Am mai scris că voi vota cu Iohannis și mi-am argumentat alegerea de anul acesta. Iată însă de ce voi vota, sau mai exact de ce actul de a vota mi se pare important:
pentru că vreau să știu că am încercat să schimb ceva în țara unde trăiesc - pe singura cale rezonabilă pe care orice regim politic democratic o pune la dispoziție cetățenilor - dincolo de mijloace radicale ca revoluțiile, resurecțiile armate, șamd;
pentru a-mi testa propriile previziuni politice;
pentru că nu cred în boicot sau în anularea votului și nu vreau să voteze morții lor în locul viilor noștri;
pentru că știu cum politicienii caută să demobilizeze orice încercare a electoratului de a-i schimba
pentru că justiția se legitimează prin voința poporului de a se face dreptate, iar instituțiile fundamentale de legiferare, aplicare a legilor și veghere la respectarea lor au nevoie de primenire;
pentru că anul 2014 cred că e completarea procesului istoric ce n-a fost lăsat în 1989 să se realizeze.
Luna trecută am căutat pe Youtube muzeul tradițional din Vatra Dornei și am nimerit la un moment dat un clip bizar: 10 minute m-am holbat nelămurit la curtea și camerele unui cetățean care adunase claie peste grămadă fierătanii și țesături, oale și tablouri cu specific rustic, unele probabil cu valoare culturală. Asta mi-a amintit o frază pe care o învățasem în facultate pentru examenul pe care-l aveam de dat cu un profesor fixist care cerea memorarea și reproducerea fidelă a cursurilor lui: "depășirea perspectivelor cumulaționist empirice și mutaționist istorice prin teoretizări axiomatizatoare". Aparent fără sens, fraza căuta să condenseze istoria concepțiilor filosofice într-o exprimare tipică limbajului de lemn materialist-dialectic. Muzeul cetățeanului respectiv, altul decât cel vizitat de mine în facultate, arăta ca începutul frazei precedente, o asociere neplăcută de obiecte, o cacofonie vizuală care proiecta în exterior dezordinea din mintea posesorului lor. Nu existau clasificări ale obiectelor, definiri ale lor, nici periodizări sau contexte și cadre. Doar obiectele și-atât. De fapt, omul poate suferea de boala colecționarului (compulsive clothes hoarder disorder), altfel nu-mi explic de ce considera mormanele acelea un muzeu. Eu vad un muzeu - chiar și privat - într-un stil minimalist, poate o combinație între stilul gotic pe exterior și bauhaus pe interior, însă nu redus complet la geometrizare sau la idee cum face arta conceptuală. O combinație între clasic și modern, așa cum era muzeul Eminescu de la Ipotești în studenția mea, nu știu dacă mai e și acum așa.
Altceva. Mi se pare interesant cum Oreste s-a trezit ca prizonierul din peștera platoniciană (poate singur, poate l-a smuls cineva care i-a vrut binele, pentru că Mircea Badea și clica securistă a lui Voiculescu specializată în manipulare sau imbecilizat mai rău inculții și linșaj mediatic nu cred s-o fi făcut) și s-a dezis de metodele narcotizante pentru public ale flașnetelor comunistoide ale Antenelor, care, promovând un profil sămănătorist al cetățeanului român fără simț critic, votant disciplinat pesedist și dependent de ajutoarele de stat, de fapt susțin menținerea în ignoranță, fatalism și sărăcie a țăranului, concomitent cu lingușirea dregătorilor din teritoriu care-l spoliază. Oreste și Monica Macovei au fost invitați aseară într-o emisiune pe B1 TV și mi s-au părut convingători în susținerea ideilor lor. Într-o Românie condusă de Iohannis, Macovei ar putea să fie ministru al Justiției foarte bine, iar Oreste consilier prezidențial. Parcă gândește mai limpede, repet, după ce a plecat de la Antene și nu mai aberează cu energetismul (probabil a priceput că multe sunt mituri făcute să escamoteze lucrăturile politice ale structurilor diverse în istorie, adică să ofere compensații simbolice pentru cei deposedați de viață în viață)
