miercuri, 26 august 2020

Despre Tyche și Joker: un film de la Hollywood pentru... Hollywood.

Într-o scenă, clovnul Arthur intră deghizat ca angajat în sala de proiecții a balului caritabil organizat de Wayne, candidatul la primăria orașului Gotham care îi numise "clovni" pe localnicii săraci ce protestau în fața reședinței sale. Toată elita orașului, în frac, se amuza copios urmărind dansul pe role al lui Chaplin din "Timpuri moderne". Așa cum în Roma antică săracii din arenă îi distrau pe cetățeni, aici cetățenii distrau elita.

Scena e cumva o meta-scenă autoreferențială și produce în mintea lui Arthur un declic defetist: mereu a fost așa, mereu va fi așa. Fie că se întâmplă în anii '30, fie în anii '80, fie în zilele noastre, ecuația rămâne aceeași, polii puterii rămânând neschimbați. Joker se vrea un anti-erou Oedip înfrânt de atotputernicul, de suprazeiescul "tyche" și vrea să transmită un mesaj: liberul arbitru nu există, suntem supuși determinismului social, noi nefiind responsabili pentru ce suntem. Hollywood-ul a făcut un film despre el însuși privindu-i din sală pe Chaplin, Joker și pe alții ca ei. Violența istoriei trece acum prin lentila uzinei de vise pe care o patronează și din când în când se mai uită în oglindă pentru a-și trezi conștiința din amorțeală. Joaquin Phoenix a fost bine ales, de la "Gladiatorul" și până la "Joker" actorul a reușit să rafineze răul în expresii și gesturi. Totuși, filmul rămâne slab, nu de neînțeles, iar dacă Joaquin Phoenix spera să scape la maturitate de imaginea actorului de rol secund, a eșuat ca și personajul său.


vineri, 24 iulie 2020

Terminalul, istoria croissantului, un apatrid și "Sonata Kreutzer" de Tolstoi.



După o știre de zilele trecute despre un cetățean blocat de câteva luni într-un aeroport din cauza pandemiei și a suspendării unor zboruri, m-am uitat la filmul lui Spielberg din 2004 - "Terminalul" - în care Tom Hanks joacă rolul unui slav rămas în zona de tranzit internațional a aeroportului din New York din cauza unei lovituri de stat din țara sa - numită fictiv din motive corecte politic - Krakhozia.
E un film despre ingenuitatea străinului, a esticului ajuns pe tărâmul făgăduinței, în lumea nouă, despre contactul dintre culturi și acceptare, despre iubire și suspiciune, despre birocrație și munca la negru. 
După căderea Cortinei de Fier, Occidentul și Hollywood-ul au știut să-și pavoazeze deschiderea cu astfel de filme. Într-o scenă cu o cină romantică în aeroport la care iau parte un apatrid și o stewardeză chiar se susține că românii ar fi fost inventatorii croissant-ului, dar nu știu ce părere ar avea francezii despre asta. 
Bineînțeles că orice scenarist sau regizor are dreptul să improvizeze, să stilizeze istoria supunându-i-se sau opunându-i-se. Mersul crăcănat al apatridului, îmbrățișările și pupăturile zgomotoase amintesc de personajele din nuvelele lui Tolstoi, de Putin și de Boris Elțîn, dar pentru că citesc în aceste zile "Sonata Kreutzer" făcută cadou de sora mea (urmează "Pe aripile vântului", pentru că filmul l-am văzut de câteva ori, dar nu citisem cartea și sper să mă ajute imaginația cel puțin la fel de mult cât l-a ajutat pe regizor), mă întreb dacă nu tot clișeele mediatice ne împiedică să-i înțelegem pe ceilalți.
În urmă cu 18 ani, un student german la lingvistică ce vizita România își suna colegii români rămași în Konstanz să le spună că e plăcut surprins să vadă că avem și trenuri. Nu știu dacă își formase cultura generală tot din filmele hollywoodiene despre Dracula, dar tot e bine că a mers în vizită ca să se convingă de faptul că nu suntem niște sălbatici însetați de sânge. Cum îi percepem și cum vorbim despre ceilalți spune foarte de multe despre noi, despre cultura și educația noastră.

vineri, 26 iunie 2020

HR, Nietzsche, Kant și relativismul moral.



Abia după ce treci de patruzeci de ani și ai avut timp să vezi contraselecții peste contraselecții în politică, afaceri și administrație începi să te desprinzi de mirajul estetic al filosofiei lui Nietzsche și să reclami în domeniul public o lume mai morală. Nietzsche scrie pentru tineri, deși aristocrații spiritului le oferă bătrânilor tot respectul. Totodată, ei îi respectă pe cei cu voință de putere, adică asemenea lor. Însă lumea de azi nu duce lipsă de frumusețe și putere, ci de bunătate și profesionalism.
Cred că în secolul XIX, un secol încă dominat de aristocrație, nimeni nu s-ar fi gândit că transmutația tuturor valorilor pe care o profețea Nietzsche va însemna două secole mai târziu răsturnarea piramidei valorilor sau că cei mai proști, mai gângavi, mai hoți și cu tupeu ne vor conduce. 
Râdeam și ne revoltam până acum că după 1947 comuniștii puneau primari sau secretari de partid oameni fără carte, brute cu mâini de fier și cu răget de bovină în comunitățile lor, însă astăzi partidele se întrec în a promova impostori, inculți, obedienți și buni executanți. 
De treizeci de ani se înmulțesc facultățile de resurse umane și sondajele de opinie, însă partidele nu-și promovează cei mai onești și bine pregătiți oameni. Totul fără rezultat. Vedem asta în urmările deciziilor pe care le iau. Minți înguste, lipsite de viziune, ce caută avantaje imediate și pierzând pe termen lung.
Așa cum comuniștii altădată au mutilat țările urâțindu-le, la fel mutilează azi nietzscheenii lumea înrăind-o. Poate că lumea lui Kant nu e la fel de frumoasă și de reală ca a lui Nietzsche, dar e mult mai bună, mai umană și mai de viitor. Ce se întâmplă acum nu are cum să funcționeze.

vineri, 8 mai 2020

ReGenesis - despre microuniversul din noi sau ideologia omniștiințificității.


După ce am văzut cele mai cunoscute filme despre epidemii și pandemii, m-am oprit la un serial canadian, aparent banal, început în 2004 - "ReGenesis". Bineînțeles că e progresist, neomarxist, antirepublican și anticonservator prin atitudine, dar m-a captivat cu detaliile științifice. Până în momentul în care transformă genetica și microbiologia într-o ideologie deterministă unde nu mai contează liberul arbitru, deciziile individuale, ci acțiunea inconștientă a unor bacterii, viruși, larve sau fungi. Un astfel de serial e ca un vaccin împotriva panicii din societate alimentată mediatic. Frica e alungată de cunoaștere, iar știința ne-a învățat că și dacă nu tot ce se întâmplă a fost explicat, poate fi explicat.
Dacă psihiatrii îndeobște își tratează pacienții cu medicamente ce au rolul de a stabili echilibrele chimice din creier, microbiologii din serial găsesc într-un episod explicații epidemice inclusiv pentru rata sinuciderilor dintr-un oraș. 
Nu îmi place această credință recentă a medicilor în farmacologie, pentru că îi face comozi și expeditivi, neîncrezători în relația corp-minte. Problema e că unii se situează numai de partea corpului și devin un fel de mecanici auto care lucrează cu celule, țesuturi, organe și oase, iar alții tind să relativizeze corpul considerând că totul ține de minte, că boala e o iluzie tratabilă prin credință și autosugestie. 
E doar un film, păcătuiește prin exagerare, la fel ca oricine vede lumea doar prin prisma domeniului său. Ideea de fundal a lui este: noi dezvăluim secretele naturii și astfel stăpânim universul mare din interior, noi cunoaștem rotițele, angrenajul, voi vedeți doar carcasele umblătoare. Nu mai spun că personajele au tot felul de vicii, de apucături care pe un om obișnuit l-ar transforma într-un delincvent: alcoolism, tabagism, narcomanie, adicții care le dau soluții fulgerătoare, euristice pentru probleme cu care masele algoritmice care mișună în societate se confruntă și care nu știu cine sunt rezolvitorii lor anonimi. 


vineri, 28 februarie 2020

Două loturi, de castraveți și de roșii. Decizii.



Dacă ai două loturi, unul de castraveți și altul de roșii - primul neproductiv și celălalt productiv, înlocuiești lotul de castraveți sau de roșii?
Dacă ai o clasă de Uman cu promovare 90-100% la Bacalaureat și alta de Tehnologic unde rata de promovare este de 5-10%, mai înființezi o clasă de Uman sau adaugi alta de profesională?
Soluția pare simplă din punct de vedere managerial, logic, economic, dar în calculele decidenților din educație destinele individuale nu contează. Nu contează șansele de reușită în viață, aptitudinile, deprinderile, înclinațiile sau vocația. Contează sloganurile stupide precum "ne trebuie tinichigii și ospătari, nu filosofi". Ca și când filosofii ar fi pe toate drumurile, iar potențialii tinichigii și ospătari și-au greșit meseria luînd calea reflecției. Știm, lumea trebuie schimbată, nu interpretată, s-a mai făcut asta. Victor Petrini ar fi fost condamnat și astăzi de un alt sistem. Reflecția omoară acțiunea s-ar spune, deși orice acțiune trebuie precedată de reflecție pentru a rămâne oameni. Nici eu n-am întâlnit prea mulți filosofi, așa că această oroare comunistoidă pe care o au unii față de intelectuali nu e justificată economic, ci doar psihologic: ea vine din complexele de inferioritate pe care le au unii ajunși la putere în diferite locuri față de oamenii competenți, față de cei care gândesc un pic mai profund ce se întâmplă în jurul lor și mai departe.

luni, 9 decembrie 2019

Experimentul Milgram despre obediență. Percepția timpului în raporturile dintre conducători și conduși.


În anii 60', când lumea se pregătea pentru procesul de la Nürnberg și se întreba cum a fost posibil ca funcționari educați să comită crimele naziste, cercetătorul american Stanley Milgram făcea un experiment - reluat și de alții până în prezent cu aceleași rezultate - prin care demonstra că omul e dresat de mic să se supună autorității, chiar cu riscul de a le face rău semenilor, delegându-și astfel responsabilitatea individuală și discernământul. Cum ar spune Cioran: "Oamenii și-au dorit mereu libertatea și s-au bucurat de fiecare dată când au pierdut-o". 65% dintre bărbați și 73% dintre femei au aplicat așa-zise șocuri electrice puternice unor subiecți înțeleși cu experimentatorul. Se îndoia cineva că femeile sunt mai obediente? Conștiința individuală pălește în fața unui ordin, cât de inconfortabilă e opinia personală! Cel mai ridicol mi se pare să fii lider de opinie. Singurul ce poate fi liderul opiniei sale rămâne individul.

Platon, astrofizicienii și liderii știu că lumea e condusă de aparențe și că prezentul devine limpede abia după un timp. În lumea socială, când se instituie o altă ordine de drept, unele lucruri trebuie lăsate să decurgă mecanic, firesc. Ieșirea din peștera platoniciană trebuie făcută treptat, pentru că înțelesurile depline vin mai târziu.
Toți conducătorii s-au temut de mase și toți au căutat să le subjuge prin cenzură sau prin forță brută, pentru că în lipsa unei puteri exterioare și superioare din orice om se pot ridica irațional zece tirani. Revoluția din 1989, mineriadele, Colectiv sau 10 August 2018 sunt expresia acestei temeri. Niciun conducător nu va lăsa mulțimea să facă istoria, suprapunându-și astfel voința proprie peste a ei, supunând-o și deturnând-o. Ceea ce înseamnă că neîncrederea celor conduși nu e niciodată nejustificată în cazul dramelor publice. Ea nu are legătură cu teoriile conspirației, ci cu delay-ul, cu întârzierea ce caracterizează relația conducător-condus. De aici iluzia deșartă că suntem conectați la actualitate. La realitatea istorică sau socială da, dar numai la cea de acum câțiva ani. Acum, când unii dintre actorii de atunci nu mai sunt sau aflarea adevărului nu mai are impact imediat, înțelegerea prezentului la care ai participat cere un exercițiu hermeneutic pe care Gadamer îl numea "conștiința istoriei efectelor" (Wirkungsgeschichte Bewußtsein).

miercuri, 13 noiembrie 2019

Mirarea unui licean și toleranța la eroare a unui eminescolog.



Profesorul Năstase de limba română era foarte apreciat de liceeni. Sora mea cea mare studiase la Electrotehnic și făcuse limba română cu el, ea îmi povestea cât de încântătoare îi erau orele și cât de măiastru interpreta textele eminesciene. Eu l-am avut profesor la Uman, Filologie, pe sobrul Spânoche - un fel de Heraclit obscurul -, profesor de la care auzisem însă pentru prima dată de la catedră vorbind cineva despre Cioran - filosoful care mă fascinase încă de la 16 ani - și Eliade. Spânoche nu suporta culegerile și cărțile de comentarii, celebre în anii '90 ale lui Boatcă și Butoi, dar mi-a dat nota 10 într-o zi când i-am demonstrat că am citit "Cel mai iubit dintre pământeni". 
Să revin la Năstase, până într-a XII-a îi cunoșteam doar numele și renumele, dar într-o zi m-am nimerit elev de serviciu la cancelarie și el... profesor de serviciu. Un tânăr a venit să depună o țidulă și i-a cerut indicații, iar eu i-am oferit loc la măsuța din hol și i-am făcut observații pretențios legate de greșelile ortografice. Năstase m-a pus la punct imediat spunându-mi că nu-i nicio problemă, că așa e mai original, autentic omul. Și m-am întrebat, ce o fi fost în capul lui? Era un pic pilit ce-i drept, dar să neglijezi rigorile lingvistice tocmai tu, profesor de limba română? Se pare că da, stilistica și lingvistica nu merg mână-n mână. După rigorile (sau lipsa lor) lingvistice de azi, Eminescu ar fi un agramat, iar lucrările din secolul trecut ar fi descalificate la Bac. Și totuși, stilul eminescian e inconfundabil, iar eseurile de acum treizeci de ani dintr-o lucrare de Bacalaureat ar putea face parte dintr-o teză de doctorat. O tempora! O mores!

„Fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit. Dacă n-am fi avut pe Eminescu, trebuia să ne dăm demisia. Eminescu este scuza României” (Emil Cioran).

sâmbătă, 28 septembrie 2019

Solenoidul de la capătul lumii și din țara aspră a minunilor.



Trebuia să mă laud că am terminat "Solenoidul" lui Cărtărescu, deși l-am început în luna mai anul trecut, după ce mi l-a făcut soția cadou de ziua mea. Omul ăsta scrie mai repede și mai mult decât poate citi cineva cu serviciu, familie etc. Plus că are o imaginație stufoasă și alambicată. Probabil că scrie pentru aristocratele cu timp suficient pentru detalii și contemplație. 
Îi prefer pe Murakami, Saramago sau Mishima, scriu mai condensat, percutant și fără dantelării care diluează firul poveștii. Uneori exagerează și Murakami, desigur, considerând că orice act din viața banală poate deveni subiect de poveste. Când un personaj așteaptă - numărându-și mărunțișul din buzunar - în lift să se deschidă ușile și să fie preluat pe un coridor de o tânără corporatistă corpolentă ce îl invocă pe Marcel Proust, am impresia că Murakami forțează cititorul să accepte că tot ce scrie are valoare literară. Adică: "Uită-te, băi, cap sec de cititor prins de concret, ce pot eu să văd până și într-un lift! Ia de aici literatură și mai cumpără-mi o carte!"
Și mai cumpărăm, că doar unu-i Murakami, unu-i Cărtărescu. 
De pildă, Cărtărescu parcă lucrează la normă. Ai senzația că se luptă mereu să scrie cel mai lung roman, luîndu-se la întrecere cu cititorii care vor să-și arate că au reușit să-l citească pe următorul de 800, 1000 sau 2000 de pagini. Alo, domnilor Murakami și Cărtărescu, nu înțelegeți că ne mai creați o frustrare? "Uite că pe asta nu am reușit să i-o citesc, trebuie să-mi fac timp și pentru ea". Totuși, dacă ai pretenția că iubești lumea ideilor, îți faci timp, chiar și dilatându-l. Am citit "Solenoid" într-un an și jumătate, câte două-trei pagini pe zi ca o palinodie expiatoare, cum ar fi spus vorbărețul Socrate :).

Dau testul de evaluare inițială la Sociologie și un elev de-a XI-a scrie "status marțial" în loc de "status marital". Totul sună războinic azi, nu? :)


vineri, 6 septembrie 2019

O remarcă de bun simț despre ideologii și gusturi, plus o analiză psiho-lingvistică.


La celebra melodie despre Che Guevara, postată de un scriitor fugit în Bruxelles pe vremea lui Ceaușescu, cineva comentează "Esența problemei: Necunoașterea și nepasarea. Si naziștii, si marxiștii și legionarii au scos melodii mișto DACA NU LE INTELEGI CUVINTELE ȘI IDEOLOGIA DIN SPATELE LOR" 

Omul gândește corect în principiu: "Lili Marlene" sau "Sfântă tinerețe legionară" au același efect asupra minților înflăcărate ca și "Hasta Siempre Comandante!". Dacă ideologia reprezintă un sistem închis și reducționist de idei, atunci ea capacitează resursele emoționale și talentele oamenilor, indiferent ce arată realitatea. Eroarea vine din direcționarea nefastă a energiilor: împotriva unei rase, clase, gen, specii etc. Odată dezlegați mustangii, aceștia pornesc pe miriște galopând. 

"Există acest spirit de caramaderie". De Ziua Marinei, jurnalista întreabă un ofițer dacă există spiritul de "caramaderie", iar el bâiguie o confirmare. De fapt, nu, nu există. Doar cel de camaraderie există. Ezitarea lui de o fracțiune de secundă era semnul unei reacții naturale a creierului în fața unei abateri lingvistice, dar apoi din conformism, conjunctural, ori dintr-o neîncredere în propria competență lingvistică, el s-a adaptat erorii. Uneori, din motive de eufonie, trebuie să ai încredere în propriul tău bun simț lingvistic. S-ar putea să nu te-nșeli.





joi, 1 august 2019

Politețea în trafic și redescoperirea omului. Costul de oportunitate în teatru și film. Cine câștigă din optimism și cine din pesimism. Simpla statistică.


Mergem într-o zi la plaja neamenajată Vadu, iar o mașină de Austria se împotmolește. Cinci bărbați și o femeie împingem la ea și o punem pe drum, iar șoferul ne mulțumește și ne face de la volan o poză scălâmbăiați de efort ca s-o aibă ca amintire. Atmosferă hippie, câteva rulote și o liniște de se auzeau valurile spărgându-se la mal. Anumite locuri și situații scot ce-i mai bun din noi, iar altele ce-i mai rău. Când am plecat de acasă, încercasem să intru pe un drum principal, având blocată vizibilitatea de mașinile parcate anapoda, iar un cetățean care aștepta în stație m-a ghidat, fiind într-o poziție mai bună. Politețea în trafic  - și oriunde - nu e doar o componentă a conduitei preventive, ci și un mijloc de redescoperire a oamenilor din noi altfel aflați într-o concurență stupidă dominată de furie și nepăsare. 

"Dacă se dădea Oscarul pentru cea mai bună scenă căzută la montaj, eu eram campion" aud o replică într-o secvență de teatru tv, iar într-un articol citesc despre lumea spectacolului de peste ocean că acolo "filmul bate viața". Ca peste tot, aș spune, pentru că așa cum la Platon lumea vizibilă e o copie palidă a Ideilor din lumea inteligibilă, la fel și azi democratizarea mijloacelor de informare și comunicare în masă face viața socială sensibilă la părerile individuale de pe rețelele de socializare - oricât de puțin instruit ar fi utilizatorul de internet, cum spunea Eco -, la reacțiile opiniei publice, indiferent de părerile specialiștilor - vezi cazul Sorinei, al Alexandrei șamd. Diferența e că la Platon, Ideile nu sunt creațiile minții cuiva, ci mintea e creația ideilor. Iată de ce noțiunea clasică de obiectivitate pare să fi devenit imprecisă.

Dacă sunt la putere, vor să fii încrezător și să-i mai votezi o dată; dacă sunt în opoziție, vor să fii supărat și să-i votezi furios, ca pe niște eliberatori, pentru a te răzbuna pe ceilalți. Așa se face că unii afișează numai zâmbete cretine, tâmpe și sunt numai miere, iar ceilalți numai fiere. Bineînțeles că adevărul din statistici e diminuat sau gonflat în funcție de locul din care vorbește fiecare, aici nu încape obiectivitatea. Abia dacă afli ceva corect de la câțiva ziariști sau economiști: ba sunt bani de salarii și pensii, ba nu sunt; ba e criză pe piața forței de muncă, ba sunt un milion de tineri șomeri; ba suntem cei mai tari olimpici, ba suntem țara cu 40% analfabeți funcțional. E ca în butada aceea: "depinde din ce parte privești". Deși deciziile noastre financiare și profesionale ar trebui să se plieze pe un proiect, pe ceva predictibil oferit de politicieni măcar de-a lungul unui mandat, ajungi să te bucuri dacă nu strică ce s-a construit deja și nu te împiedică în dezvoltarea personală. Un lucru știu sigur, o societate nu evoluează fără voci critice. Altfel, "Welcome to PCR, Welcome to Gilead!".

miercuri, 3 iulie 2019

Saturnalii moderne. Industrii și piețe în epoca maselor.



Am văzut ce cazane la mâna a șaptea cu ITP luat inexplicabil fac victime pe șosele. Dar chiar dacă, pentru evitarea încurcăturilor, respecți legea, cumperi mașină nouă și plătești toate asigurările și taxele posibile sau imposibile, tot nu ești respectat. Drumuri proaste, asiguratori RCA care nu au contracte cu reprezentanțele, meșteri ce butonează telefoane cu mașinile atârnate în așteptare să fie reparate, amenințându-și patronii dacă le reproșează lentoarea că pleacă în Italia sau Germania pe salarii mai bune. Un întreg cerc vicios birocratic mai greoi decât cel bugetar parazitează mediul privat. Mă întreb cât mai contează siguranța noastră când se diluează atât de mult responsabilitatea? Ce plătim de fapt?

Marx ar exulta plimbându-se prin Occident în zilele noastre: miliardarii își donează jumătate din avere cauzelor umanitare și cer guvernelor să le mărească impozitul pe profit, clienții și patronii se roagă de meșteri să-și facă treaba pentru care sunt plătiți, politicienii lingușesc prostimea cu discursuri de genul "e bine așa cum sunteți, nu trebuie să schimbați nimic. Dacă vă e vreodată rău, alții sunt de vină"; educația și cultura sunt puse la index și subfinanțate pentru că reprezintă preocupări vetuste ale unei elite exploatatoare, deși ele sunt de fapt singura salvare a indivizilor mai puțin norocoși. Dictatura proletariatului turmentat, incult și agresiv e în plin avânt. Șoselele sunt pline de sânge, analfabeții au permis de conducere și conduc ministere, puiesc nestăvilit și fără proiect. Marx e fericit. Totuși, de ce ar fi mai umană dictatura proletarilor decât a elitelor? În faza actuală de pseudo-democrație anarhică, masele se autodistrug în iluzia libertății lipsite de responsabilitate. Saturnalii și cântece dionisiace, eleusine răsună din miliarde de piepturi eliberate după milenii de sclavie. Într-un ungher întunecat, rațiunea stă pitită, stingheră, trimițând licăriri de lanternă prin fereastră spre malul insulei unde cineva tocmai lansează un răvaș cu o întrebare într-o sticlă: "Is there anybody out there?"

duminică, 2 iunie 2019

O muscă apteră din arhipelagul Galapagos. Caligrafia și cultura generală. Ce mai înțelegem prin deprinderi de bază.


Sondajele de opinie dau chix constant în previziuni electorale de câțiva ani încoace. Doar exit poll-urile din ziua alegerilor se apropie de scorul real, iar asta cu marje destul de mari, circa 5%. Pare că sociologii mecaniciști nu găsesc algoritmul pe care să-l servească pe tavă partidelor pentru a le asigura permanența puterii. Se caută justificări, se încearcă metodologii noi. Sufletul ubicuu al mulțimilor rezonează la ecouri ce le scapă. Specialiștii par să ignore gândirea magică, ba chiar s-o reprime așa cum a făcut Reforma pentru apariția științei moderne. Poate că avea dreptate Culianu când îl cita pe Bruno cu a sa "legătură a legăturilor", vinculum vinculorum. De manipulare nu scapă nimeni, rămâne să ne întrebăm de această dată cine a produs-o și când a început, dincolo de ororile guvernamentale din ultimii ani. Pentru că rezultatele par acum să fie ale unora, dar bucuria a altora. 

Scrisul de mână nu va dispărea din cauza tastaturii, la fel cum n-a dispărut cartea tipărită, dar primele două deprinderi de bază s-au deformat: scriem tot mai urât și citim tot mai superficial (cât privește socotitul, tot telefoanele mobile să trăiască). Creierul are alte preocupări acum. Privim încântați eleganța întorsăturilor din condei ale vreunui document de acum 100 de ani și admirăm pensionari care au lucrat în construcții, dar sunt doxă de geografie sau matematică. Desigur, noi suntem alfabetizați digital, dar analfabeți socio-afectiv (la frizerie, în Năvodari - un oraș tot mai frumos -, mai devreme, o doamnă lăuda Londra pentru curățenie și civilizație, "însă limba engleză e foarte grea, nu mai pot eu s-o învăț acum, la peste 50 de ani").
Altceva. După o tamponare minoră când am oprit într-o dimineață de joi la o trecere de pietoni ca să dau prioritate unui puști ce se grăbea spre școala de peste drum în orașul Ovidiu, tânărul student vinovat și-a sunat părinții rugându-mă să facem înțelegere amiabilă, el având RCA valabil, iar eu și CASCO, plus mașina în garanție. Să fi avut vreo 20 de ani și tremura tot, se simțea vinovat față de părinți pentru că venea de la iubita din Lumina și nu era la cursuri, față de mine pentru că mașina era nouă, față de profesori pentru că lipsea. Și m-am întrebat ce făceam eu la vârsta lui: în anul II de facultate nu locuiam cu părinții, stăteam la cămin în Iași, luam bursă și la ora 8 a.m. așteptam la rând în fața B.C.U. să prind loc la sala de lectură. Pe atunci găseam explicații în cărți, nu pe Google, mă orientam noaptea prin gări ca un explorator după hărți ale minții și cu ochii în patru să nu cobor în stația Nicolina sau atent la bagaje să nu le șterpelească vreun aurolac. Fusesem crescut să fiu descurcăreț în cel mai bun înțeles al cuvântului. Mă tem că azi părinții și tehnologia privează tinerii de responsabilitate lansându-i în viață și în dezbateri fără un suport necesar: experiența. Scriem tot mai urât astăzi, tot mai urât.

P.S: Acum mi se pare amuzant cum îmi notasem înainte de prima inspecție pentru gradul I ce să le spun elevilor de clasa a XII-a despre rolul erorii în cunoaștere: "Exemple de erori în știință:
Errare humanum est
Orice eroare e un fost adevăr
Litera Iotta. Sofisme și paralogisme
Mitul peșterii
Saul din Tars
Hărțile lui Columb
Aristarh din Samos - heliocentrismul
Bruno-Galilei-Copernic-Descartes
Popper
Ernst Mach - Planck - fotonul
Newton-Einstein
În psihanaliză - actele ratate
Dolarul australian - "responsibilty"
Atașamentul de o eroare - extremism. Kant: opinie-cunoaștere-convingere.
"

luni, 29 aprilie 2019

Ciulnița gară sau alt fel de a fi clandestin în secolul XXI. În oglindă - judecata de gust.



Săptămâna Mare, trenul de ora 14, București-Constanța, drumul de întoarcere de la Sinaia. Patru vagoane, pasageri în picioare la clasa I. Unul citește pasionat o broșurică roșie cu "Manifestul". Din buzunar i se ițește cardul de reduceri al unei edituri. Are până în 50 de ani și pare un om educat, spălat. Ocupă holul vagonului ostentativ lăsând să se vadă secera și ciocanul galbene pe cărțulia roșie. Vagonul e plin de persoane de vârsta a III-a, noi am lăsat acasă mașina pentru că am permisul abia de o lună și la munte se anunțau ninsori, iar eu am pus deja cauciucurile de vară. La dus, un octogenar îmi făcea apologia comunismului, cum a fost el un contabil cuminte care a vizitat pe vremuri Europa occidentală, Moscova și Leningradul (sic! nu Sankt Petersburg) prin ONT, fără carnet de membru. S-a întors, deci era securist, ăia n-aveau nevoie să fie membri de partid, își făceau treaba cu discreție. Mi-a zis că îl votează pe Tăriceanu, pentru că i-a mărit pensia în urmă cu 15 ani. Acum are 2300 lei și călătorește la Craiova, fieful pesedismului, la rudele soției. Nu are copii, deci nu are de cine se rușina pentru trecutul său. El a fost om cuminte, doar a făcut hârtii și s-a plimbat, n-avea treabă cu sistemul. Nici măcar cu minciuna economică în lupta contra capitalismului? Numai el știe câte situații a falsificat. "Stafia" lui Marx călătorește cu trenul în zilele noastre.
Revenind la mai tânărul marxist, ce l-ar face pe un om care la revoluție probabil că era adolescent să citească manifestul comunist, văzând pe drum ororile industrializării forțate? E posibil să-i placă și astăzi cuiva comunismul? Erau mai bune furnalele termocentralelor pe cărbune decât eolienele de azi? Munca forțată la Canal? Întunericul, frigul și foamea? Neîncrederea față de vecinul turnător la Securitate? Tragedia ființei umane constă în faptul că își găsește sensul vieții mereu în altă parte, după o lege bizară a compensației. Același om cu vârsta de acum în anii '80 probabil că ar fi încercat să fugă din țară pe clisura Dunării sau într-un camion frigorific, cine să-l mai mulțumească atunci?

Alt tânăr, absolvent de Conservator, călătorește prin țară cu vioara lui Enescu după ce a câștigat un concurs, convins că educă gustul publicului în orășelele și comunele ceva mai răsărite. Pe ici pe colo câte un ambetat îi strigă din sală "să bage o manea, una de-a noastră". De când e maneaua "de-a noastră?". Poate de-a Balcanilor și Orientului. O fi de-a lui, nu toți suntem la fel.
Periferia ocupă centrul, gala premiilor Gopo îl urcă pe scenă să interpreteze o manea gâlgâită pe un urechist în maiou. Protipendada bucureșteană e oripilată, unii spectatori râd în hohote, alții se ridică și pleacă. Politically correct e să-i lași pe toți să se exprime. Să se exprime da, dar nu să impună prostul gust în virtutea egalității. Caragiale spunea că opinia e liberă, dar nu obligatorie. Cultura e în esență exclusivistă, ea cere studiu și selecție a elitelor. Enescu a dus "Ciocârlia" pe scenele lumii rafinând-o, nu dând glas pornirilor primitive din noi, printre gâlgâieli și țambale.
Cine crede că punându-i în frunte pe marginali face un bine mai mare decât ținându-i în bancă lor procedează ca un profesor care discută numai cu repetenții sperând să-i salveze și făcându-i pe elevii buni să sufere în așteptarea propriei exprimări. În cele din urmă, repetenții își vor da în petic și-și vor relua practicile abuzive, pentru că nu știu să se abțină și nu vor să învețe, să-i asculte pe ceilalți. Din multe puncte de vedere, oamenii educați sunt mai toleranți decât bizonii. Din prea multe puncte de vedere.

Trist. Acoperișul catedralei Notre-Dame se prăbușește în flăcări, miliarde de telespectatori privesc îngroziți. Nicio victimă. Știu, sună simplist. Pe o trecere la nivel cu calea ferată din Buzău un tren spulberă un microbuz venit din străinătate cu 14 pasageri. 3 decedează pe loc, despre restul încă nu sunt date. Numai două televiziuni relatează evenimentul nefericit, apoi revin la Paris. De când a încetat să ne mai pese de ceilalți? Orice poate fi reconstruit, chiar și o catedrală milenară, dar viața pierdută a unui om? Ambele situații trimit la erori umane, dar ce diferență de abordare. Cinste culturii, însă de când am încetat să mai fim oameni pentru oameni? Sau am fost vreodată? Pe cine reprezintă cultura?

Cunosc oameni îmbibați de cultură pe care bucuria sau drama altor oameni îi lasă reci. Se pot extazia înaintea unui soare de Van Gogh sau intră în transă la auzul unei cantate, dar nu par să priceapă râsul unui copil sau plânsul unui bătrân. Suntem chiar atât de mulți încât nu mai contăm? Emil Cioran: "Sufletul unei catedrale geme în surmenajul vertical al pietrei" ("Amurgul gândurilor").

vineri, 29 martie 2019

Procrastinarea sau ce să-nveți de la cei care amână.


"Ați avut dreptate când spuneați că...". Începi să îmbătrânești abia atunci când își amintește cineva ce ai spus în vreo chestiune. Mi s-a întâmplat de vreo două ori în ultimele săptămâni și cu toate că stau bine genetic în privința podoabei capilare - tata abia dacă avea câteva fire albe pe cap la 60 de ani -, am rămas pe gânduri: înseamnă că doi oameni fuseseră atenți la ce spusesem și propria lor experiență îmi confirmase ideile. Bașca, după ce am luat examenul la oraș pentru permisul auto am întrebat polițistul când pot să conduc și mi-a răspuns în zeflemea: "Ai stat fără carnet 40 de ani și nu mai poți aștepta 5-6 zile?". Cam atât durează să îl aducă poșta, doar locuiesc la distanță mare de oraș, la vreo 25 de km de Constanța ;). Totuși, permisul se poate lua de la 18 ani, deci nu sunt "decât" vreo 20 de ani de fapt, dar chiar și așa, de ce am așteptat atât? :).

Am amânat, am amânat considerând că diferența specifică a omului față de restul viețuitoarelor, rațiunea, trebuie să rămână filtrul principal dintre impuls și acțiune. Că trebuie să iei în seamă cât mai multe aspecte, să deosebești cauzele de condiții și pe acestea de consecințe. Încercarea carteziană de a nu ne extinde voința infinită prin care ne asemănăm divinității dincolo de limitele intelectului care ne deosebește fix de aceeași divinitate ne ia o bună parte din viață.
Desigur că viața unui om e prea scurtă pentru posibilitățile minții sale, poate că, la fel ca Benjamin Button, oamenii ar trebui să se nască din nou ajunși la bătrânețe, dar cu siguranță am fi lipsiți de bucuria curiozității celui care învață ceva nou specifică tinerilor. "Nu lăsa pe mâine ce poți face azi, lasă pe poimâine că poate nu mai trebuie făcut" ne îndemna mucalit Murphy cu legile lui, dar abia lacrimile de panică ale cuiva care a amânat să învețe pentru un examen ce se apropie mi-au arătat cât de important e să fii organizat. Decât să te complaci în amânări succesive, mai bine calculează-ți pașii proiectului de sine. Ceva bun trebuie să iasă din toate acestea.

marți, 26 februarie 2019

Bohemian Rhapsody și The Doors - două ecranizări, două diferențe de nivel. Realul și irealul: Murakami vs. Cărtărescu.


Val Kilmer a jucat magistral rolul lui Jim Morrison din "The Doors" în 1991. Rami Malek a jucat și el rolul lui Freddie Mercury anul trecut și a luat deja un Oscar. Fie că în anii '90 se făceau mai multe filme bune - vezi "Forrest Gump" sau "A Beautiful mind" -, fie că azi se fac mai multe filme slabe și mustind a ideologie neomarxistă - vezi "Django dezlănțuit" sau "A star is born", altfel nu-mi explic producția slabă la hectar a Hollywood-ului. Pe vremea când făceau propagandă stângistă subtilă erau mai simpatici, azi sunt stridenți și vindicativi. Au alungat din cetatea lui Platon poeții ce nu veneau cu ritmurile dorite.

"Am impresia că în lumea vestică nu e atât de ușor să treci în cealaltă parte" spune Murakami într-un interviu din "The New Yorker". Trebuie să treci prin câteva încercări pentru asta". Și într-un fel așa este, pentru că limbile anglo-saxone cu precizia lor pragmatică, mundană, înlătură polisemantismul ce îndeamnă la ficțiune și visare din lumea estică. S-a spus de mult că orientalul e axat pe lumea interioară, în timp ce lumea exterioară e doar un pretext ce îi oferă contexte pentru ideile și sentimentele sale. "The other side" nu e neapărat un loc întunecat la Murakami cum e la Cărtărescu, de pildă, care încă e marcat de fricile copilăriei în "Solenoid", scriitorul japonez revine mereu în lumea reală, nu rămâne dincolo, prins în plasa nebuloaselor curiozități și enigme freudiene, deci nu aduce cu el lucruri întunecoase de dincolo. Am și găsit o pasiune comună cu el: ne plac pisicile, dar nu avem nici măcar una. Felinele au o eleganță și o personalitate de care câinii, mai înceți la minte și butucănoși par să nu dispună.

Pustule pe un corp social inert. Avem o societate bolnavă, o boală cu pungi de puroi și paraziți, am luat-o din politică și am dus-o în școli, spitale, autorități centrale și locale. Ne dăm cu fard și fond de ten să pară că suntem democrați și liberi, însă avem aceleași reflexe de gașcă abrutizată ca pe vremea C.A.P.-ului. Boala noastră se manifestă având următoarele simptome: în stadiile precoce lingușim diriginta și o cadorisim de ziua ei sau în orice altă zi, în forme avansate îi lingem clanța șefului și îi întreținem cu intrigi dușmăniile. În remisie și convalescență sau după demisie trăim cu nostalgie amintirea chermezelor. Elitele au fost compromise după 1989 mai ceva decât o făcuse regimul stalinist în anii '50. Ce folos că ai libertate dacă nu o folosești exprimându-te când simți că îți sunt încălcate drepturile? Astrofizicienii spun că moartea universului va surveni când entropia va fi maximă, când se vor egaliza toate valorile și nu vor mai exista diferențieri. La fel moare și o societate, când vocile sunt stopate pe rând și frica sau interesul mercantil sunt maxime.

Butonofobia sau teama de a nu tasta greșit. Citesc un articol, mă uit pe comentarii și dau să revin pe timeline, iar Facebook mă anunță că tocmai am distribuit articolul. O aiureală, știind că buricul degetului tastase altceva, doar nu am copite. Poate că vrei să fii discret, să nu bârâi lumea cu share-urile tale și doar te uiți pe vreo postarea comică despre Dăncilă sau tragică despre dizabili, ce-i cu sensibilitatea asta touchscreen? Butonatul telefoanelor a devenit azi un fel de mers al fachirului pe cărbuni încinși.

P.S: Știu, nu am arătat de ce Rami Malek joacă mai slab decât Val Kilmer. Vedeți cele două filme și vă lămuriți.

duminică, 27 ianuarie 2019

Un proverb complet și câteva expresii intraductibile.


Citesc un articol despre tinerii din Consiliul Național al Elevilor și atitudinile lor le găsesc binevenite, pertinente față de un sistem cu reflexe comunistoide, incompetent și corupt la multe niveluri. Am reținut și un proverb trunchiat din popor pe care actualul reprezentant al elevilor l-a redat complet: "Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici Soarele nu vede".  Și se observă că mulți sunt depășiți de situații: polițiști, medici, profesori, părinți, toți se plâng și închid ochii la deviații. Pentru nesemnalizarea schimbării direcției de mers nu se dau amenzi, considerându-se că sunt contravenții mai grave, pentru nevaccinare la fel, pentru absenteism, pentru executarea defectuoasă ori cu materiale de proastă calitate a unor lucrări publice plătite cu prețuri triple față de cele din Occident etc.  Poate că asta trebuie să învățăm cu toții de la acești tineri, fie că suntem profesori, părinți, consumatori, alegători etc., atunci când ne confruntăm cu incapacitatea sau cu delăsarea administrativă, managerială, politică sau de altă natură: să luăm atitudine, individual sau în grup, pentru că așa cum spunea și Aristotel în "Politica": "Vocea (nearticulată) este doar semnul plăcerii şi al durerii, şi există şi la celelalte vietăţi, căci natura lor se ridică numai până acolo, să aibă simţirea plăcerii şi a durerii şi a o semnifica unele altora, pe când limba serveşte a exprima ce este folositor şi ce este vătămător, precum şi ce este drept şi nedrept. Şi această însuşire este caracteristică omului, spre deosebire de toate vietăţile, aşa că singur el are simţirea binelui şi a răului, a dreptului şi a nedreptului şi a tuturor celorlalte stări morale."
Altceva. Deși face parte din rândul limbilor de origine latină, ca și franceza, uite că româna dispune și ea de o intraductibilitate paradigmatică provenind din spiritul propriului popor, asta ca un alt argument că nicio cultură nu e superioară alteia: 
- Un Roumain n'est pas surpris, son visage tombe / Un român nu este surprins... i-a picat fața. 
- Un Roumain ne perd pas patience, sa moutarde saute /Un român nu-și iese din fire... îi sare muștarul. 
- Un Roumain ne vous ment pas, il vous vend des beignets / Nici nu te va minți pentru că... îți vinde gogoși. 
- Un Roumain n'est pas exténué, il est chou. Sa vie n'est pas chaotique, elle est chou et sa chambre n'est pas en désordre complet, elle est chou / Un român nu este foarte obosit, viața lui nu este haotică și camera lui nu este dezordonată... este varză. 
- Un Roumain ne qualifie pas simplement un effort d'inutile, il dit que c'est un frottement sur une jambe de bois /Un român nu consideră că un efort nu-și are sensul, ci că este frecție la picior de lemn.
- On n'énerve pas un Roumain, on le sort de ses pastèques / Nu scoți un român din minți... îl scoți din pepeni. 
- En Roumanie, les choses ne sont pas lointaines, elles sont chez la mère du diable / în România, lucrurile nu sunt departe... sunt la mama naibii (mai bine spus sunt la mama dracului). 
- Un Roumain n'est pas fou, il est parti sur un radeau / Un român nu este nebun... este dus cu pluta. 
- Un Roumain ne vous dit pas d'arrêter de perdre votre temps, il vous dit d'arrêter de frotter la menthe / Un român nu-ți va spune să nu pierzi timpul, ci nu freca menta. 
- Un Roumain ne dit pas que quelque chose est cool, il dit que c'est béton /Un român nu-ți va spune că ceva este cool (tare), ci că este beton. 
- Un Roumain n'est pas nerveux, il a une carotte dans les fesses / Un român nu este nervos...are un morcov în fund.
- Un Roumain ne garde pas juste le silence, il est silencieux comme un cochon dans un champ de maïs / Un român nu face liniște, ci tace ca porcu-n popușoi. 
- En tant que Roumain, vous ne vous trompez pas, vous êtes ivre avec de l'eau froide / Ca român, nu te păcălești de unul singur, ci te îmbeți cu apă rece. 
- Un Roumain ne s'en fout pas, il rentre ses pieds / Un român nu renunță, ci își bagă picioarele. 
- Un roumain n'a pas été escroqué, il s'est pris un pal. / Un român nu a fost înșelat... a luat țeapă. 
- Un roumain ne vous regarde pas de manière confuse, il vous observe tel un corbeau regarde un os. / Un român nu se va uita la tine confuz, ci ca cioara la ciolan. 
Și tot o chestiune de limbaj, dar al unor epoci: la începutul anilor '90 am găsit prin casă câteva exemplare din perioada interbelică ale revistei "Urzica". Nu știu de unde le aveam, dar e posibil să le fi luat mama de la Cernavodă pe vremea când lucrase ca bibliotecară. Ce desfătare pentru privirile unui copil de 10-11 ani obișnuit cu austeritatea muncitorească din societate și cu interminabilele discursuri ceaușiste în limbaj de lemn. Vedeam reclame la automobile de epocă, la costume și parfumuri folosite de o burghezie hazlie și boemă. Se pare că râsul e primul adversar al oricărei dictaturi. Nu bășcălia organizată pentru a discredita vechile valori, aceea era utilă, ci râsul spontan și critic înaintea gesturilor oricărui satrap vremelnic ce se crede etern. Revista "Kamikaze" cultivă aceeași gândire critică acum așa cum făcea "Urzica" pe atunci. Când sunt oripilat de mutism, conformism și lipsă de reacție în societate, citesc ceva de la jurnaliștii ei și-mi recapătă speranța. 

joi, 3 ianuarie 2019

Atitudini suprarealiste. Sceptrul lui Ceaușescu și telegrama lui Dali. Hotspot Laki și Revoluția Franceză.


"Orgoliul unui om născut într-o cultură mică e întotdeauna rănit" spunea Cioran, iar când citesc ce comentarii lasă unii români pe site-uri în Europa mă iau cu mâinile de cap. Un europarlamentar belgian lăuda pe contul său acordul de liber schimb dintre UE și Japonia semnat zilele trecute, iar unul de-al nostru amintește rolul ambasadorului român în Japonia implicat în semnarea acestui acord, dar n-a pregetat să ironizeze Marea Britanie pentru efectele Brexit-ului. Multe frustrări avem și un orgoliu nemăsurat. Englezii își cunosc situația - mai bună oricum decât a noastră -, așa că n-are rost să le pună cineva sare pe rană sau să ne umflăm în pene. Știu, cei care au lucrat în Marea Britanie s-au lovit de xenofobia unor englezi, dar asta nu se combate cu șovinism. De fapt, poate că și Cioran se înșela, pentru că nicio cultură nu e superioară alteia, poate că e doar o civilizație cu tehnologie mai avansată și cu organizare mai atentă. 

Dumnezeu și medicul veterinar. Dali și sceptrul lui Ceaușescu. Un prefect întrebat de jurnalist despre vânzările pe ascuns de carne de porc din satele cu pestă porcină africană: "Noi în cine să avem încredere, în Dumnezeu sau în medicul veterinar?". În medicul veterinar, că știe mai bine situația din județ". Într-adevăr, Dumnezeu are atribuții executive la nivel central, de administrația locală se ocupă funcționarii mai mărunți, nu se încurcă el cu d-astea. România e o țară suprarealistă, să nu uităm cum s-a bucurat Ceaușescu de telegrama lui Dali despre el ținând sceptrul la înscăunarea din 1974. Numai sceptrul îi trebuia dictatorului României: «Am apreciat profund demersul dumneavoastră istoric de instaurare a sceptrului prezidenţial. Cu respect, Salvador Dali». Data: 2 aprilie 1974.

Într-o grădiniță din Kazahstan s-au folosit la serbarea de Crăciun artificii de exterior. După ce am văzut filmul "Borat" nu mă mai miră nimic despre acea parte a lumii. Cum spun filosofii, lumea e un ocean de haos cu mici insule de ordine. Noi, când ne lăsăm duși de curent în vâltori, când ne tragem sufletul pe una dintre ele. 

Aflu de la Teleenciclopedia că un punct fierbinte islandez, Laki, creat în scoarța terestră pe la 1783 a dus la Revoluția Franceză, culturile compromise mai mulți ani la rând stârnind furia locuitorilor din zonele rurale franceze. Uite așa socialiștii au ajuns la concluzia că universul sau natura conspiră la realizarea idealului lor. Nu e de mirare că folosesc schimbările climatice în scop ideologic :).


duminică, 2 decembrie 2018

Pentru ce poți să te miri. Gândirea captivă în plasa birocratică. Statul și privatul. "Jurnalul Annei Frank" și "Hoțul de cărți" - două experiențe memorabile.


Întreb la un magazin din sat în care se vând haine, cosmetice, produse igienico-sanitare, mărunțișuri de tot felul deci, dacă au ochelari de soare - chiar și nepolarizați -, pentru că soarele de zilele acestea reflectat în zăpadă îmi dă dureri de cap după vremea închisă de zilele trecute, dar vânzătoarea se miră de parcă aș fi cerut cămile roz: "Doamne, nici astă vară n-am avut!". Foarte rău, ați pierdut un client pentru lipsa ofertei și pentru atitudinea neprofesionistă.
Dacă era magazin de carne sau de lapte, înțelegeam, dar așa de ce să te miri când vinzi de toate ca într-un magazin universal? Merită să te miri pentru lucruri care frizează ridicolul sau bizarul, nu pentru lucruri firești. Aștept ziua când nu vom mai interacționa cu oamenii cumpărând ceva din magazine, când toate vor fi cu autoservire și cu plata prin card.

Visul unui IT-ist român realizat în San Francisco: "vreau să devin cea mai bună versiune a mea". Probabil că la însurătoare o să ceară și kit-ul de instalare al nevestei. Jargonul specialiștilor îi transformă în niște ciudățenii pentru oamenii obișnuiți. "Newspeak" a lui Orwell are azi o variantă cibernetică.

Rătăcirile lui Ahasverus, "Jurnalul Annei Frank" și "Hoțul de cărți". Două morale după Kant și Nietzsche: omul-scop și omul-mijloc.

Cain a fost pedepsit să rătăcească, la fel și Ahasverus după ce l-a batjocorit pe Iisus pe drumul Golgotei. Printre cele mai triste imagini după acelea cu victimele Holocaustului de la Auschwitz, Birkenau, Dachau, Treblinka, Belzek și Sobibor mi s-au părut împachetările și despachetările din familiile evreilor, cât de greu se desprindeau de obiectele personale, până și de posterele cu starurile vremii. Ce mai contau toate acestea când naziștii izbeau în uși ca să-i urce în camioane? În clipele de limită, oamenii se agață mereu de ceva care, simbolic, ar putea să-i salveze ca paiul înecatului.
Kant îl pomenește pe Ahasverus când caută argumente pentru existența lui Dumnezeu în "Despre singurul argument posibil pentru o demonstrație a existenței lui Dumnezeu", iar morala kantiană e umanistă și deontologică, imperativul său categoric cerându-ne să tratăm ca persoane oamenii și nu ca lucruri, ceea ce pentru Nietzsche ar fi o lipsă de voință de a trăi  - aka voință de putere -, deci o dovadă de slăbiciune, pentru că, nu-i așa?, "exploatarea" aparține  nu unei societăţi corupte sau imperfecte şi primitive: ea aparţine esenţei vieţii, ca funcţie organică fundamentală, ea este o consecinţă a voinţei de putere propriu-zise, cea care e însăşi voinţa de a trăi." ("Dincolo de bine și de rău"). Chiar dacă morala kantiană e greu de atins și astfel cu atât mai greu să ajungem la demnitatea de a fi fericiți, cred că n-aș putea crea nimic ignorând suferința semenilor, oricâte sensuri noi mi-ar putea aduce asta. J. St.  Mill: "E mai bine să fii un Socrate nemulțumit decât un porc satisfăcut", de ce n-ar fi aceeași condiția artistului ce trece dincolo de binele și de răul nostru din rațiuni estetice sau pentru a ieși din anonimat prin ceva magistral? De ce plăcerea lui n-ar fi la fel de joasă ca a unui hedonist cirenaic, de vreme ce provoacă suferință celor din jur și mai ales apropiaților? "A iubi înseamnă a suferi, iar cum cei mai mulți fug de suferință, puțini știu să iubească" - iată încă un lucru cu care nu pot fi de acord la Cioran, biata Simone Boue, nu pot înceta să o deplâng!

Vine copilul și ne gândim la un autoturism de familie care să ne ușureze viața. Ne hotărâm asupra unui Sandero, închipuindu-mi astfel că ajut și economia internă, dar dealerul auto caută să mă convingă să fac rate la reprezentanță prin programul Remat, plătind o primă de casare unui necunoscut și etc etc. Insist că vreau să plătesc suma integrală dintr-un credit de nevoi personale făcut la o bancă al cărei client fidel sunt, dar văd nervozitatea pe care i-am provocat-o domnișoarei de la reprezentanța auto de unde urmează să fac achiziția. După ce aș plăti prima de casare și avansul de 5% ar trebui să aștept cel puțin două luni ca să primesc mașina. Ăștia chiar vor să-și vândă produsele sau să ne "împrietenim" pe 5 ani? :)
Eu știu că în condițiile actuale de concurență de pe piața auto, scopul producătorilor e să ușureze accesul oamenilor la produse, nu să-l îngreuneze. Acuzăm statul de imobilism și birocratizare, dar nici cu privatul nu mi-e rușine. Eficiența și productivitatea presupun combinația dintre calitatea unui produs, cantitatea crescută a producției și prețul rezonabil al acelui produs. Precizez că pe același drum sunt încă patru sau cinci reprezentanțe ale unor mărci auto străine, să încerc și acolo? Probabil că patronii lor vor fi mai preocupați să-și vândă produsele decât să-și întrețină intermediarii și schemele financiare auxiliare.  

joi, 25 octombrie 2018

"Jenseits des Realitätsprinzip". Normele morale, juridice și principiul realității. Angoasa în lipsa civilizației și principiul plăcerii. Divagații freudiene.


Adulții normali sunt conștienți de cenzura normelor morale și juridice. Cei mai puțin socializați le ignoră pe cele dintâi, dar le respectă pe cele juridice, legile, pentru că se lovesc de consecințele încălcării lor venind din partea autorităților. Așa se face că n-au probleme să râgâie între prieteni și în familie, de pildă, iar cu polițiștii să devină umili. Freud spunea că tensiunea dintre principiul plăcerii și principiul realității subîntinde întreaga noastră viață psihică, fericirea și nefericirea noastră, "Lustprinzips" exprimând latura libidinală, egoistă, iar "Realitätsprinzip" pe cea rațională, cenzura. Desigur că fericirea cum o înțelegea Freud e astfel un ideal irealizabil: corpul ne amintește uneori cu neajunsurile sale că nu ne vom bucura indefinit, ceilalți luați individual cu propriile plăceri că avem concurenți, iar lumea cu normele ei că undeva trebuie să ne oprim. Cel mai dezavantajat e omul condus de principiul realității într-o lume dezordonată marcată de principiul plăcerii, mai mult chiar decât primitivul angoasat în civilizație. Nesocializatul trăind într-o lume bazată pe principiul plăcerii suficient de spațioasă nu se nevrozează - așa cum e cazul celor care se văd rar în vârf de munte sau pe întinderea mării -, dar același om aflat în lumea pre-orășenească unde oamenii încă n-au interiorizat suficient normele traiului în comun, acesta are de suferit. Suferă pentru că e obișnuit să ceară, să i se dea și să ia fără acord, suferă pentru că trebuie să se învețe cu o lume ce n-o înțelege și pe care o consideră ostilă, nu reglementată astfel încât să facă posibilă viețuirea laolaltă a tuturor. Tot lui, modelul civilizației urbane, burgul, îi repugnă, deși preia din confortul acestuia, mai puțin regulile de bun simț și legile, adică tocmai ceea ce dă sens acelui model. "Bunul sălbatic", "Emile" și "Noua Heloise" nu sunt decât idealurile de om ale lui Rousseau, abstracții utile ideologiei Marii Revoluții Franceze, în realitate manierele nu alienează, ci ne fac posibil traiul laolaltă, altfel nu schimbam viața din comuna primitivă cu cea a metropolelor. Q.e.d.

sâmbătă, 6 octombrie 2018

Ecologism de ocazie. Misunderstanding. Setea de sânge albastru în țara lui Dracula. Abordarea englezească a unei nunți regale românești.


La o galerie de artă, o fată, ecologistă, mândră că i se ia interviu, mustra oamenii mari îndemnându-i "să nu mai polueze evul mediu". Cum or fi arătat pungile de plastic și dozele de Cola pe vremea lui Gelu, Glad și Menumorut? :).

Cu specificul umor negru, ziariștii britanici de la "The Economist" publică un articol despre nunta principelui Nicolae la Cazinoul din Sinaia, însoțindu-l de precizarea: "A thirst for blue blood". Greu scapă un popor de clișee.

Totalitarismul, democrația și grupurile de interese. Când puterea pactizează cu opoziția, de regulă pierd cetățenii. Mai mult, dacă partidele aflate la putere ajung să reducă la tăcere opoziția, urmează același tratament pentru societate. Nu degeaba democrațiile antice interziceau conducerile succesive și îndelungate, iar azi conducerea Uniunii Europene e în același spirit, rotativă. Pentru că scopul puterii e de a se permanentiza, cu trecerea timpului desprinzându-se de interesul public, al cetățenilor și axându-se pe interesul personal sau de grup. Între ce declami sau proclami și cum acționezi când ești la putere contrastul e aproape schizoid. De aceea ne trebuie opoziție, alternativă, ca să nu uite nimeni că puterea încredințată de cetățeni prin vot poate fi și trebuie luată tot de către aceștia oricât de frustrant poate fi pentru cei ce conduc.

Studiu de gen asupra lăcomiei. Am avut șefi bărbați și femei, niciodată bărbații n-au făcut chetă să-și schimbe fotoliile din birouri sau să întindă platourile pentru protocol la controale. Mă și mir că la închisoare sunt mai mulți bărbați decât femei pentru corupție. Lipsa transparenței decizionale nu a fost la nimeni mai mare. Aristofan a ridiculizat perfect această solidaritate de gen în "Adunarea femeilor". Și au slăbiciuni estetice pe care și le exploatează reciproc profitând unele de altele. 

"Te-ai dat cu ceilalți, cu opoziția"? Care "ceilalți"? Noi suntem ceilalți, societatea, iar voi sunteți "ei", opoziție politică nu există. În mod normal, democrația presupune, pe lângă altele, existența unei clase politice formată din partidele aflate la putere și cele din opoziție, pe de o parte, și societatea condusă de această clasă, pe de altă parte. Totuși, în județele și localitățile unde opoziția pactizează cu puterea, în instituțiile unde liderii de sindicat țin partea directorilor în abuzurile și persecuțiile făcute la adresa angajaților, "ceilalți" sunt chiar angajații. Opoziția trebuie să se lupte cu puterea, pentru a convinge alegătorii că merită să-i ia locul și că are oameni pregătiți pentru a conduce după alegeri, iar sindicatele să protejeze drepturile angajaților, nu interesele angajatorilor. Cei care conduc par să nu realizeze schimbările produse pe piața muncii în ultimii ani, că există o criză a forței calificate de muncă și continuă să se comporte ca jupânii sau stăpânii pe plantație. Sigur că fără complicitatea unor subalterni dispuși să lingă clanțe și să se gudure pe lângă șefi această atitudine comunistoidă n-ar prolifera iar instituțiile și-ar îmbunătăți activitatea și rezultatele, dar cum 20% din oamenii oricărei companii produc 80% din profit, aceștia vor fi depășiți numeric la orice vot. De aceea, singura posibilitate rămâne reducerea numărului de slugi care gravitează în jurul managerilor și să le lumineze Dumnezeu mintea celor care conduc prost pentru a nu distruge și ce mai funcționează. Cine are ochi de văzut, să vadă și urechi de auzit, să audă.