinii și erori de logică

Totul în viață este discurs  și presupune influențare: de la zâmbetul adresat vânzătoarei care te avertizează cu simpatie că fleica pe care ai pus ochii e cam veche, oferindu-se apoi să-ți dea ceva mai bun, până la iubita pe care numai șarlatanii o pot convinge cu argumente de genul "mărită-te cu mine, altfel mă sinucid!". Cu toate acestea, viața chiar ne învață că nu logica ne conduce (desigur, excepție fac regulile rutiere, disciplina în construcții etc); dimpotrivă, reacțiile psihologice ne determină acțiunile. Spuneam odată că trăim într-o lume a discursului dublată de o lume a acțiunii, iar asta pentru că de obicei discursul justifică faptele. Pentru suferințe sufletești însă, precum despărțiri și trădări, minciuni și uitări, oamenii au nevoie de un balsam cât de cât logic, altfel n-ar mai adormi împăcați la sfârșitul zilei că li s-a făcut dreptate la nivel discursiv printr-o justificare cât de cât rațională. Nu tratez aici teme ca minciuna sau rațiunea, pentru că regresăm la infinit, consider că toți știm ce înseamnă să fii rațional sau să minți.

Convingerile se formează cel mai greu și sunt rezistente la orice argument: ideologiile, religiile, atașamentele familiale, patriotice, iubirile adolescentine etc sunt încărcate de o puternică energie afectivă. Opiniile ni le mai schimbăm - nu mă doare sufletul să accept că mama vecinei de la etajul I e la fel de prietenoasă ca și fata ei, deși eu aveam părerea că e o scorpie care se uită numai urât la oameni -, dar de convingerile oamenilor ne atingem cu greu. Iată însă câteva erori de logică ce sunt legate de latura noastră afectivă, psihologică și care pornesc de la idei nerelevante sau pe lângă subiect:

1. Să ataci persoana și nu ideea susținută (cineva nu are dreptate pentru că are nasul mare sau poartă ochelari, poartă plete sau chelie; astfel se deplasează atenția de la subiect către persoană)

2. Să te folosești de ignoranța cuiva sau de imposibilitatea demonstrării unui enunț (dacă nu a dovedit nimeni că nu există fantome, viață pe Marte sau extratereștri, atunci acestea există; viceversa e la fel de valabilă, se poate răspunde)

3. Să apelezi la o autoritate când nu ai argumente pentru o idee ("am văzut eu la tv", "așa spune profesorul cutare"); ea înseamnă altceva decât a-ți însoți argumentele cu citate, pentru că anumite formule au fost mai bine găsite de alții decât le-ai găsit tu, așa că le poți aminti. De ex, citez: Dacă privim problema cu mai multă atenție, vom descoperi că n-a existat niciun crez care să rămână întotdeauna același; totuși, schimbarea e atât de lentă încât nu poate fi percepută într-o viață de om, așa încât convingerea individuală rămâne bine fixată. Astfel, probabil că pentru marea masă a umanității nu există o metodă mai bună decât aceasta (a autorității n.n.) - Charles Sanders Peirce - "Convingeri și idei".

4. Să apelezi la mulțime (Toți poartă teniși Converse, tu de ce nu porți? Toată lumea urăște bogații și blondele cu ochii albaștri, tu de ce nu? Dacă mulțimea e manipulată, asta nu te obligă pe tine să faci la fel sau să taci: să vrei să fii un bogat onest pentru că vii cu ceva nou nu e un păcat, ci dovada spiritului antreprenorial și ura față de bogăție nu e decât un reflex comunistoid, iar unele blonde chiar sunt superbe, așa cum sunt Octavia Geamănu sau Irina Petraru, deși aceasta are ochii căprui; sunt gusturile mele și e părerea mea!)

5. Să apelezi la milă ("trebuie să mă lași la discotecă, altfel colegii râd de mine!". Răspunsul ar fi: "te duci la discotecă de plăcere și pentru că așa vrei tu, nu de gura lumii, altfel stai acasă și îți faci tema de vacanță!")

6. Să apelezi la teamă și amenințări când nu ai argumente ("Dacă nu faci ce ți s-a cerut, nu poți solicita o mărire de salariu")

Acestea nu sunt decât câteva erori, dar imaginația unora e destul de bolnavă ca să le diversifice și să inventeze mereu sofisme pentru a te convinge să faci un lucru sau altul. De greșelile fără intenție, paralogisme, nu m-am ocupat aici, pentru că ele sunt considerate întâmplătoare în logică. Eu așa le cred. Totuși, psihanaliza le consideră și pe acestea intenționate (unii consideră chiar psihanaliza o formă ideologică a discursului și de manipulare), așa cum e cazul actelor ratate: când stă agățată iubita de gâtul tău și îți spune cheaună după un sărut languros: "cât de frumos a fost, Radu!"..., iar pe tine te cheamă Gigel sau Alexandru etc., asta nu poate fi o eroare intenționată, ci un lapsus. Totuși, ce bine ar fi dacă ar acționa lumea ceva mai atent și mai logic. Logica, știința gândirii corecte, așa cum o definea și Aristotel...

A fi, a face, a avea

Titlul nu îmi aparține, e al cărții lui Mihai Șora, filosof român născut la Timișoara, membru fondator al Grupului pentru Dialog Social și fost ministru al învățământului pentru câteva luni după revoluție, până la mineriada din 1990 când și-a dat demisia de onoare pricepând că nu se dorea o trecere adevărată de la comunism la democrație. Rezultatul? Am ajuns la comunitalism și la feudalismul de tip medieval cu încrengăturile dubioase actuale ori cu președinți de consilii județene ca Duicu din Severin (Securitatea comunistă abrevia dosarele de urmărire informativă pentru intelectuali cu inițialele D.U.I, cu ce ironie a limbajului!), a cărui arestare a și precedat întâmplător vizita mea pe acolo :)), în loc de capitalism occidental de secol XXI. Țările din Africa sub-sahariană, asiatice sau din America latină sunt nedezvoltate și din cauza unei astfel de tribalizări, iar sprijinul din exterior sub forma donațiilor nu are niciun efect câtă vreme incompetența și corupția funcționarilor sunt la niveluri istorice.