România e o țară profund coruptă, de la hrebengiucii de la putere și până la șpăguitorii mărunți de prin instituții, pentru asta nu pot fi mândru că sunt român. Cei pentru care sunt mândru de obicei au fost umiliți de tovarăși sau de cei cu funcții: Eminescu, Eliade sau Brâncuși mai degrabă au fost împiedicați să evolueze în țară decât susținuți (ca în bancul acela în care fiecare cazan din Iad avea paznic un drac, numai cazanul cu smoală numit România nu avea paznic, pentru că oricine căuta să scoată capul era tras de picioare de alți doi). Și totuși, spre deosebire de cei care în zilele noastre continuă să denigreze din străinătate România (oameni care procedau fix la fel de oneros cu ceilalți când se aflau aici), știind că oamenii corecți încă se luptă cu incompetența și corupția endemică a funcționarilor sau politicienilor care s-au organizat mafiot și au creat de fapt un stat paralel - la fel de periculos pentru economie și democrație ca organizația teroristă Statul Islamic -, unde accesul către putere și resurse are loc dincolo de normele si regulile pe care trebuie să le respecte cetățenii obișnuiți, cei trei oameni de cultură pomeniți mai sus au fost alături de România sprijinind-o cum au putut. Ma gândesc așa la încercările unuia ca Eugen Ionescu de a conștientiza cercurile intelectuale franceze asupra pericolul sovietizării țării încă din anii '60 și reclamând nedreptatea împărțirii sferelor de influență în această zonă a Europei, chiar dacă Franța era cunoscută pentru tradiția ei socialistă de la 1789 încoace. La sate, situația e încă si mai ridicolă: odată am trecut prin Moldova pe lângă casa unui director de liceu agricol care își făcuse acoperișul cu țigla pentru liceu, instituție care astfel se degrada rapid. Lumea știa, vorbea pe la colțuri și doar atât. Veneau apoi sărbătorile, chiotele, înfrățirea la necaz - vorba aceea, "cele rele sa se spele", nu?, țuica și sarmalele, uitarea colectivă deci, pentru că alte noi fraude le luau locul. Că avem o țară coruptă nu o spun doar CTP-ul și Victoria Nuland, deși ei au vizibilitate în mass-media, o spune orice om de pe stradă (întrebați-i chiar și pe cei care dau admiterea la facultate pentru profesii în care lipsa competențelor specifice poate însemna de fapt crimă: sănătate, poliție, aviație, etc.) Corupția afectează structural toate straturile societății - și nu cred că se mai pot baza managerii plasați politic pe ideea că sunt destui competenți cu roluri de jos pentru a susține incompetența de la vârf - așa cum organele afectate de neoplasm își creează propria funcționalitate sau adaptare la celulele distructive până când organismul nu mai poate funcționa, iar când are loc extirparea lor cedează tot sistemul.
Ca să închei într-o notă hazlie, cred că nu face bine conotația pe care o are expresia "spălarea banilor" prin fraude și evaziune fiscală. Actul spălării în sine ar trebui să aibă o conotație pozitivă, că de aia fac africanii ebola. Spălatul face bine sănătății și libertății, asta dacă nu e vorba de bani murdari sau proveniți din economia neagră, evident.
Nicolaus Cusanus descria în epoca medievală divinitatea drept coincidența opușilor. Un teolog din acea vreme își șoca enoriașii cu remarci precum: "Dumnezeu nu este bun. Dumnezeu nu este drept. Dumnezeu nu este adevărat. Dar nu este nici rău. Nu este nici nedrept. Nu este nici fals". În spiritul lui Vasile cel Mare, Dionisie Areopagitul și Maxim Marturisitorul, divinitatea din teologia negativă (diferită de teologia rațională modernă) se manifesta ca "energeia", cauză inițială, eficientă și finală. Rămânea datoria omului apoi să o antropomorfizeze și să urmeze sau nu modelul său. Dar nu toți suntem la fel, chiar Nicolae Steinhardt amintea în "Jurnalul fericirii" rugămintea lui Marcu, apostolul: "Cred, Doamne, ajută necredinței mele". Ciudat e că viața transformă credincioșii habotnici în necredincioși veroși, iar ateii sau comuniștii convinși de altădată în stane de credință și evlavie, ori poate că așa percep ei adaptarea, dialectica vieții. Astăzi, expresia deja consacrată "coincidentia oppositorum" se aplică și mediului politic: suntem noi siguri ca aceia care se ceartă nu gândesc la fel? Chiar există un "război între palate", sau mai degrabă o "urzeală a tronurilor"? Sau, ca să citez versurile unei melodii de la Pink Floyd: "Mother, should I trust the government? / Mother, should I run for president?". Desigur, există și continuarea "Mother, do you think she's good enough?", dar asta face deja translația de la ideologie și politică la psihanaliză, adică de la învinuirea societății în care se dezvoltă individul către individul însuși cu limitările sale, iar eu vreau să mă opresc la prima interpretare.
În "Cercul mincinosilor", Jean Claude Carriere amintește o istorioară: ucenicul merge la maestru și-l întreabă care-i secretul vieții. Acesta întinde mâna dreaptă și degetul arătător pe orizontală, sugerând acuplarea și înmulțirea speciei. Revenit în rândul celorlalți ucenici, învățăcelul e întrebat ce a aflat, iar când face același gest, alt ucenic scoate o sabie și îi taie degetul. Poate că de aici și frecventa înjurăturilor de mamă la noi, cine știe? Poate că de aici și valorizarea religioasă a reprezentării mamei cu pruncul? Poate că de aici și metoda cerșetoarelor care îsi expun produsul concepției la intersecții? Coarda sensibila a oricărui om trebuie atinsă? Ar însemna că oamenii se luptă pentru înmulțire și stăpanirea resurselor de când sunt și tot de atunci caută să se împiedice unii pe alții de la a se înmulti? Pare primitiv de simplu si totodata de actual, mai ales de cand asta e o tema de campanie prezidentiala. Nu am vazut sa vina cineva cu schimbarea perspectivei asupra societatii, sa treaca de la intelegerea omului ca fiinta naturala la cea de fiinta culturala. Lucian Blaga, Wilhelm Dilthey si altii ca ei au studiat degeaba, pentru ca noi ramanem blocati inca intre evul mediu si epoca moderna cu astfel intelegeri asupra umanului. Evident ca toti apreciem familia ca principala punte catre lumea exterioara a societatii si catre cea interioara a sinelui, dar nu avem nevoie de lectiile oportunistilor politici si manipulatorilor mediatici tatisti cum e Gabriela Strambeanu Stirea. Eu nu-mi bat joc de comunitatea unde lucrez, nici de societate, dar vad ca societatea cu institutiile sale politizate si corupte face asta. Dupa tineretea pe care i-am oferit-o tarii mele, am dreptul sa ma intreb daca ea mi-a oferit veeun echivalent. Poate ii intrebati, doamna Firea, pe parintii care sunt injurati de soferi pentru ca vor sa urce in microbuzele supraaglomerate. Cel putin eu sunt fara obligatii, copiii mei nu trebuie sa sufere stiind ca se petrec astfel de umilinte. Stiu ca n-ar trebui sa-mi pese decat de mine, dar e si asta un defect profesional filosofic, sa te intereseze fiinta umana cu toate conditionarile sale.
Suntem tot mai multi si mai tacuti. Inghesuiti in microbuze, mergem catre serviciu ca vitele spre abatoare, cea mai potrivita imagine ar putea fi inceputul filmului "Modern times" de Chaplin sau "Boat trip" cu Laurel&Hardy. OMUL prins intr-p masinarie alienanta ideologico-politica facuta sa protejeze prin orice mijloace (politienesti, mediatice samd) interesele unei asa zise categorii favorizate (elitele noastre de azi chiar sunt jalnice, totusi, ar trebui sa ia lectii de la cele interbelice). Unii muncitori alaturi de care calatoresc au si familii, copii care isi varsa frustrarea pe bancile si usile din clase. Cand si cand, pe drum se mai trezeste sa cate un salariat despre conditiile in care traim si muncim, iar noi tacem. Unii tac din complicitate cu sistemul, altii tac din stoicism, scepticism si resemnare. Trist e si ca strambii si sufletele schimonosite sunt mai utile decat dreptii, ceea ce face raul important. Un caracter puternic devine tinta clicii securisto-politice de la noi. Caracterele slabe, duplicitare, alunecoase devin oameni prosperi, pentru ca incompetenta si coruptia sunt cureaua de transmisie de la o conducere politica la alta. Coboram din mijloacele de transpirat in comun suduind in gand si doar atat. Eu de mult nu mai cred in motivatia unor actiuni descrise in mass-media. Evident ca ma bucur sa vad cum fostii sau actualii nimenclaturisti sunt trasi la raspundere chiar si dupa 25 de ani cu familii cu tot, dar asa cum cred ca fiul lui Hrebenciuc a fost incarcerat mai ales pentru ca s-a legat de viata elitelor conducatoare si nu doar pentru dosarele penale ale tatalui sau privind asa zisa trecere de la comunism la capitalism in anii '90, cred si ca in disperarea lor de a-conserva influenta, elitele pomenite s-au dovedit inferioare multora dintre noi prin metodele si oamenii de care s-au folosit. Maine dimineata voi lua microbuzul iar catre serviciu, stiind ca institutiile sunt paravanul scamatorilor din mitul platonician al pesterii.
"Și pe partea aia nu mergea filtrul...", urmează apoi o explicație complicată, tehnică. "A, da, răspunde ea cu atenția distrasă de smartphone. Uite, poze de pe faleză". Continuă să comenteze privind către display, timp în care el îi atrage atenția taxatoarei că șoferul are de reparat ceva la mașină. Probabil că e mecanic auto și se simțea jenat să iasă în oraș cu ea luând autobuzul. Mi s-a părut amuzant cum își căuta justificări. Poate că nici nu știm cât de simplu privesc femeile problemele pe care le luăm noi în serios și cât de puțin suntem noi preocupați de ceea ce le interesează pe ele. Cu toate acestea, comunicau nonverbal ca doi oameni aflați împreună, așa cum Descartes înțelegea relația corp-minte: împreună dar totuși separate prin specificul fiecăreia. Oricum comunicau mai bine decât ăia care lasă pe internet la diferite știri sau melodii comentarii în care își promovează afacerile și propriile melodii: cele mai jenante sunt vedetele care laudă alte vedete și apoi cerșesc like-uri pentru pagina lor. Cred că oamenii sesizează valoarea și aleg singuri ce să viziteze.
Și-acum iar despre politica la zi(d): ca fiecare dintre noi, politicienii au și ei nostalgii, dar dacă omul obișnuit are tot felul de reverii despre iubite, locuri vizitate, oameni deosebiți întâlniți în peregrinări, politicienii trăiesc nostalgia fostelor funcții deținute de ei. Și, de fapt, nu doar ei, ci oricare om ajuns într-o funcție decizională cândva și râvnind iar la ea, tinde să își transfere nostalgia către alegători. Așa procedează și candidatul PLR la prezidențialele de anul acesta, Călin Popescu Tăriceanu (chiar nu-i cunosc tot numele hispanic de lung de genul Don Fernando de Gajalpa a Rostero de Colona y.. etc. A, ba nu, mai știu din copilărie unul englezesc din "Peter Pan": Wendy Moira Angela Darling - pe astea le-am reținut pentru că îmi plăcea să-mi exersez memoria făcând jocuri mnemotehnice :), care în clipul său electoral prezintă, pe lângă alte personaje și situații, un tânăr care privește prin jaluzele afară bându-și trist cafeaua și meditând: "Din 2008 n-am mai avut o viață normală", adică vezi domnule, de pe vremea când era Tăriceanu prim ministru (și când eu scriam ceva mai bine decât în prezent :)). O imagine similară celei din videoclipul piesei "Kamelia" de Akcent ft. Lidia Buble & DDY Nunes, care pare fără noimă, doar dacă nu te gândești poate la vreun tânăr șomer.
Știți, Tăriceanu e premierul acela care nu acceptase în 2008 mărirea salariilor profesorilor cu 50%, votată - sanchi, desigur populist - de toate partidele parlamentare, atât aflate în opoziție, cât și la putere. Că peste nici doi ani erau tăiate cu 50% de fapt, știm la ce a condus asta în 2012. O coțcărie specifică politicienilor noștri obișnuiți să dreseze poporul ca pe măgar cu bătaia. Și am ajuns vreo 400 de mii de oameni ca în bancul acela de pe vremuri: "Nu i s-a dat, i s-a luat". Așa credea Tăriceanu că își atrăgea simpatia celor din mediul privat, arătând că e liberal convins. În realitate, conștient și mediul privat de camarila ce stăpânește atât mediul de afaceri, cât și structurile sau instituțiile publice, nu s-a lăsat păcălit și în momentul de față domnul Tăriceanu se poate face responsabil cel mult de încă o lovitură dată partidului istoric PNL, după ce PNȚ a fost la rândul său decimat din anul 2000 încoace (după ce a fost lăsat să sucombe în dificultățile pregătite de foștii securiști lui Emil Constantinescu). Apelul la memorie nu strică niciodată și chiar dacă ea pare de scurtă durată la nivel colectiv, rămâne fidelă la nivel individual, asta uită politicienii. Eu îl susțin pe Iohannis pentru că mi se pare că ar mai reprezenta încă liberalismul constructiv prin ce a realizat până acum politic și administrativ. De altfel, faptul că la nivel infrapsihic și în categoriile sale neinstruite societatea noastră e încă puternic dresată și comunizată, reiese și din discursul altui candidat, un socialist bizar căruia nu i-am reținut numele, dar care spunea la radio azi dimineață cum vrea să schimbe capitalismul el, "pentru că e un sistem bolnav" și etc etc. Probabil că omul se pregătește în mintea lui să aniverseze o sută de ani de la revoluția bolșevică din 1917, altfel nu-mi explic halucinația lui verbală. Tăriceanu zâmbește de pe autobuzele 23 din orașul meu către Constanța, bine măcar că dau bilete și nu fac evaziune fiscală ca multe alte firme, dar clipul său electoral e jalnic și de fapt induce ideea unei dependențe de stat, nu de piață liberă și de inițiativă personală. Cu astfel de oameni am traversat ultimul sfert de veac.
Nomina odiosa, desigur, contează ce face un om, nicidecum numele. Și totuși, nu aveți senzația că inteligența ne este jignită constant, cu repetiție și fără vreun regret? Eu am deja o certitudine: dacă nu se schimbă abordarea politicii, va fi ultima dată când voi mai participa la niște alegeri, când voi mai merge să votez. Știu că scopul politicienilor veroși tocmai neimplicarea este, pentru că n-au nevoie de surprize electorale, dar încep să mă plictisesc deja de când mă scandalizez sub toate formele posibile și-mi tot fac datoria civică de când am împlinit 18 ani încoace. N-ar avea niciun rost apoi să mimez inocențe știind toate aceste matrapazlâcuri și că deciziile nu ne aparțin, iar schimbările vin din altă parte. Ajung altfel să vorbesc și eu ca Vadim despre împărțirea sferelor de influență în această zonă europeană încă de acum 70 de ani sau că avem președinți puși la conducere cu mâna, ca pionii de șah, impuși de alții - de Răsărit sau de Apus - decât de cetățenii români. Sper să se înșele toți scepticii ca mine și să mai existe un pic de imprevizibil în istoria noastră.
Și acum despre jurnalismul de investigații. Pe lângă ziariste ca Selma Iusuf și Adina Popescu de la Dilemaveche, mi se pare interesantă și importantă scriitura lui Doru Bușcu. E o scriitură la obiect, pricepută, cu stil, competentă. De obicei amendează pe drept aberațiile serviciilor secrete care au tendința de a se transforma în poliție secretă și poliție politică specifică dictaturilor asiatice sau africane. E și ciudat cum obțin ele mandate judecătorești de interceptare, bruiere și ascultare a cetățenilor fără ca operatorii de telefonie - Vodafone, Orange, Cosmote șamd - să le ceară explicații, deși legea le permite asta. Dar ce firmă ar vrea deranj într-o țară unde se vorbește la telefon mai mult decât în restul Europei, iar piața e împărțită între firmele de telecomunicații ca în economiile bananiere de monopol și oligopol? Niciuna, evident. Însă când analizează politica zilei, Doru Bușcu supraestimează, cred eu, puterea ideologilor aflați în taberele lui Ponta și Iohannis - respectiv Dragnea și Antonescu. Primul o fi bun organizator în teritoriu, dar opinia publică din mediul urban educat și ceva mai informat nu-i acordă credit, iar al doilea e bosumflat de când a pierdut șefia PNL și candidatura la prezidențiale după referendumul din 2012 (al doilea eșec după cel din 2007 - la primul l-am susținut pe Băsescu, iar la al doilea am vrut să fie demis pentru că mi-a tăiat din salariu și s-a oțărât la filosofi :). Mai degrabă, aș crede că ne putem aștepta oricând la un mare blat gratinat din plin cu non combat în care își dau mâna peste țară candidații principali. Lipsa diferențelor doctrinare clare asta și indică: pare că nimeni nu dorește o confruntare directă de opinii asupra problemelor și rezolvarea lor, deci vechile înțelegeri pot rămâne așa cum le-au stabilit. Dacă n-aș ști că în semnătura lor stă viitorul meu și al familiei mele, nici nu mi-ar păsa ce spun și fac aceștia.
În sfârșit, adaug alte câteva texte din trecut și o emisiune de ieri cu poetul Florin Iaru despre Nicolae Steinhardt:
Ani de-a rândul am privit întâmplările
nefericite ca pe un lucru cuvenit oricărui muritor, în virtutea unor păcate
ancestrale sau nemărturisite ale noastre. După cum priveam cu teamă şi orice
bucurie. Ne-am ascuns de bucurii şi am fugit de zile ca dracul de tămâie, în
aşteptarea unui rău mai mare. Până când am învăţat că suntem autorii propriei
nefericiri. Că soarele apune şi răsare indiferent dacă noi îl întâmpinăm sau
dacă lumea trece prin crize. Sună a tautologii, a truisme toate acestea, dar e
nevoie să reiterăm adevărurile pe care le înţelegem o dată. Şi numai dacă o
întâmplare atât de grozavă încât să ne scoată din călătoria elipsoidală nu
intervine, atunci avem ocazii destule să încercăm fericirea. Iar astăzi am bifat
încă o zi în calendarul fericirilor mele. Cum e posibil? Nu pentru toţi,
desigur. Doar oamenii fără un viitor vor înţelege. Dispersia gândurilor noastre
îmbracă haine ţesute din fire de nisip şi din strop de valuri. Fără a deranja pe
cineva, fără a ultragia orgoliul nemăsurat al divinităţii, suntem şi noi
fericiţi. Da, chiar noi, oamenii - fiinţele acestea bolnăvicioase,
supraponderale sau anorexice. Când, la o terasă, doi tineri se îmbrăţişează,
sărutându-se, cineva păleşte acolo, sus, de singurătate. Şi să nu ne spună nouă
că iubirea pentru toţi oamenii e mai presus de privirea unei îndrăgostite, că
nu-l cred. Lui nu i-a fost dată şansa de a crea o altă lume, dar nouă ne stau
înainte tot atâtea lumi fericite câte îndrăgostiri vom vedea în jur...
Ce înseamnă să prinzi esenţa unei vârste? Ce
sumă de comportamente ne trasează graniţele între adolescenţă, tinereţe şi
maturitate? Corpul omenesc trece printr-o schimbare celulară completă cam din
şapte în şapte ani, dar celulele acestea ale sufletului, vlăguite de întrebări
şi de întrebuinţare, o dată la câţi ani se schimbă?
Teoreticienii culturii şi
istoricii mentalităţilor spun că secolul trecut a început abia în 1914, primul
său deceniu şi jumătate aflându-se încă în matricea secolului XIX, aşa cum
secolul XXI încă n-a sosit. Problemele, gusturile, concepţia despre lume,
justificarea acţiunilor, explicaţiile rămăseseră cu un secol în urmă, deşi
timpul convenţional bifa în calendare alt veac.
La fel se întâmplă şi cu
fiecare individ în parte, reluând fractalic obsesiile timpului mai mare în care
ne reflectăm. La vârsta de 10 ani priveam sfârşitul mileniului ce avea să-mi
întâlnească tinereţea cu o teamă eschatologică alimentată de cine ştie ce frici
medievale încastrate în ADN-ul strămoşilor mei. Perspectiva sfârşitului venea în
contradicţie cu iluzia permanenţei religiei pe dos care era atunci comunismul.
Apoi, la 20 de ani, trăindu-mi iubirea adolescentină, am încetat să mai privesc
înapoi şi-nainte, convins că în clipa ce avea să-nceapă cu acei ani îmi voi
surprinde propria esenţă. Esenţialul a-ntârziat să apară însă şi teamă mi-e că
nici mâine, când voi atinge oficiala vârstă de 30 de ani, nu voi reuşi să-l
găsesc. Deşi artele, sportul, ştiinţele, filosofia sau religia mi-ar putea
furniza doza narcotică de înţelegere a mea şi a-nconjurătorului, rămân
dezinteresat de ele şi devin tot mai sceptic. Frumuseţea mă dezamăgeşte pentru
că poate supravieţui într-un om rău sau ignorant, corpul se supune prea lesne
legilor pământului, filosofia continuă să macine întrebări ca o moară lipsită de
grâne, iar oamenii religioşi mă irită prin seninătatea tâmpă de care dispun. Am
învăţat să preţuiesc tot mai mult liniştea...
M-am avântat în oceanul de sticlă tremurândă
Pe nisip, o colonie de
caşaloţi, eşuaţi în concedii
Şi nu înţelegeam, înfierbântat de mers,
De ce
apa e atât de singură la ora aia...
În difuzoare, se-auzea Chirilă urlând
la Radio Vacanţa:
"M-am săturat de patul meu de-acasăăă!"
Şi-atunci am
plonjat, deschizând ochii
Îndată ce-am atins cu mâinile subfaţa
încreţită
Am înmărmurit, am plutit şi m-am lămurit:
Din adâncuri
priveau mii de ochii străvezii,
Meduze minuscule, ca nişte nasturi din
jeleu,
Râzându-şi de-ndrăzneala terestrului gonit de soare
Surorile
lor, algele, dansau către mal
Iar ele, mai cutezătoare, ocupaseră
largul
Nu-i nimic, mi-am spus,
Şi le-am întins mâna cu prietenie
E mare
destulă pentru toţi... Dezvoltarea durabilă
Ştiinţele naturii, dar şi cele ale culturii apreciază că
începuturile gândirii umane s-au aflat în strânsă dependenţă de manifestările
mediului în care individul uman şi-a desfăşurat activitatea. Dacă evoluţia
fiecăruia dintre noi urmează, într-adevăr, la scară redusă, evoluţia întregii
specii homo sapiens, atunci putem considera că primele reflecţii ale filosofilor
presocratici asupra naturii corespund reflecţiilor primilor oameni în mintea
cărora s-au produs cele dintâi sinapse şi, mutatis mutandis, se potrivesc
întrebărilor ce se nasc în mintea copilului desprins de placentă şi nevoit să se
integreze în realitatea ostilă căreia îi este livrat. Întâlnim, prin urmare,
primul om conştient de sine în faţa marilor prădători din junglă şi a plantelor
înşelător colorate, filosoful presocratic – Thales, de exemplu –, contemplând
ordinea din cetate, alinierea geometrică a coloanelor templului, succesiunea
regulată a anotimpurilor, alternanţa noapte-zi, după cum întâlnim şi
nou-născutul invadat de zgomote, gusturi, mirosuri şi culori care nu sunt
recunoscute ca fiind ale mamei sale. Aceştia trei sunt situaţi în faţa unei
realităţi cu care se confruntă şi căreia trebuie să-i dea sens pentru a se
integra în ea, iar întrebarea ce se iveşte în mintea lor, sub forme diferite,
poate fi aceeaşi: „De unde vin şi încotro duc toate acestea?” Presocraticii
sunt recunoscuţi în istoria gândirii occidentale sub numele de „fiziologi” sau
„naturalişti”, întrucât sunt cei de pe urma cărora au rămas indicaţii sub formă
poetică ale preocupărilor omului de acum 2500 de ani asupra „naturii” şi
„naturii (esenţei) lucrurilor” înconjurătoare. Confuzia provenită din traducerea
textelor presocratice între „natură” şi „natura lucrurilor” este rezolvată prin
răspunsul privind semnificaţia acordată termenului „natură”; altfel spus, este
natura sursa lucrurilor înconjurătoare sau doar un „mediu” pentru desfăşurarea
unei voinţe situate dincolo de natură? Anaximene din Clazomene, de pildă,
considera că aerul este sursa tuturor lucrurilor, probabil pornind de la
observaţia simplă că organismele dezvoltate folosesc aerul ca sursă de
supravieţuire. