joi, 1 august 2019

Politețea în trafic și redescoperirea omului. Costul de oportunitate în teatru și film. Cine câștigă din optimism și cine din pesimism. Simpla statistică.


Mergem într-o zi la plaja neamenajată Vadu, iar o mașină de Austria se împotmolește. Cinci bărbați și o femeie împingem la ea și o punem pe drum, iar șoferul ne mulțumește și ne face de la volan o poză scălâmbăiați de efort ca s-o aibă ca amintire. Atmosferă hippie, câteva rulote și o liniște de se auzeau valurile spărgându-se la mal. Anumite locuri și situații scot ce-i mai bun din noi, iar altele ce-i mai rău. Când am plecat de acasă, încercasem să intru pe un drum principal, având blocată vizibilitatea de mașinile parcate anapoda, iar un cetățean care aștepta în stație m-a ghidat, fiind într-o poziție mai bună. Politețea în trafic  - și oriunde - nu e doar o componentă a conduitei preventive, ci și un mijloc de redescoperire a oamenilor din noi altfel aflați într-o concurență stupidă dominată de furie și nepăsare. 

"Dacă se dădea Oscarul pentru cea mai bună scenă căzută la montaj, eu eram campion" aud o replică într-o secvență de teatru tv, iar într-un articol citesc despre lumea spectacolului de peste ocean că acolo "filmul bate viața". Ca peste tot, aș spune, pentru că așa cum la Platon lumea vizibilă e o copie palidă a Ideilor din lumea inteligibilă, la fel și azi democratizarea mijloacelor de informare și comunicare în masă face viața socială sensibilă la părerile individuale de pe rețelele de socializare - oricât de puțin instruit ar fi utilizatorul de internet, cum spunea Eco -, la reacțiile opiniei publice, indiferent de părerile specialiștilor - vezi cazul Sorinei, al Alexandrei șamd. Diferența e că la Platon, Ideile nu sunt creațiile minții cuiva, ci mintea e creația ideilor. Iată de ce noțiunea clasică de obiectivitate pare să fi devenit imprecisă.

Dacă sunt la putere, vor să fii încrezător și să-i mai votezi o dată; dacă sunt în opoziție, vor să fii supărat și să-i votezi furios, ca pe niște eliberatori, pentru a te răzbuna pe ceilalți. Așa se face că unii afișează numai zâmbete cretine, tâmpe și sunt numai miere, iar ceilalți numai fiere. Bineînțeles că adevărul din statistici e diminuat sau gonflat în funcție de locul din care vorbește fiecare, aici nu încape obiectivitatea. Abia dacă afli ceva corect de la câțiva ziariști sau economiști: ba sunt bani de salarii și pensii, ba nu sunt; ba e criză pe piața forței de muncă, ba sunt un milion de tineri șomeri; ba suntem cei mai tari olimpici, ba suntem țara cu 40% analfabeți funcțional. E ca în butada aceea: "depinde din ce parte privești". Deși deciziile noastre financiare și profesionale ar trebui să se plieze pe un proiect, pe ceva predictibil oferit de politicieni măcar de-a lungul unui mandat, ajungi să te bucuri dacă nu strică ce s-a construit deja și nu te împiedică în dezvoltarea personală. Un lucru știu sigur, o societate nu evoluează fără voci critice. Altfel, "Welcome to PCR, Welcome to Gilead!".

miercuri, 3 iulie 2019

Saturnalii moderne. Industrii și piețe în epoca maselor.



Am văzut ce cazane la mâna a șaptea cu ITP luat inexplicabil fac victime pe șosele. Dar chiar dacă, pentru evitarea încurcăturilor, respecți legea, cumperi mașină nouă și plătești toate asigurările și taxele posibile sau imposibile, tot nu ești respectat. Drumuri proaste, asiguratori RCA care nu au contracte cu reprezentanțele, meșteri ce butonează telefoane cu mașinile atârnate în așteptare să fie reparate, amenințându-și patronii dacă le reproșează lentoarea că pleacă în Italia sau Germania pe salarii mai bune. Un întreg cerc vicios birocratic mai greoi decât cel bugetar parazitează mediul privat. Mă întreb cât mai contează siguranța noastră când se diluează atât de mult responsabilitatea? Ce plătim de fapt?

Marx ar exulta plimbându-se prin Occident în zilele noastre: miliardarii își donează jumătate din avere cauzelor umanitare și cer guvernelor să le mărească impozitul pe profit, clienții și patronii se roagă de meșteri să-și facă treaba pentru care sunt plătiți, politicienii lingușesc prostimea cu discursuri de genul "e bine așa cum sunteți, nu trebuie să schimbați nimic. Dacă vă e vreodată rău, alții sunt de vină"; educația și cultura sunt puse la index și subfinanțate pentru că reprezintă preocupări vetuste ale unei elite exploatatoare, deși ele sunt de fapt singura salvare a indivizilor mai puțin norocoși. Dictatura proletariatului turmentat, incult și agresiv e în plin avânt. Șoselele sunt pline de sânge, analfabeții au permis de conducere și conduc ministere, puiesc nestăvilit și fără proiect. Marx e fericit. Totuși, de ce ar fi mai umană dictatura proletarilor decât a elitelor? În faza actuală de pseudo-democrație anarhică, masele se autodistrug în iluzia libertății lipsite de responsabilitate. Saturnalii și cântece dionisiace, eleusine răsună din miliarde de piepturi eliberate după milenii de sclavie. Într-un ungher întunecat, rațiunea stă pitită, stingheră, trimițând licăriri de lanternă prin fereastră spre malul insulei unde cineva tocmai lansează un răvaș cu o întrebare într-o sticlă: "Is there anybody out there?"

duminică, 2 iunie 2019

O muscă apteră din arhipelagul Galapagos. Caligrafia și cultura generală. Ce mai înțelegem prin deprinderi de bază.


Sondajele de opinie dau chix constant în previziuni electorale de câțiva ani încoace. Doar exit poll-urile din ziua alegerilor se apropie de scorul real, iar asta cu marje destul de mari, circa 5%. Pare că sociologii mecaniciști nu găsesc algoritmul pe care să-l servească pe tavă partidelor pentru a le asigura permanența puterii. Se caută justificări, se încearcă metodologii noi. Sufletul ubicuu al mulțimilor rezonează la ecouri ce le scapă. Specialiștii par să ignore gândirea magică, ba chiar s-o reprime așa cum a făcut Reforma pentru apariția științei moderne. Poate că avea dreptate Culianu când îl cita pe Bruno cu a sa "legătură a legăturilor", vinculum vinculorum. De manipulare nu scapă nimeni, rămâne să ne întrebăm de această dată cine a produs-o și când a început, dincolo de ororile guvernamentale din ultimii ani. Pentru că rezultatele par acum să fie ale unora, dar bucuria a altora. 

Scrisul de mână nu va dispărea din cauza tastaturii, la fel cum n-a dispărut cartea tipărită, dar primele două deprinderi de bază s-au deformat: scriem tot mai urât și citim tot mai superficial (cât privește socotitul, tot telefoanele mobile să trăiască). Creierul are alte preocupări acum. Privim încântați eleganța întorsăturilor din condei ale vreunui document de acum 100 de ani și admirăm pensionari care au lucrat în construcții, dar sunt doxă de geografie sau matematică. Desigur, noi suntem alfabetizați digital, dar analfabeți socio-afectiv (la frizerie, în Năvodari - un oraș tot mai frumos -, mai devreme, o doamnă lăuda Londra pentru curățenie și civilizație, "însă limba engleză e foarte grea, nu mai pot eu s-o învăț acum, la peste 50 de ani").
Altceva. După o tamponare minoră când am oprit într-o dimineață de joi la o trecere de pietoni ca să dau prioritate unui puști ce se grăbea spre școala de peste drum în orașul Ovidiu, tânărul student vinovat și-a sunat părinții rugându-mă să facem înțelegere amiabilă, el având RCA valabil, iar eu și CASCO, plus mașina în garanție. Să fi avut vreo 20 de ani și tremura tot, se simțea vinovat față de părinți pentru că venea de la iubita din Lumina și nu era la cursuri, față de mine pentru că mașina era nouă, față de profesori pentru că lipsea. Și m-am întrebat ce făceam eu la vârsta lui: în anul II de facultate nu locuiam cu părinții, stăteam la cămin în Iași, luam bursă și la ora 8 a.m. așteptam la rând în fața B.C.U. să prind loc la sala de lectură. Pe atunci găseam explicații în cărți, nu pe Google, mă orientam noaptea prin gări ca un explorator după hărți ale minții și cu ochii în patru să nu cobor în stația Nicolina sau atent la bagaje să nu le șterpelească vreun aurolac. Fusesem crescut să fiu descurcăreț în cel mai bun înțeles al cuvântului. Mă tem că azi părinții și tehnologia privează tinerii de responsabilitate lansându-i în viață și în dezbateri fără un suport necesar: experiența. Scriem tot mai urât astăzi, tot mai urât.

P.S: Acum mi se pare amuzant cum îmi notasem înainte de prima inspecție pentru gradul I ce să le spun elevilor de clasa a XII-a despre rolul erorii în cunoaștere: "Exemple de erori în știință:
Errare humanum est
Orice eroare e un fost adevăr
Litera Iotta. Sofisme și paralogisme
Mitul peșterii
Saul din Tars
Hărțile lui Columb
Aristarh din Samos - heliocentrismul
Bruno-Galilei-Copernic-Descartes
Popper
Ernst Mach - Planck - fotonul
Newton-Einstein
În psihanaliză - actele ratate
Dolarul australian - "responsibilty"
Atașamentul de o eroare - extremism. Kant: opinie-cunoaștere-convingere.
"

luni, 29 aprilie 2019

Ciulnița gară sau alt fel de a fi clandestin în secolul XXI. În oglindă - judecata de gust.