Revin la titlu, Șora nu e un om spectaculos când vorbește, e discret, nu face show cum suntem noi dresați, dar spune lucrurilor pe nume și foarte lucid. Un om al cuvintelor care poate avea cuvânt, caracter. Și mai are o carte bună, Eu & Tu & El & Ea sau dialogul generalizat, scrisă ca un Esop, codificat, pentru a trece de vigilența cenzurii ceaușiste. Prin ea extinde meditația din A fi, a face, a avea "aplicând-o la relațiile sociale, la situația omului în cetate și la greutatea cu care politicul apasă asupra vieților noastre", citez dintr-un sinopsis. Atrag atenția către numele unor astfel de oameni pentru a ne aminti cât mai des că există și altă Românie decât cea din șabloane, că ea are voce și cuvinte mai multe de spus decât se crede sau se știe de obicei.  

Țeapă sau stâlp?

De mai bine de cinci ani am abonament la o firmă de cablu care, cum e firesc, reducea cu timpul tarifele clienților fideli. Mă simțeam respectat și tot mai atașat de recunoștința pe care mi-o dovedea firma, cucerit de o dragoste care părea de lungă durată.  Până azi dimineață când am fost ca un cetățean responsabil să plătesc serviciul aferent chiar din primele zile ale lunii și am aflat că a crescut cu 40% tariful, iar asta din cauza unei taxe de stâlp și a reglementărilor de pe free market. Nu îmi închipui că există vreo înțelegere care în țările din Europa civilizată și SUA poate fi denunțată prin legile anti-trust ori că puterea politică și puterea economică de la noi sunt într-o cârdășie veche. Deși nu îmi doresc să ajung și eu ca pensionarii aceia care stau la coadă să-și plătească impozitele pentru o reducere de 5%, nu agreez nici ideea lui Alfonso Capone că they can't collect legal taxes from illegal money. De obicei tac și plătesc, apoi plec să-mi trăiesc viața că și-așa e scurtă, iar după ea mă așteaptă alt iad numai pentru tipele după care îmi fug ochii sau pentru cele două pe care le-am făcut să sufere până acum, pentru că nu mă las fraierit de aparențe, dar totuși am întrebat și la fel de filosofic voi cere de azi înainte răspuns la întrebarea de ce? Mi-am spus că tot se apropie 23 august și vom sărbători victoria socialismului, când ne vom aminti cine libertate ne-a adus și ce însemna odată puterea plus electrificarea, acesta poate fi un răspuns, dar de ce acum și de ce așa? Câteodată mi se pare că unele modificări au loc numai pentru a-și arăta câțiva puterea din lumea politică. Altfel am întâlnit în tratatele de economie și următoarea dilemă: nu există decât două variante - guvernul sau piața. Rămâne să mă lămuresc ce înseamnă guvern și ce înseamnă piață liberă în România de azi. Până atunci, prefer să mă refugiez în literatură.

Câteva distincții

Îmi închipui că n-are nimeni chef în timpul verii de clasificări, însă cum lipsa diferențierilor face ca mintea omului să devină o baltă cu ape tulburi în care șmecherii zilei pot pescui ușor spirite credule, îmi fac datoria civică în felul meu și precizez:

1. Formele de guvernământ sunt două: monarhia (absolută: Elisabeta I a Marii Britanii sau constituțională: Elisabeta a II-a a Marii Britanii) și republica (prezidențială: SUA, Franța, Rusia sau parlamentară: Italia, Germania, Austria). România este republică semi-prezidențială, adică atribuțiile executive - de aplicare a legilor - sunt împărțite între președinte și primul ministru. După modificarea aplicată în 2003 la "Constituția lui Antonie Iorgovan" din 1991 - constituția revoluției -, cea cu prevederile de acum este mai degrabă prezidențială, de aici motivul pentru care apar deseori ciondăneli între Ponta și Băsescu. Când înainte Năstase își dorea mai multă putere, iar tovarășul Iliescu îl dojenea, lucrurile se tratau mai simplu pentru că veneau din același partid;  

2. Regimurile politice sunt democratice (SUA, Franța, Marea Britanie), autoritare (Italia lui Mussolini) și totalitare (Rusia lui Stalin, Germania lui Hitler);

3. Drapelul României are culorile albastru, galben, roșu (începând de la cunoscuta lance), așa că orice inversare a lor merită cel puțin un semn de întrebare;

4. Regimurile politice democratice corespund atât republicilor, cât și monarhiilor. Există în istoria omenirii atât monarhii absolute (Ludovic al XIV-lea, Le Roi Soleil), cât și republici totalitare (Rominia lui Ceaușescu sau Coreea de Nord azi); după cum se găsesc monarhii democratice (Marea Britanie de azi), cât și republici democratice (România de azi);

5. Majoritatea economiilor planetei sunt subdezvoltate sau în curs de a se dezvolta (peste 60%). Globalizarea este un proces ireversibil, economiile naționale depinzând de schimburile comerciale internaționale. Principalul motor al globalizării sunt companiile multinaționale. 

Cum vor putea să se coordoneze atâtea și atâtea sisteme politico-economico-ideologice încă nu știu, dar sper că aperitivul cunoștințelor de mai sus va deschide apetitul câtorva dintre noi pentru studiul istoriei, filosofiei și politologiei.