Săptămâna Mare, trenul de ora 14, București-Constanța, drumul de întoarcere de la Sinaia. Patru vagoane, pasageri în picioare la clasa I. Unul citește pasionat o broșurică roșie cu "Manifestul". Din buzunar i se ițește cardul de reduceri al unei edituri. Are până în 50 de ani și pare un om educat, spălat. Ocupă holul vagonului ostentativ lăsând să se vadă secera și ciocanul galbene pe cărțulia roșie. Vagonul e plin de persoane de vârsta a III-a, noi am lăsat acasă mașina pentru că am permisul abia de o lună și la munte se anunțau ninsori, iar eu am pus deja cauciucurile de vară. La dus, un octogenar îmi făcea apologia comunismului, cum a fost el un contabil cuminte care a vizitat pe vremuri Europa occidentală, Moscova și Leningradul (sic! nu Sankt Petersburg) prin ONT, fără carnet de membru. S-a întors, deci era securist, ăia n-aveau nevoie să fie membri de partid, își făceau treaba cu discreție. Mi-a zis că îl votează pe Tăriceanu, pentru că i-a mărit pensia în urmă cu 15 ani. Acum are 2300 lei și călătorește la Craiova, fieful pesedismului, la rudele soției. Nu are copii, deci nu are de cine se rușina pentru trecutul său. El a fost om cuminte, doar a făcut hârtii și s-a plimbat, n-avea treabă cu sistemul. Nici măcar cu minciuna economică în lupta contra capitalismului? Numai el știe câte situații a falsificat. "Stafia" lui Marx călătorește cu trenul în zilele noastre.
Revenind la mai tânărul marxist, ce l-ar face pe un om care la revoluție probabil că era adolescent să citească manifestul comunist, văzând pe drum ororile industrializării forțate? E posibil să-i placă și astăzi cuiva comunismul? Erau mai bune furnalele termocentralelor pe cărbune decât eolienele de azi? Munca forțată la Canal? Întunericul, frigul și foamea? Neîncrederea față de vecinul turnător la Securitate? Tragedia ființei umane constă în faptul că își găsește sensul vieții mereu în altă parte, după o lege bizară a compensației. Același om cu vârsta de acum în anii '80 probabil că ar fi încercat să fugă din țară pe clisura Dunării sau într-un camion frigorific, cine să-l mai mulțumească atunci?

Alt tânăr, absolvent de Conservator, călătorește prin țară cu vioara lui Enescu după ce a câștigat un concurs, convins că educă gustul publicului în orășelele și comunele ceva mai răsărite. Pe ici pe colo câte un ambetat îi strigă din sală "să bage o manea, una de-a noastră". De când e maneaua "de-a noastră?". Poate de-a Balcanilor și Orientului. O fi de-a lui, nu toți suntem la fel.
Periferia ocupă centrul, gala premiilor Gopo îl urcă pe scenă să interpreteze o manea gâlgâită pe un urechist în maiou. Protipendada bucureșteană e oripilată, unii spectatori râd în hohote, alții se ridică și pleacă. Politically correct e să-i lași pe toți să se exprime. Să se exprime da, dar nu să impună prostul gust în virtutea egalității. Caragiale spunea că opinia e liberă, dar nu obligatorie. Cultura e în esență exclusivistă, ea cere studiu și selecție a elitelor. Enescu a dus "Ciocârlia" pe scenele lumii rafinând-o, nu dând glas pornirilor primitive din noi, printre gâlgâieli și țambale.
Cine crede că punându-i în frunte pe marginali face un bine mai mare decât ținându-i în bancă lor procedează ca un profesor care discută numai cu repetenții sperând să-i salveze și făcându-i pe elevii buni să sufere în așteptarea propriei exprimări. În cele din urmă, repetenții își vor da în petic și-și vor relua practicile abuzive, pentru că nu știu să se abțină și nu vor să învețe, să-i asculte pe ceilalți. Din multe puncte de vedere, oamenii educați sunt mai toleranți decât bizonii. Din prea multe puncte de vedere.

Trist. Acoperișul catedralei Notre-Dame se prăbușește în flăcări, miliarde de telespectatori privesc îngroziți. Nicio victimă. Știu, sună simplist. Pe o trecere la nivel cu calea ferată din Buzău un tren spulberă un microbuz venit din străinătate cu 14 pasageri. 3 decedează pe loc, despre restul încă nu sunt date. Numai două televiziuni relatează evenimentul nefericit, apoi revin la Paris. De când a încetat să ne mai pese de ceilalți? Orice poate fi reconstruit, chiar și o catedrală milenară, dar viața pierdută a unui om? Ambele situații trimit la erori umane, dar ce diferență de abordare. Cinste culturii, însă de când am încetat să mai fim oameni pentru oameni? Sau am fost vreodată? Pe cine reprezintă cultura?

Cunosc oameni îmbibați de cultură pe care bucuria sau drama altor oameni îi lasă reci. Se pot extazia înaintea unui soare de Van Gogh sau intră în transă la auzul unei cantate, dar nu par să priceapă râsul unui copil sau plânsul unui bătrân. Suntem chiar atât de mulți încât nu mai contăm? Emil Cioran: "Sufletul unei catedrale geme în surmenajul vertical al pietrei" ("Amurgul gândurilor").

vineri, 29 martie 2019

Procrastinarea sau ce să-nveți de la cei care amână.


"Ați avut dreptate când spuneați că...". Începi să îmbătrânești abia atunci când își amintește cineva ce ai spus în vreo chestiune. Mi s-a întâmplat de vreo două ori în ultimele săptămâni și cu toate că stau bine genetic în privința podoabei capilare - tata abia dacă avea câteva fire albe pe cap la 60 de ani -, am rămas pe gânduri: înseamnă că doi oameni fuseseră atenți la ce spusesem și propria lor experiență îmi confirmase ideile. Bașca, după ce am luat examenul la oraș pentru permisul auto am întrebat polițistul când pot să conduc și mi-a răspuns în zeflemea: "Ai stat fără carnet 40 de ani și nu mai poți aștepta 5-6 zile?". Cam atât durează să îl aducă poșta, doar locuiesc la distanță mare de oraș, la vreo 25 de km de Constanța ;). Totuși, permisul se poate lua de la 18 ani, deci nu sunt "decât" vreo 20 de ani de fapt, dar chiar și așa, de ce am așteptat atât? :).

Am amânat, am amânat considerând că diferența specifică a omului față de restul viețuitoarelor, rațiunea, trebuie să rămână filtrul principal dintre impuls și acțiune. Că trebuie să iei în seamă cât mai multe aspecte, să deosebești cauzele de condiții și pe acestea de consecințe. Încercarea carteziană de a nu ne extinde voința infinită prin care ne asemănăm divinității dincolo de limitele intelectului care ne deosebește fix de aceeași divinitate ne ia o bună parte din viață.
Desigur că viața unui om e prea scurtă pentru posibilitățile minții sale, poate că, la fel ca Benjamin Button, oamenii ar trebui să se nască din nou ajunși la bătrânețe, dar cu siguranță am fi lipsiți de bucuria curiozității celui care învață ceva nou specifică tinerilor. "Nu lăsa pe mâine ce poți face azi, lasă pe poimâine că poate nu mai trebuie făcut" ne îndemna mucalit Murphy cu legile lui, dar abia lacrimile de panică ale cuiva care a amânat să învețe pentru un examen ce se apropie mi-au arătat cât de important e să fii organizat. Decât să te complaci în amânări succesive, mai bine calculează-ți pașii proiectului de sine. Ceva bun trebuie să iasă din toate acestea.

marți, 26 februarie 2019

Bohemian Rhapsody și The Doors - două ecranizări, două diferențe de nivel. Realul și irealul: Murakami vs. Cărtărescu.


Val Kilmer a jucat magistral rolul lui Jim Morrison din "The Doors" în 1991. Rami Malek a jucat și el rolul lui Freddie Mercury anul trecut și a luat deja un Oscar. Fie că în anii '90 se făceau mai multe filme bune - vezi "Forrest Gump" sau "A Beautiful mind" -, fie că azi se fac mai multe filme slabe și mustind a ideologie neomarxistă - vezi "Django dezlănțuit" sau "A star is born", altfel nu-mi explic producția slabă la hectar a Hollywood-ului. Pe vremea când făceau propagandă stângistă subtilă erau mai simpatici, azi sunt stridenți și vindicativi. Au alungat din cetatea lui Platon poeții ce nu veneau cu ritmurile dorite.

"Am impresia că în lumea vestică nu e atât de ușor să treci în cealaltă parte" spune Murakami într-un interviu din "The New Yorker". Trebuie să treci prin câteva încercări pentru asta". Și într-un fel așa este, pentru că limbile anglo-saxone cu precizia lor pragmatică, mundană, înlătură polisemantismul ce îndeamnă la ficțiune și visare din lumea estică. S-a spus de mult că orientalul e axat pe lumea interioară, în timp ce lumea exterioară e doar un pretext ce îi oferă contexte pentru ideile și sentimentele sale. "The other side" nu e neapărat un loc întunecat la Murakami cum e la Cărtărescu, de pildă, care încă e marcat de fricile copilăriei în "Solenoid", scriitorul japonez revine mereu în lumea reală, nu rămâne dincolo, prins în plasa nebuloaselor curiozități și enigme freudiene, deci nu aduce cu el lucruri întunecoase de dincolo. Am și găsit o pasiune comună cu el: ne plac pisicile, dar nu avem nici măcar una. Felinele au o eleganță și o personalitate de care câinii, mai înceți la minte și butucănoși par să nu dispună.

Pustule pe un corp social inert. Avem o societate bolnavă, o boală cu pungi de puroi și paraziți, am luat-o din politică și am dus-o în școli, spitale, autorități centrale și locale. Ne dăm cu fard și fond de ten să pară că suntem democrați și liberi, însă avem aceleași reflexe de gașcă abrutizată ca pe vremea C.A.P.-ului. Boala noastră se manifestă având următoarele simptome: în stadiile precoce lingușim diriginta și o cadorisim de ziua ei sau în orice altă zi, în forme avansate îi lingem clanța șefului și îi întreținem cu intrigi dușmăniile. În remisie și convalescență sau după demisie trăim cu nostalgie amintirea chermezelor. Elitele au fost compromise după 1989 mai ceva decât o făcuse regimul stalinist în anii '50. Ce folos că ai libertate dacă nu o folosești exprimându-te când simți că îți sunt încălcate drepturile? Astrofizicienii spun că moartea universului va surveni când entropia va fi maximă, când se vor egaliza toate valorile și nu vor mai exista diferențieri. La fel moare și o societate, când vocile sunt stopate pe rând și frica sau interesul mercantil sunt maxime.

Butonofobia sau teama de a nu tasta greșit. Citesc un articol, mă uit pe comentarii și dau să revin pe timeline, iar Facebook mă anunță că tocmai am distribuit articolul. O aiureală, știind că buricul degetului tastase altceva, doar nu am copite. Poate că vrei să fii discret, să nu bârâi lumea cu share-urile tale și doar te uiți pe vreo postarea comică despre Dăncilă sau tragică despre dizabili, ce-i cu sensibilitatea asta touchscreen? Butonatul telefoanelor a devenit azi un fel de mers al fachirului pe cărbuni încinși.

P.S: Știu, nu am arătat de ce Rami Malek joacă mai slab decât Val Kilmer. Vedeți cele două filme și vă lămuriți.

duminică, 27 ianuarie 2019

Un proverb complet și câteva expresii intraductibile.


Citesc un articol despre tinerii din Consiliul Național al Elevilor și atitudinile lor le găsesc binevenite, pertinente față de un sistem cu reflexe comunistoide, incompetent și corupt la multe niveluri. Am reținut și un proverb trunchiat din popor pe care actualul reprezentant al elevilor l-a redat complet: "Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici Soarele nu vede".  Și se observă că mulți sunt depășiți de situații: polițiști, medici, profesori, părinți, toți se plâng și închid ochii la deviații. Pentru nesemnalizarea schimbării direcției de mers nu se dau amenzi, considerându-se că sunt contravenții mai grave, pentru nevaccinare la fel, pentru absenteism, pentru executarea defectuoasă ori cu materiale de proastă calitate a unor lucrări publice plătite cu prețuri triple față de cele din Occident etc.  Poate că asta trebuie să învățăm cu toții de la acești tineri, fie că suntem profesori, părinți, consumatori, alegători etc., atunci când ne confruntăm cu incapacitatea sau cu delăsarea administrativă, managerială, politică sau de altă natură: să luăm atitudine, individual sau în grup, pentru că așa cum spunea și Aristotel în "Politica": "Vocea (nearticulată) este doar semnul plăcerii şi al durerii, şi există şi la celelalte vietăţi, căci natura lor se ridică numai până acolo, să aibă simţirea plăcerii şi a durerii şi a o semnifica unele altora, pe când limba serveşte a exprima ce este folositor şi ce este vătămător, precum şi ce este drept şi nedrept. Şi această însuşire este caracteristică omului, spre deosebire de toate vietăţile, aşa că singur el are simţirea binelui şi a răului, a dreptului şi a nedreptului şi a tuturor celorlalte stări morale."
Altceva. Deși face parte din rândul limbilor de origine latină, ca și franceza, uite că româna dispune și ea de o intraductibilitate paradigmatică provenind din spiritul propriului popor, asta ca un alt argument că nicio cultură nu e superioară alteia: 
- Un Roumain n'est pas surpris, son visage tombe / Un român nu este surprins... i-a picat fața. 
- Un Roumain ne perd pas patience, sa moutarde saute /Un român nu-și iese din fire... îi sare muștarul. 
- Un Roumain ne vous ment pas, il vous vend des beignets / Nici nu te va minți pentru că... îți vinde gogoși. 
- Un Roumain n'est pas exténué, il est chou. Sa vie n'est pas chaotique, elle est chou et sa chambre n'est pas en désordre complet, elle est chou / Un român nu este foarte obosit, viața lui nu este haotică și camera lui nu este dezordonată... este varză. 
- Un Roumain ne qualifie pas simplement un effort d'inutile, il dit que c'est un frottement sur une jambe de bois /Un român nu consideră că un efort nu-și are sensul, ci că este frecție la picior de lemn.
- On n'énerve pas un Roumain, on le sort de ses pastèques / Nu scoți un român din minți... îl scoți din pepeni. 
- En Roumanie, les choses ne sont pas lointaines, elles sont chez la mère du diable / în România, lucrurile nu sunt departe... sunt la mama naibii (mai bine spus sunt la mama dracului). 
- Un Roumain n'est pas fou, il est parti sur un radeau / Un român nu este nebun... este dus cu pluta. 
- Un Roumain ne vous dit pas d'arrêter de perdre votre temps, il vous dit d'arrêter de frotter la menthe / Un român nu-ți va spune să nu pierzi timpul, ci nu freca menta. 
- Un Roumain ne dit pas que quelque chose est cool, il dit que c'est béton /Un român nu-ți va spune că ceva este cool (tare), ci că este beton. 
- Un Roumain n'est pas nerveux, il a une carotte dans les fesses / Un român nu este nervos...are un morcov în fund.
- Un Roumain ne garde pas juste le silence, il est silencieux comme un cochon dans un champ de maïs / Un român nu face liniște, ci tace ca porcu-n popușoi. 
- En tant que Roumain, vous ne vous trompez pas, vous êtes ivre avec de l'eau froide / Ca român, nu te păcălești de unul singur, ci te îmbeți cu apă rece. 
- Un Roumain ne s'en fout pas, il rentre ses pieds / Un român nu renunță, ci își bagă picioarele. 
- Un roumain n'a pas été escroqué, il s'est pris un pal. / Un român nu a fost înșelat... a luat țeapă. 
- Un roumain ne vous regarde pas de manière confuse, il vous observe tel un corbeau regarde un os. / Un român nu se va uita la tine confuz, ci ca cioara la ciolan. 
Și tot o chestiune de limbaj, dar al unor epoci: la începutul anilor '90 am găsit prin casă câteva exemplare din perioada interbelică ale revistei "Urzica". Nu știu de unde le aveam, dar e posibil să le fi luat mama de la Cernavodă pe vremea când lucrase ca bibliotecară. Ce desfătare pentru privirile unui copil de 10-11 ani obișnuit cu austeritatea muncitorească din societate și cu interminabilele discursuri ceaușiste în limbaj de lemn. Vedeam reclame la automobile de epocă, la costume și parfumuri folosite de o burghezie hazlie și boemă. Se pare că râsul e primul adversar al oricărei dictaturi. Nu bășcălia organizată pentru a discredita vechile valori, aceea era utilă, ci râsul spontan și critic înaintea gesturilor oricărui satrap vremelnic ce se crede etern. Revista "Kamikaze" cultivă aceeași gândire critică acum așa cum făcea "Urzica" pe atunci. Când sunt oripilat de mutism, conformism și lipsă de reacție în societate, citesc ceva de la jurnaliștii ei și-mi recapătă speranța. 

joi, 3 ianuarie 2019

Atitudini suprarealiste. Sceptrul lui Ceaușescu și telegrama lui Dali. Hotspot Laki și Revoluția Franceză.


"Orgoliul unui om născut într-o cultură mică e întotdeauna rănit" spunea Cioran, iar când citesc ce comentarii lasă unii români pe site-uri în Europa mă iau cu mâinile de cap. Un europarlamentar belgian lăuda pe contul său acordul de liber schimb dintre UE și Japonia semnat zilele trecute, iar unul de-al nostru amintește rolul ambasadorului român în Japonia implicat în semnarea acestui acord, dar n-a pregetat să ironizeze Marea Britanie pentru efectele Brexit-ului. Multe frustrări avem și un orgoliu nemăsurat. Englezii își cunosc situația - mai bună oricum decât a noastră -, așa că n-are rost să le pună cineva sare pe rană sau să ne umflăm în pene. Știu, cei care au lucrat în Marea Britanie s-au lovit de xenofobia unor englezi, dar asta nu se combate cu șovinism. De fapt, poate că și Cioran se înșela, pentru că nicio cultură nu e superioară alteia, poate că e doar o civilizație cu tehnologie mai avansată și cu organizare mai atentă. 

Dumnezeu și medicul veterinar. Dali și sceptrul lui Ceaușescu. Un prefect întrebat de jurnalist despre vânzările pe ascuns de carne de porc din satele cu pestă porcină africană: "Noi în cine să avem încredere, în Dumnezeu sau în medicul veterinar?". În medicul veterinar, că știe mai bine situația din județ". Într-adevăr, Dumnezeu are atribuții executive la nivel central, de administrația locală se ocupă funcționarii mai mărunți, nu se încurcă el cu d-astea. România e o țară suprarealistă, să nu uităm cum s-a bucurat Ceaușescu de telegrama lui Dali despre el ținând sceptrul la înscăunarea din 1974. Numai sceptrul îi trebuia dictatorului României: «Am apreciat profund demersul dumneavoastră istoric de instaurare a sceptrului prezidenţial. Cu respect, Salvador Dali». Data: 2 aprilie 1974.

Într-o grădiniță din Kazahstan s-au folosit la serbarea de Crăciun artificii de exterior. După ce am văzut filmul "Borat" nu mă mai miră nimic despre acea parte a lumii. Cum spun filosofii, lumea e un ocean de haos cu mici insule de ordine. Noi, când ne lăsăm duși de curent în vâltori, când ne tragem sufletul pe una dintre ele. 

Aflu de la Teleenciclopedia că un punct fierbinte islandez, Laki, creat în scoarța terestră pe la 1783 a dus la Revoluția Franceză, culturile compromise mai mulți ani la rând stârnind furia locuitorilor din zonele rurale franceze. Uite așa socialiștii au ajuns la concluzia că universul sau natura conspiră la realizarea idealului lor. Nu e de mirare că folosesc schimbările climatice în scop ideologic :).


duminică, 2 decembrie 2018

Pentru ce poți să te miri. Gândirea captivă în plasa birocratică. Statul și privatul. "Jurnalul Annei Frank" și "Hoțul de cărți" - două experiențe memorabile.


Întreb la un magazin din sat în care se vând haine, cosmetice, produse igienico-sanitare, mărunțișuri de tot felul deci, dacă au ochelari de soare - chiar și nepolarizați -, pentru că soarele de zilele acestea reflectat în zăpadă îmi dă dureri de cap după vremea închisă de zilele trecute, dar vânzătoarea se miră de parcă aș fi cerut cămile roz: "Doamne, nici astă vară n-am avut!". Foarte rău, ați pierdut un client pentru lipsa ofertei și pentru atitudinea neprofesionistă.
Dacă era magazin de carne sau de lapte, înțelegeam, dar așa de ce să te miri când vinzi de toate ca într-un magazin universal? Merită să te miri pentru lucruri care frizează ridicolul sau bizarul, nu pentru lucruri firești. Aștept ziua când nu vom mai interacționa cu oamenii cumpărând ceva din magazine, când toate vor fi cu autoservire și cu plata prin card.

Visul unui IT-ist român realizat în San Francisco: "vreau să devin cea mai bună versiune a mea". Probabil că la însurătoare o să ceară și kit-ul de instalare al nevestei. Jargonul specialiștilor îi transformă în niște ciudățenii pentru oamenii obișnuiți. "Newspeak" a lui Orwell are azi o variantă cibernetică.

Rătăcirile lui Ahasverus, "Jurnalul Annei Frank" și "Hoțul de cărți". Două morale după Kant și Nietzsche: omul-scop și omul-mijloc.

Cain a fost pedepsit să rătăcească, la fel și Ahasverus după ce l-a batjocorit pe Iisus pe drumul Golgotei. Printre cele mai triste imagini după acelea cu victimele Holocaustului de la Auschwitz, Birkenau, Dachau, Treblinka, Belzek și Sobibor mi s-au părut împachetările și despachetările din familiile evreilor, cât de greu se desprindeau de obiectele personale, până și de posterele cu starurile vremii. Ce mai contau toate acestea când naziștii izbeau în uși ca să-i urce în camioane? În clipele de limită, oamenii se agață mereu de ceva care, simbolic, ar putea să-i salveze ca paiul înecatului.
Kant îl pomenește pe Ahasverus când caută argumente pentru existența lui Dumnezeu în "Despre singurul argument posibil pentru o demonstrație a existenței lui Dumnezeu", iar morala kantiană e umanistă și deontologică, imperativul său categoric cerându-ne să tratăm ca persoane oamenii și nu ca lucruri, ceea ce pentru Nietzsche ar fi o lipsă de voință de a trăi  - aka voință de putere -, deci o dovadă de slăbiciune, pentru că, nu-i așa?, "exploatarea" aparține  nu unei societăţi corupte sau imperfecte şi primitive: ea aparţine esenţei vieţii, ca funcţie organică fundamentală, ea este o consecinţă a voinţei de putere propriu-zise, cea care e însăşi voinţa de a trăi." ("Dincolo de bine și de rău"). Chiar dacă morala kantiană e greu de atins și astfel cu atât mai greu să ajungem la demnitatea de a fi fericiți, cred că n-aș putea crea nimic ignorând suferința semenilor, oricâte sensuri noi mi-ar putea aduce asta. J. St.  Mill: "E mai bine să fii un Socrate nemulțumit decât un porc satisfăcut", de ce n-ar fi aceeași condiția artistului ce trece dincolo de binele și de răul nostru din rațiuni estetice sau pentru a ieși din anonimat prin ceva magistral? De ce plăcerea lui n-ar fi la fel de joasă ca a unui hedonist cirenaic, de vreme ce provoacă suferință celor din jur și mai ales apropiaților? "A iubi înseamnă a suferi, iar cum cei mai mulți fug de suferință, puțini știu să iubească" - iată încă un lucru cu care nu pot fi de acord la Cioran, biata Simone Boue, nu pot înceta să o deplâng!

Vine copilul și ne gândim la un autoturism de familie care să ne ușureze viața. Ne hotărâm asupra unui Sandero, închipuindu-mi astfel că ajut și economia internă, dar dealerul auto caută să mă convingă să fac rate la reprezentanță prin programul Remat, plătind o primă de casare unui necunoscut și etc etc. Insist că vreau să plătesc suma integrală dintr-un credit de nevoi personale făcut la o bancă al cărei client fidel sunt, dar văd nervozitatea pe care i-am provocat-o domnișoarei de la reprezentanța auto de unde urmează să fac achiziția. După ce aș plăti prima de casare și avansul de 5% ar trebui să aștept cel puțin două luni ca să primesc mașina. Ăștia chiar vor să-și vândă produsele sau să ne "împrietenim" pe 5 ani? :)
Eu știu că în condițiile actuale de concurență de pe piața auto, scopul producătorilor e să ușureze accesul oamenilor la produse, nu să-l îngreuneze. Acuzăm statul de imobilism și birocratizare, dar nici cu privatul nu mi-e rușine. Eficiența și productivitatea presupun combinația dintre calitatea unui produs, cantitatea crescută a producției și prețul rezonabil al acelui produs. Precizez că pe același drum sunt încă patru sau cinci reprezentanțe ale unor mărci auto străine, să încerc și acolo? Probabil că patronii lor vor fi mai preocupați să-și vândă produsele decât să-și întrețină intermediarii și schemele financiare auxiliare.  

joi, 25 octombrie 2018

"Jenseits des Realitätsprinzip". Normele morale, juridice și principiul realității. Angoasa în lipsa civilizației și principiul plăcerii. Divagații freudiene.


Adulții normali sunt conștienți de cenzura normelor morale și juridice. Cei mai puțin socializați le ignoră pe cele dintâi, dar le respectă pe cele juridice, legile, pentru că se lovesc de consecințele încălcării lor venind din partea autorităților. Așa se face că n-au probleme să râgâie între prieteni și în familie, de pildă, iar cu polițiștii să devină umili. Freud spunea că tensiunea dintre principiul plăcerii și principiul realității subîntinde întreaga noastră viață psihică, fericirea și nefericirea noastră, "Lustprinzips" exprimând latura libidinală, egoistă, iar "Realitätsprinzip" pe cea rațională, cenzura. Desigur că fericirea cum o înțelegea Freud e astfel un ideal irealizabil: corpul ne amintește uneori cu neajunsurile sale că nu ne vom bucura indefinit, ceilalți luați individual cu propriile plăceri că avem concurenți, iar lumea cu normele ei că undeva trebuie să ne oprim. Cel mai dezavantajat e omul condus de principiul realității într-o lume dezordonată marcată de principiul plăcerii, mai mult chiar decât primitivul angoasat în civilizație. Nesocializatul trăind într-o lume bazată pe principiul plăcerii suficient de spațioasă nu se nevrozează - așa cum e cazul celor care se văd rar în vârf de munte sau pe întinderea mării -, dar același om aflat în lumea pre-orășenească unde oamenii încă n-au interiorizat suficient normele traiului în comun, acesta are de suferit. Suferă pentru că e obișnuit să ceară, să i se dea și să ia fără acord, suferă pentru că trebuie să se învețe cu o lume ce n-o înțelege și pe care o consideră ostilă, nu reglementată astfel încât să facă posibilă viețuirea laolaltă a tuturor. Tot lui, modelul civilizației urbane, burgul, îi repugnă, deși preia din confortul acestuia, mai puțin regulile de bun simț și legile, adică tocmai ceea ce dă sens acelui model. "Bunul sălbatic", "Emile" și "Noua Heloise" nu sunt decât idealurile de om ale lui Rousseau, abstracții utile ideologiei Marii Revoluții Franceze, în realitate manierele nu alienează, ci ne fac posibil traiul laolaltă, altfel nu schimbam viața din comuna primitivă cu cea a metropolelor. Q.e.d.

sâmbătă, 6 octombrie 2018

Ecologism de ocazie. Misunderstanding. Setea de sânge albastru în țara lui Dracula. Abordarea englezească a unei nunți regale românești.


La o galerie de artă, o fată, ecologistă, mândră că i se ia interviu, mustra oamenii mari îndemnându-i "să nu mai polueze evul mediu". Cum or fi arătat pungile de plastic și dozele de Cola pe vremea lui Gelu, Glad și Menumorut? :).

Cu specificul umor negru, ziariștii britanici de la "The Economist" publică un articol despre nunta principelui Nicolae la Cazinoul din Sinaia, însoțindu-l de precizarea: "A thirst for blue blood". Greu scapă un popor de clișee.

Totalitarismul, democrația și grupurile de interese. Când puterea pactizează cu opoziția, de regulă pierd cetățenii. Mai mult, dacă partidele aflate la putere ajung să reducă la tăcere opoziția, urmează același tratament pentru societate. Nu degeaba democrațiile antice interziceau conducerile succesive și îndelungate, iar azi conducerea Uniunii Europene e în același spirit, rotativă. Pentru că scopul puterii e de a se permanentiza, cu trecerea timpului desprinzându-se de interesul public, al cetățenilor și axându-se pe interesul personal sau de grup. Între ce declami sau proclami și cum acționezi când ești la putere contrastul e aproape schizoid. De aceea ne trebuie opoziție, alternativă, ca să nu uite nimeni că puterea încredințată de cetățeni prin vot poate fi și trebuie luată tot de către aceștia oricât de frustrant poate fi pentru cei ce conduc.

Studiu de gen asupra lăcomiei. Am avut șefi bărbați și femei, niciodată bărbații n-au făcut chetă să-și schimbe fotoliile din birouri sau să întindă platourile pentru protocol la controale. Mă și mir că la închisoare sunt mai mulți bărbați decât femei pentru corupție. Lipsa transparenței decizionale nu a fost la nimeni mai mare. Aristofan a ridiculizat perfect această solidaritate de gen în "Adunarea femeilor". Și au slăbiciuni estetice pe care și le exploatează reciproc profitând unele de altele. 

"Te-ai dat cu ceilalți, cu opoziția"? Care "ceilalți"? Noi suntem ceilalți, societatea, iar voi sunteți "ei", opoziție politică nu există. În mod normal, democrația presupune, pe lângă altele, existența unei clase politice formată din partidele aflate la putere și cele din opoziție, pe de o parte, și societatea condusă de această clasă, pe de altă parte. Totuși, în județele și localitățile unde opoziția pactizează cu puterea, în instituțiile unde liderii de sindicat țin partea directorilor în abuzurile și persecuțiile făcute la adresa angajaților, "ceilalți" sunt chiar angajații. Opoziția trebuie să se lupte cu puterea, pentru a convinge alegătorii că merită să-i ia locul și că are oameni pregătiți pentru a conduce după alegeri, iar sindicatele să protejeze drepturile angajaților, nu interesele angajatorilor. Cei care conduc par să nu realizeze schimbările produse pe piața muncii în ultimii ani, că există o criză a forței calificate de muncă și continuă să se comporte ca jupânii sau stăpânii pe plantație. Sigur că fără complicitatea unor subalterni dispuși să lingă clanțe și să se gudure pe lângă șefi această atitudine comunistoidă n-ar prolifera iar instituțiile și-ar îmbunătăți activitatea și rezultatele, dar cum 20% din oamenii oricărei companii produc 80% din profit, aceștia vor fi depășiți numeric la orice vot. De aceea, singura posibilitate rămâne reducerea numărului de slugi care gravitează în jurul managerilor și să le lumineze Dumnezeu mintea celor care conduc prost pentru a nu distruge și ce mai funcționează. Cine are ochi de văzut, să vadă și urechi de auzit, să audă.

vineri, 24 august 2018

Turiștii străini și taximetriștii constănțeni. Cum se îmbătrânește urât. Un paradox al bunăstării.


Pe aeroport se odihnea o aeronavă de pasageri canadiană, iar din stație urcară în autobuz doi turiști adulți cu o mamă și un copil. Taxatoarea nu știa boabă de engleză, așa că m-am oferit să le spun cum pot ajunge în Mamaia din Tomis III. "No Taxi" au reacționat când le-am expus alternativele de transport. Și ne-am înțeles în păsărească plus limbajul mimico-gestual (exagerez, ceva engleză știu și eu) astfel încât să poată lua 23-ul din față de la City Park pentru Mamaia.
După experiențele avute și de mine cu taximetriștii de prin țară, îmi explic reacția spontană a străinilor: mulți uită că lucrează în "serviciul public de transport persoane în regim de taxi" și ne alungă turiștii cu atitudinea lor. Neîncrederea lumii civilizate față de balcanici vine în primul rând de la primii oameni cu care turiștii iau contact aici, unde o fi proverbiala noastră ospitalitate?

În altă zi, un bețiv bătrân, îmbrăcat într-un tricou negru cu însemnele unei firme de pază, se așeză pe unul dintre primele locuri din autobuz pentru a avea o vedere cât mai vastă a drumului și deschise o cutie cu bere. La recomandarea controlorului de a merge spre locurile din spate pentru că deranjează călătorii cu duhorile lui - mai ales pe o doamnă de lângă el care se ridică și plecă de acolo -, individul amenință că face reclamație. M-am întrebat, ce să reclame? Că n-a fost dat jos în drum și că nu a fost chemată poliția să-l amendeze? Sper că era un bețiv singur, că nu avea copii și nepoți pe care să-i facă de rușine, dar mă tem că genul ăsta de indivizi puiesc și se laudă cu asta, fără să se gândească ce învață urmașii de la ei.

Paradox: economic, lumea o duce bine acum, când e condusă de proști, dar a suferit când o conduceau deștepții. O fi ăsta un semn că surplusul determinațiilor/însușirilor în sens hegelian crește răutatea? Se poate ca săraci cu duhul ca Dăncilă să facă mai puțin rău? Socrate ne învăța că ignoranța, răutatea și urâțenia sunt interdependente. Cine ştie, poate că evoluția actuală e un simplu rezultat al ciclicității economice în capitalism: criză - creștere economică -  criză - creștere economic, etc.

luni, 13 august 2018

Prezentul și un excurs istoric: "Să ne salveze alții de noi".


Contraproductivă această concepție, pentru că nu așa învățăm ce înseamnă libertatea și corolarul ei, responsabilitatea. 
După tămbălăul cu alungarea lui Cuza, care abia făcuse bietul om unirea Moldovei cu Țara Românească, boierii și-au dat seama că oricare dintre ei risca să pățească la fel. Așa că l-au primit pe Carol I la conducere, care și-a făcut multe cruci catolice de la stânga la dreapta văzând cât de dificili suntem. Demne și grele decizii a luat omul, mai ales aceea de a lupta împotriva țării sale de origine pentru cea de care trebuia să aibă grijă. Ferdinand a reușit să-i împlinească visul după Independență, Unirea Mare,  toată stima și admirația pentru ei.
Apoi a venit comunismul și rezistența din munții Făgăraș, când mulți au crezut că americanii și Occidentul în general ne vor salva de aparatcici. Lucru care nu s-a întâmplat până în 1989, când a existat o voință reală de schimbare în rândul românilor. Ne ajunsese cuțitul la os, iar pentru o perioadă de câteva luni s-a plâns și s-a cântat din suflet. Apoi s-a revenit la dictatura proletariatului, când, în 20 Mai 1990, fostul nomenclaturist Iliescu a obținut peste 80% din voturi în alegeri. Atunci s-a lăsat o liniște care a coborât ca gheața pe șira spinării optimiștilor. Cei mai mulți gândiseră altfel, iar la mineriade chiar aplaudau ciomăgeala trasă de către mineri studenților, ochelariștilor și bărboșilor.
De atunci a început exodul și tot de atunci am așteptat cei rămași aici lumina de afară. Contează mai puțin de ce am rămas, am fi regretat și dacă plecam, ca în butada cu Socrate și tânărul care l-a întrebat cu viața lui ce să facă. Dacă tot era vorba să regret, mai bine că m-am întors. Nu știu ce părere va avea copilul meu despre asta, dar îmi place să aud pe stradă vorbindu-se această limbă care încă mă face să visez.
Acum e rândul diasporei să ne salveze în concepția multora. Eu spun că de incompetență și de corupție nu ne putem salva decât noi, cei care le simțim cotidian respirația toxică în jur, în instituții, în tot ceea ce nu se face sau e lăsat în ruine. Doar educându-ne propriii copii să gândească altfel decât văd în jur și să acționeze corect ne vom salva. Nu poți rămâne tu indiferent la soarta ta și să te aștepți să se priceapă alții cum s-o schimbe. Iar dacă nu schimbi tu nimic și nici măcar nu spui când poți, înseamnă că de fapt îți place.

P.S: Dan Barna de la USR e un om care-mi place cum acționează și gândește. În ultimii ani a dovedit că știe să facă opoziție demn, constructiv și argumentat. Cu el premier și cu Iohannis președinte aș simți că România e condusă bine. Să vedem ce va fi. 

vineri, 27 iulie 2018

"Cum grano salis" - omul vitruvian și cetatea ideală. Simetrii pornind de la Da Vinci și Platon.


Arhitectul roman Marcus Vitruvius Pollio descria corpul uman ca fiind sursa principală de proporții din cadrul ordinelor clasice ale arhitecturii. Desenul lui Da Vinci în cerneală pe hârtie e bazat pe corelațiile dintre proporțiile umane ideale și geometrie. Wikipedia ne amintește că Leonardo căuta legăturile omului cu natura, considerând că lucrările pe tema corpului sunt o analogie a lucrărilor despre univers.
Astfel de analogii nu sunt singulare în istoria culturii, ele se întâlnesc de la Platon și până la antroposofii recenți. Doar că Platon, idealist, găsea corespondențe între straturile sufletului - apetență, afectivitate, rațiune - și clasele sociale din cetate - producători, paznici, rege. Dreptatea domnește în cetate atunci când și părțile sufletului sunt în armonie, fiecare făcându-și treaba pentru care a fost destinată: una să hrănească, alta să apere, iar cea rațională să conducă. Nedreptatea se instalează când poftele (producătorii) conduc, afectele (paznicii) produc și rațiunea (regele) păzește.
Antroposofi ca Rudolf Steiner consideră și ei că omul e o ființă integrată perfect în univers, un microcosmos în macrocosmos, un întreg cu mai multe straturi spirituale. Ceea ce făcea Spinoza cu "Deus sive natura" fac teosofii și antroposofii, tot un orgoliu luciferic și ăsta. Organicismul în viața socială și spirituală e la fel de periculos ca și mecanicismul în sociologie. Vietățile funcționează în lumea naturală prin selecție, darwinist, societățile nu. Roțile pot fi schimbate la o mașină cu altele noi fără a împiedica funcționarea ei, omul potrivit însă aduce plusvaloare instituțiilor. 
Logica ne spune că nu toate analogiile sunt științifice, multe fiind simple ilustrări și metafore. Cum îi spunea Tic din "Cireșarii" unuia: "Tu când spui "să-mi sară ochii", chiar te aștepți să-ți sară?". O figură de stil, o metaforă, o comparație pot sugera ceva despre caracterul oamenilor, pe baza lor nu se pot face demonstrații. Când compari Marte cu Pământul, căutând cât mai multe asemănări, faci o analogie științifică, iar cum analogia e un tip de argument nedeductiv, concluzia că există sau a existat viață pe planeta roșie rămâne tot probabilă. Așa înțeleg că lucrurile trebuie luate "cum grano salis" ori mai precis că ilustrările om-cetate-univers au caracter educativ, moralizator, nu demonstrativ. Însuflețitul nu se pretează la similitudini cu neînsuflețitul. Omul are conștiință de sine, ceva lipsit de echivalent în orice mineral sau  aglomerare de stele.

miercuri, 11 iulie 2018

Citind "Solenoid" - povestea unei vechi fabrici de pâine.



Liiceanu e citat pe ultima copertă a acestui roman, învelitoare pe care o țin de fiecare dată cu grijă să nu se șifoneze: "Primul meu gând, odată-ncheiată lectura, a fost să-mi scriu pe cartea de vizită "Eu am citit Solenoid". E un eveniment care-ți taie oarecum viața în două: cine va citi cartea va înceta să mai fie un cititor de rând." 
Eu nu l-am terminat, sunt doar la pagina 136 din 837 - sper să-l termin vara asta - dar descrierea lui Cărtărescu a unei vechi fabrici de țevi sudate bucureștene, pe lângă altele, mi-a trezit amintiri din copilăria petrecută la Năvodari, împărțită între leapșa jucată în Canalul Dunăre-Marea Neagră sau în valurile mării de pe plaja din Tabăra Năvodari și războaiele cu țevi de tuberman prin blocuri în construcție, la sfârșitul urbanizării comuniste. Aveam și noi o fabrică de pâine în cartier - azi dezafectată - acolo unde strada Rândunelelor făcea colț cu Albinelor, în spatele rândului de blocuri dincolo de care pe atunci începea câmpul în capătul căruia zăream de la balconul etajului al treilea halele fabricii de zahăr și ale întreprinderii mecanice IMAIA.  Pe stânga șerpuiau conductele cu apă caldă ale orașului care urcau podul parcă spre rafinăria Midia, iar dincolo de Canal vedeam dimineața devreme ițindu-se din mare globul roșiatic al soarelui. 
Fabrica de pâine a fost până în anii liceului un loc de atracție care ne gâdila papilele gustative; fie că eram în vacanțe, fie că puneam bani cei din clasă în timpul școlii, cineva dădea fuga și cumpăra o sacoșă cu franzele fiebinți care ne dilatau nările cu aroma cuptorului. Mai ales iarna, râdeam în clasă molfăind și povestind câte ceva până se suna de intrare. Clădirea de un albastru spălăcit a fabricii de pâine părea pentru noi, copii de muncitori în construcții ai comunismului, echivalentul cuptorului din casele de la țară despre care citisem în romane. Majoritatea eram și noi nepoți ai oamenilor de la țară pe care nu-i cunoscusem fiind mutați la oraș pentru că părinții noștri lucrau pe șantier. Puțini aveau părinții medici sau profesori ca să știe cum se trăiește burghez, dar aceia dintre noi care aveau dorință de carte n-au fost niciodată împiedicați să aleagă munca intelectuală, chiar dacă un tractorist câștiga pe atunci de zece ori mai mult decât ceilalți. Selecția valorilor era mai naturală atunci, într-un sistem artificial, decât acum când lăcomia și egoismul sunt considerate ceva firesc și economic rentabile. 
Câteodată, mamele unora dintre noi ne strecurau zâmbitoare din miile de pâini ce cădeau rumenite pe bandă câteva prin geamul cu gratii lăsat deschis să se răcorească și ele. Îmi închipui acum dragostea pe care o trăiau auzindu-ne chiuind dincolo când unul dintre noi venea escaladând gardul înalt de ciment cu trofeele aburinde în brațe. Acelea erau mamele eroine, nu conceptul obtuz al lui Ceaușescu ce le transformase în fabrici de copii care urmau să fie înfometați de "alimentația rațională" a unor ingineri sociali cu minți bolnave de ideologia marxist-leninistă. Ca și azi, reflexele naturale de protecție a speciei umane venind chiar din interior au fost mai puternice decât îndoctrinarea. Când vreau să-mi aduc aminte că oamenii se iubesc totuși părintește, frățește, mă gândesc la femeile care lucrau în acea fabrică de pâine și la prietenii, la colegii mei din copilărie. 

joi, 5 iulie 2018

"Midnight in Paris" sau despre scris ca mașină a timpului și fuga de prezent. Critica criticii critice și meandrele statisticii.


O vizită în "Orașul luminilor" îi prilejuiește unui tânăr scenarist american, cherchelit după o degustare de vinuri, trecerea, la miezul nopții, în sunetul gongului catedralei Notre-Dame, către atmosfera boemă din anii '20 unde la o petrecere îl întâlnește pe scriitorul Scott Fitzgerald și pe consoarta lui, Zelda. Ultimul semn ale secolului XXI fusese o mașină modernă parcată lângă catedrală, înainte să fie luat de pe treptele așezământului într-o mașină de epocă plină de cheflii (tocmai am citit că filmul e regizat de Woody Allen, acum am înțeles de ce îmi plăcea).
Gil, personajul interpretat de Owen Wilson, face ochii cât cepele când îl întâlnește pe Hemingway stând singur la o masă într-o tavernă, cu un pahar în față și întrebând vizitatorul dacă i-a citit cartea, apoi pe Dali, Picasso, Buñuel, Gauguin, T. S. Eliot ș.a.
Timpul nu e liniar pentru Gil în noapte, prezentul punând în locul stabilimentului cu romancieri o spălătorie, spre disperarea lui. Un lucru e sigur, un bărbat în costum din secolul nostru nu e inadecvat atmosferei din anii '20 ai secolului trecut, în timp ce o femeie de azi chiar și în ținută de seară ar fi nepotrivită acelui timp. Același loc, aceeași oră nocturnă îl transportă pe Gil și în atmosfera Belle Époque de la sfârșitul secolului XIX, dar lui preferată îi rămâne tot perioada interbelică. Sursa de inspirație pentru romanul său o găsește acolo, printre buchiniștii de pe malurile Senei, în persoana unei tinere anticare. Salturile în timp erau vasăzică salturi către sine, căutând locul și timpul potrivit: miezul nopții în Paris.

Liviu Papadima, prorector al Universității București și profesor de limba română la Facultatea de Litere, îl critică pe academicianul Eugen Simion în ultimul număr din "Dilema veche" pentru pretențiile sale naționalist identitare și clasice în alegerea subiectelor de la Evaluarea Națională, iar pe reprezentantul părinților, Iulian Cristache, pentru dorința "revenirii la admiterea la liceu, ce ar adînci, fără doar și poate, segregația și așa endemică în învățămîntul românesc și nu va putea contribui la diminuarea analfabetismului funcțional în rîndul tinerilor de azi." Ce-mi place mie când le judecăm altora munca! La fel pot spune și eu despre facultatea de trei ani, despre testele grilă cu 100 de întrebări de gâgă sau despre selecția pe baza dosarelor pentru admiterea la facultate, că slăbesc învățământul universitar și le asigură unora catedre, finanțare, carne de tun. Admiterea riguroasă prin concurs de la Medicină sau Academia de Poliție a adâncit segregația între candidați? Nu, a profesionalizat domeniile și a făcut o selecție judicioasă a viitorilor medici sau polițiști. Cred că reprezentantul părinților cunoaște cel mai bine situația învățământului preuniversitar, direct de la cei vizați de sistem, elevii, nu din statistici măsluite pentru a păstra prestigiul unei școli sau alteia, pentru a păstra scaunul unui ministru, inspector, director și acoliților lui.

Precizez de pe acum că următoarele considerații nu sunt lamentații, mie mi-au luat elevii Bacalaureatul și anul acesta, ba chiar au fost șase note peste 9 din 22. Fac doar niște constatări și observații, după 16 ani de experiență în sistemul de învățământ.

La liceu poți intra după examenul de Evaluare Națională și cu nota 2 la Matematică, dacă ai 8 la Română și o medie generală de 8 în gimnaziu. Bacalaureatul nu-l iei însă cu 9 la Logică, 8 la Istorie și 4 la Română, iar media generală din liceu nu contează. Și nici n-ar trebui, Bacalaureatul fiind cel mai serios, cel mai selectiv examen din sistemul de învățământ al ultimilor ani, chiar mai serios decât admiterea la facultate (update: anul acesta s-au înregistrat după contestații creșteri suspecte de aproape 2 puncte la Istorie, ceea ce ridică dubii asupra corectitudinii evaluării dinainte de contestații). Poate doar Titularizarea națională pentru posturile vacante cel puțin patru ani (nu 253-ul cu aranjamente) să fie un concurs mai serios.
Admiterea la liceu e o cârpeală în ultimele decenii, grație învățământului obligatoriu de 10 clase (12 - în următorii ani), fiecare găsindu-și loc undeva, indiferent de capacități și aptitudini. Desigur, un om care intră într-o formă de învățământ devine mai capabil să se integreze în societate, dar calitatea învățământului gimnazial și liceal scade. Fără filtre, orice motor se gripează.
Pentru a nu da prost în statistici, școlile gimnaziale nu înscriu elevii la Evaluarea Națională, mulți fiind lăsați cu situația neîncheiată, corigenți în clasa a VIII-a, știut fiind faptul că aceștia vor fi repartizați apoi în toamnă pe la clase de Tehnologic unde se intră și fără examen. Minciună statistică, deci, la fel cum liceele nu înscriu elevi de-a XII-a la Bac pentru a nu ieși prost în evaluări managerii. Realitatea este eludată, vezi "fenomenul Brăila". Din decență, mulți directori de școli ar trebui să tacă și să se prezinte rușinați de propriul plan de dezvoltare instituțională. Așa se ajunge ca din trei clase de-a VIII-a cu peste 70 de elevi să participe la examen 42, iar 7 să pice (media examenului, căci altfel pot pica 9 la Română și 11 la Matematică, dar o notă mică la o disciplină e compensată de nota mai mare de la cealaltă). La examenul de Bacalaureat participă din trei clase ale promoției curente numai 35 de elevi, plus 13 din promoțiile anterioare și 5 de la frecvență redusă. Dar iau examenul doar 22. 22 din 53 înseamnă 41%, iar media pe țară a fost de 67% (în Constanța de 61% înainte de contestații, dar oricum mai mică). Ce contează că eu am avut la Uman peste 95% promovați, majoritatea cu medii peste 8 și 9? Pus la grămadă cu cei care predau matematică, fizică, biologie sau chimie la Tehnologic omul performant e doar o variabilă avantajoasă statistic, iar asta nu e drept.
Revenind la Evaluarea Națională și căutându-le scuze celor care n-au performat, din trei clase, promovează examenul una. Și-atunci, de unde progres până într-a XII-a? De unde procente de promovare cu două cifre a Bacalaureatului la clasele de Tehnologic? Din primii ani de școală, elevii știu că nu pot rămâne repetenți, ba chiar toți primesc un premiu, o mențiune pentru ceva. Înainte se dădeau trei-patru diplome cu premii și mențiuni la o clasă, acum jumătate de clasă primește diplomă la sfârșitul unui an școlar, iar noi avem 40% dintre elevi analfabeți funcțional. Ce mințeau comuniștii înainte de 1989 cu producția la hectar, dar ce mint ăștia cu statistica și cu diplomele acum. Cum spunea tata, Dumnezeu să-l odihnească: "E vremea slugilor, băiete!". Q.E.D.

P.S: Paznicul parcului pe unde mă plimb zilnic îmi povestea revoltat azi dimineață că nu i-au fost primiți copiii la grădinița din cartier și cum s-a certat cu o persoană care deține o funcție de conducere și căreia i-a spus la despărțire: "Om fi noi săraci, dar am făcut mai multă carte decât voi!". Și are dreptate. Pentru propriii lor copii, mulți șefi neglijează și distrug instituțiile publice, defavorizându-i pe copiii altora. Vedeți ce studii au cei care vă conduc și veți înțelege de ce vă conduc prost. Școala de azi cu tipul ei de relații defecte va fi România de peste 10-20 de ani.

PPS: Trailer-ul nu surprinde întâlnirile cu marii oameni amintiți, tocmai de aceea filmul merită văzut pe de-a-ntregul.

marți, 12 iunie 2018

Cearta controloarelor cu pasagerii și modelele educaționale. Vestul și Estul, marii producători și funcționarii birocrației. Puterea asupra maselor și rolul individului. Exerciții de igienă mentală. Logica și bunul simț. Cum să te ferești de sofisme când rațiunea pare că intră în repaus. Erori de argumentare în spațiul public. Ortega y Gasset - "Revolta maselor".


Venim spre casă stând în picioare, seara, în autobuzul supraaglomerat. Gălăgie ca într-o cambuză de pe vremuri ce aducea muncitorii de la câmp. Cald nu e, aerul condiționat lucrează din plin. Mulțimea e gata să explodeze, iar controloarea tocmai s-a legat de un cetățean că nu trage perdeaua să nu mai bată soarele. Acesta îi răspunde ironic că vrea să se bronzeze, iar ea că din cauza lui se călăresc în spatele autobuzului tinerii ce se feresc de lumină. "Acolo e băiatul meu, doamnă, așa dați elevilor educație?". "Poftim cultură, spune femeia, cum se poartă în fața copiilor" și se retrage frecându-și dosul de al călătorilor atârnați în calea ei. Cine iubește aglomerația mai târziu de adolescență și tinerețe, acela n-a înțeles niciodată sensul maturizării. 

Omul, ființă mai gregară decât furnicile sau albinele, denumit elegant de către Aristotel "zoon politikon", trăiește azi sentimentul anonimatului mai puternic decât oricând. Pe de o parte, suntem învățați că fiecare dintre noi contează - cine citește "Solenoidul" lui Cărtărescu își poate astfel contempla unicitatea ombilicului -, iar pe de alta, constatăm în traficul marilor orașe, pe plajă, în marile piețe sau pe stadioane că ne deindividualizăm. Dar nu e nevoie să locuiești într-o metropolă, e suficient să te uiți în jur când vii seara cu autobuzul sau să primești alerte pe telefonul mobil cu evenimente din alte localități ale județului în care trăiești și despre care nici măcar nu știai că există. 
Mulțimile de azi nu sunt aidoma celor dezlănțuite în Parisul lui 1968, nici celor din Bucureștiul lui Decembrie 1989. Ele sunt generate de loisir, producția de masă oferind foarte mult timp liber. Bibliotecile sunt goale - chiar, studenții mai așteaptă dimineața la coadă să se deschidă BCU Iași pentru a citi? - iar magazinele, parcurile și sălile de concerte sunt pline. Cu magazinele clasice se schimbă treaba, bunurile de consum fiind comandate online și livrate prin firme de curierat, mall-ul și parcarea lui rămânând un spațiu al dorinței de a epata. Oferta e bogată, variată chiar și pe piața ideilor, a valorilor. De la steagul american al confederațiilor și până la Black Panther, MeToo, familia tradițională, gimnastica Zumba, #rezist sau ONG-uri pro-imigrație, lumea de azi oferă oricărui individ un loc unde să se aciueze. Trebuie doar să vrea. "Nu sta pe gânduri, intră-n rânduri!" e mesajul care ni se transmite. Fii solidar, căci din cauza impasibilității tale se duce lumea de râpă. Ai participat la vot de când ai dreptul și te-ai convins că lucrurile nu doar progresează, ci vin perioade lungi de regres în care simți că îmbătrânești revoltat și te acrești? Continuă. Ai repetat de mii de ori și ai urmat lucruri bune văzute la alții pe care ai tăi nu vor să le facă? Fii perseverent, când și când se mai lipesc de unul din o mie. 

Ignoranții au o teamă de rațiune și deducții pe care le-a inspirat-o scolastica medievală, matematica și totalitarismele secolului XX. Tot ce-i organizat pare să ne subjuge libertatea, naturalețea, spontaneitatea. De frica Inchiziției, naturaliștii Evului Mediu se rezumau la giumbușlucuri logic-formale și analize gramaticale, iar înfometarea denumită "alimentație rațională" din comunism ne-a împins spre consumul exagerat a orice din prezent. Azi nu mai demonstrăm nimic, ci doar convingem. Când și când, spre satisfacția marilor producători,  apar știri cu bătrâni cu vârsta peste 100 de ani care au fumat și au băut copios în viață, parcă făcându-le în ciudă medicilor pneumologi și nutriționiștilor. Nu mai suntem siguri de niciun adevăr științific util sănătății noastre, ci doar acceptăm ca probabilă orice concluzie. 

Urmează doi ani de campanii electorale: europarlamentare, prezidențiale, locale şi generale. Rațiunea va intra în repaus, iar emoțiile vor prelua conducerea în tot acest timp. Partidele vor folosi tot arsenalul de argumente înșelătoare pentru a-și discredita adversarii, pentru a ne distrage atenția de la problemele pe care așteptăm să le rezolve, pentru a ne câștiga voturile. Tocmai de aceea, pentru igiena noastră mentală și pentru păstrarea bunului simț, propun să ne amuzăm în cele ce urmează identificând erorile  materiale și intențiile pe care le ascund, așa cum făcea în urmă cu 2500 de ani Aristotel cu sofiștii. Trebuie precizat că sofismele sunt eficiente în ciuda incorectitudinii lor și că oamenii le folosesc zi de zi în magazine, la serviciu, pe stradă, în familie sau în reclame, dar nicăieri cu mai mare interes pentru ei ca în politică. Să fim atenți, dară! :)

1. Sofisme de limbaj:
- echivocația: "Politica este arta compromisului și orice compromis este un semn de slăbiciune, deci politica e un semn de slăbiciune;
- amfibolia: "Peneliștii spun pesediștii sunt corupți";
- accentul: "Premierul țării este un om expus";
- diviziunea: "Dacă partidele sunt organizații corupte, înseamnă că fiecare membru de partid e corupt";
- compoziția: "politicianul X e un om admirabil, deci toți din partidul său sunt ca el";

2. Sofismele circularității:
- argumentul circular: "Şefii au întotdeauna dreptate, pentru că sunt şefi, ori se ştie că ei nu pot greşi";
- expresiile circulare: "X nu poate conduce instituția Y, deoarece nu este membru de partid";
- întrebarea complexă: "Cum a fost la miting?"
- afirmarea repetată: "Dacă vei vota partidul Y, te vei bucura de viitorul tău. Bucuria pe care ți-o va aduce votul tău va fi una permanentă. Votează partidul Y şi te vei bucura de viitorul tău!"

3. Sofismele supoziției neîntemeiate:
- bifurcația: "Ori faci politica partidului nostru, ori nu avansezi în carieră";
- falsa dilemă: "Tot ce spun opozanții  noştri e ori periculos, ori inutil; deci, trebuie respins";
- inconsistența: "Dacă membrul X de partid mai este atât de vocal în presă, îl vom dă afară, iar dacă Y va mai tăcea mult, îl vom exclude şi pe el";

4. Sofismele de relevanță:
- ad hominem: "Iohannis nu e bun de preşedinte pentru că nu are copii, iar Firea e bună la primărie pentru că are";
- ad ignorantiam: "X e vinovat, pentru că nimeni nu a dovedit că nu este";
- ad verecundiam: "Deoarece criticile provoacă neliniştea aleşilor tăi, înseamnă că nu trebuie să-ți critici aleşii"
- ad populum: "Toată lumea semnează adeziunea, tu ce faci?";
- ad misericordiam: "Adio, dragă Stolo'!" (ştergându-şi o lacrimă de crocodil)
- ad baculum: "Dacă nu faci ce ți se spune, nu poți solicita o mărire de salariu";

5. Sofismele dovezilor insuficiente:
- generalizarea pripită: "Oricine disprețuieşte şcoala poate ajunge preşedinte,  pentru că şi fostul preşedinte a disprețuit şcoala";
- cauza falsă:
* post hoc ergo propter hoc: "Faptul că a câştigat alegerile l-a făcut impertinent";
* efecte comune: "Deoarece a câştigat alegerile prezidențiale şi locale, partidul X a caştigat şi alegerile parlamentare";
* efecte reciproce: "Dacă reducerea puterii de cumpărare a banilor determină creşterea prețurilor, o creştere a prețurilor nu poate determina reducerea puterii de cumpărare a banilor";
* confundarea cauzei și a condiției: "Incompetență birocraților e cauzată de proasta lor salarizare";
* confundarea cauzei și a efectului: "Absență masivă de la vot e cauzată de nereprezentativitatea formațiunilor politice parlamentare".

P.S. Deosebim cu toții erorile comise fără intenție - paralogismele - de cele cu intenție - sofismele. Cele dintâi nu stârnesc aceeași frustrare în rândul emitenților când sunt depistate și nu fac la fel de mult rău receptorilor.

luni, 21 mai 2018

Jean Delumeau, Constantin Noica și Konrad Lorenz - frici medievale, maladii spirituale și păcate capitale. Cetatea asediată și diagnozele culturale.


Și în plus: "Reușita sau eșecul unor oameni. Identificări, confesiuni și ecouri. "Decreței" și "millennials". Câteva considerații antropologice. Memento. Marx și Hitler despre slavi."

Filosofii și antropologii par să contabilizeze fricile fiecărei epoci. Delumeau identifica vrăjitorii, evreii, turcii și... femeia printre agenții lui Satan în mentalul colectiv al Evului Mediu. Noica găsea șase maladii ale spiritului european: să nu știi ce vrei, statistica, don quijotismul, neasumarea ahoretică, stagnarea totalitară și transformarea omului în cinefil. Lorenz, prevăzând  parcă în secolul trecut ce trăim acum, ne vede alte păcate: suprapopularea, pustiirea spațiului vital, întrecerea cu noi înșine, moartea termică a simțurilor, decăderea genetică, sfărâmarea tradiției, receptivitatea la îndoctrinare și armele nucleare. Dincolo de aparenta noutate a tot ce se întâmplă în secolul XXI, încă trăim în paradigma descrisă de secolul XX, o altă revoluție copernicană se pare că nu a avut loc.

Când aud că vreun actual sau fost elev a comis vreo infracțiune și acum plătește cu libertatea, mă întreb cum de n-am reușit să-i strecor de-a lungul timpului câteva întrebări care să-l facă să se îndoiască, să reflecteze. Pentru că reflecția întârzie acțiunea brutală, instinctivă. Sunt puține cazuri, o dată la câțiva ani aflu despre unul sau altul că a făcut vreo nefăcută, iar de fiecare dată găsesc explicații: chiuleau de la ore, deci nu și-au acordat timp să mă asculte. Viața palpită în adolescență, adulții sunt plictisitori, previzibili, dar noi acum suntem altfel. Așa să fie? Eu cu toate că susțin cele mai bătrânicioase, conservatoare idei, mă înțeleg de obicei chiar și cu cei mai recalcitranți din comunitate. Unora li se pare că sunt amuzante și relaxante orele mele, dar nu fac decât să le stârnesc imaginația, curiozitatea și întrebările. Adică îmi fac munca mai ușoară prin forța perlocuționară a limbajului.
Revenind, cât ar trebui să regrete un medic eșecul tratamentului unei boli dacă pacientul nu i-a urmat prescripțiile și rețeta? Totuși, analogia nu e perfectă, pentru că pacientul simte și e conștient de boală când urmează medicația, însă adolescentul aflat în pragul delincvenței nu, ce să simtă? Simte că trebuie să se exprime, să se opună, să se revolte. Față de părinți, profesori, colegi. 
Desigur, cel mai adesea mă bucur de reușitele foștilor și actualilor elevi, mi se pare că eu iau examenul de Bacalaureat și reușesc la concursul de admitere la facultate în fiecare an. Cred că și asta înseamnă să fii util în sensul dat de Mill: să faci bine pentru un număr cât mai mare de oameni.

"Decrețeii" reprezintă generația celor născuți între 1968 și 1989, adică cei care au vârsta între 30 și 54 de ani. Statisticile demografice spun că ar fi circa 2 milioane de români născuți la comandă sub regimul lui Ceaușescu. Cei născuți între 1990 și 2000 (sau generația Y) ar fi "millenials", termen preluat din Occident, cu vârsta între 18 și 29 de ani. "Decrețeii" au făcut armata obligatorie, au făcut revoluția, și-au riscat viața încercând să treacă Dunărea înot pentru a scăpa din lagărul socialist, i s-au opus la "mineriade" lui Iliescu, au cântat cu Florian Pittiș "Nu contează cât de lung am părul / Important e cât și cum gândesc". Au făcut ceva și aveau simțul apartenenței la o comunitate mai puternic decât au individualiștii "millennials". E firesc, tehnologia individualizează și separă. Azi îți cumperi videoproiector și vezi filmul preferat singur în living, alături de soție și copii sau doi-trei prieteni. Pe vremea decrețeilor totul se făcea la grămadă: naveta, vizionarea "Dallas"-ului, zilele de naștere în apartamente. Dacă părinții de azi au ceva de învățat de la copiii lor, acel lucru nu este schimbarea, schimbări au făcut destule.

"La un moment dat, Homo sapiens şi neanderthalienii s-au amestecat şi s-au împerecheat" - citesc într-un articol despre ADN. Ce l-o fi determinat? A devenit mai adaptat? A câștigat ceva în vigoare? A pierdut ceva din inteligență? Trebuie să fi fost din instinct de supraviețuire, în fond perpetuarea speciei era mai importantă decât excelența în rezolvarea problemelor. Inteligența, singura aptitudine generală constând în capacitatea de a rezolva diverse probleme, s-o fi conservat și prin împerecherea cu neanderthalienii. 

Afli că îmbătrânești când știi cine a fost Lucian Pintilie, ce a făcut Cristian Țopescu, ce a cântat Florian Pittiș sau ce a scris Neagu Djuvara și te întristezi că acești oameni  nu mai sunt printre noi. Apoi te sperii că nu se mai găsesc alții care să le ia locul. Să zicem că filmografia recentă îl are pe Cristian Mungiu, muzica rock pe Tudor Chirilă, istoria pe Adrian Cioroianu și sportivii îl au pe Cosmin Cernat, dar și aceștia par necunoscuți celor mai tineri. Și-atunci, ce punem în loc? Pe cine? Divertismentul facil și goana după rating ne împiedică să ne luăm o clipă de răgaz pentru a remarca o voce deosebită, o privire specială, un gest remarcabil. Trăim clipa intens, cuiva parcă îi e frică să nu rămânem prea mult pe gânduri. Prezentul acesta pe care îl criticăm întruna pare să anuleze reflecția asupra trecutului și proiectarea viitorului. Suma de "acum"-uri ne împiedică să-i vedem pe cei rămași pe drum. Apoi ne mirăm de golul interior pe care îl resimțim când firele invizibile prin care suntem legați de prezent dispar: telefonul mobil, televizorul, internetul. Omul contemporan fuge de el însuși mai mult decât omul oricărei alte epoci. 

Noi am învățat despre polonezi că sunt oameni demni, pentru că s-au ridicat din cenușă după Hitler și Stalin. Anterior, Marx îi numise pe slavi în general "gunoaie etnice", iar Hitler "suboameni". Azi, Merkel merge la braț cu Putin, iar fostul cancelar Schroder e consilier Gazprom. Cât de bizare sunt simpatiile și antipatiile istoriei. Probabil că și asta înseamnă pragmatismul.

luni, 23 aprilie 2018

Erori și orori gramaticale: "tonomat" și "automat", "decât" și "de cât?". Eminescu, galaxia "Milky Way" și coliziunea ei cu "Andromeda".



La început am zâmbit, considerând că oamenii glumeau, apoi m-am îngrozit văzând că începeau să aibă dubii: se spune "automat de cafea" sau "tonomat de cafea"? Desigur, poți glumi: să spui "ciripele prin Cișmigiu" e o formă eliptică a lui "ciripit de păsărele prin Cișmigiu", dar dacă erorile intră în uz prin glume și nu mai sunt receptate ca atare de către cei neinstruiți, există riscul să uităm forma corectă. Comunicarea se realizează oricum, știm, iar limba e mereu vie, în schimbare, dar lipsindu-ne de critica erorilor și de rigori, riscăm să ne întoarcem la onomatopee guturale și gestică, la paraverbalul și nonverbalul cavernelor. Din păcate, erorile din discuțiile cotidiene rămân chiar și după dispariția din peisajul mediatic a sursei lor: "almanahe" și "succesuri" le-au supraviețuit lui Marian Vanghelie și Elena Băsescu. De ce țin unii politicieni să rămână în istorie numai prin imbecilități? 

Tocmai am aflat că peste 4 miliarde de ani, cele două galaxii vecine vor intra în coliziune. Iar noi? "Noi" - cum spunea Eminescu în "Scrisoarea I" - "...în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşuroaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsoară cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează..."

miercuri, 11 aprilie 2018

"Καλοκάγαθον" și "Aσχημοςkακός" sau cum idealul antic de Frumos și Bine a devenit ceva urât și rău.


A fost o vreme când pe străzile Atenei oamenii discutau despre  Frumusețe, Bine și Adevăr ca despre axiomele unui sistem logico-matematic: acestea nu se contraziceau reciproc și împreună construiau bunul cetățean. Apoi a venit mileniul întunecat, când omul a trebuit să-și reprime întrebările și ochiul a fost declarat vinovat. Renașterea valorilor antice prin Leonardo Da Vinci, Michelangelo, Rafael și Donatello a recuperat rolul ochiului în vederea frumuseții din jur, însă abia modernitatea strică sistemul axiomatic făcând prin Friedrich Nietzsche ca Binele să se opună Frumuseții și acestea două Adevărului. Continuându-l pe anticul Aristofan, care în piesa "Norii" îl ridiculizase pe Socrate considerându-l un sofist ce vorbește în dodii, Nietzsche vede în el frustrarea unui silen respingător ce caută să atragă distrăgându-le celorlalți atenția prin discurs de la propriile sale defecte. Nu știu alții cum sunt, dar mie și Nietzsche mi se pare urât fizionomic, ar trebui să-i judec opera după asta? 
Modernitatea, deci, a separat ceea ce înainte fusese unit și a unit ceea ce înainte fusese distinct: unii oameni pot fi azi frumoși, dar incredibil de răi și mincinoși, alții urâți și mincinoși, dar sufletiști. Adică toate combinațiile posibile:

Urât-Rău-Mincinos
Urât-Rău-Onest
Urât-Bun-Onest
Frumos-Rău-Mincinos
Frumos-Rău-Onest
Frumos-Bun-Mincinos, etc.

Κάλλος (kallos) = Frumusețe
Αγαθών (agathon)= Bun, bunuri
Aσχημος (askimos) = Urât
Κακός (kakos) = Rău

N.B: Ecuații similare face Belinda Cannone în "Sentimentul de impostură". Lectură plăcută! :)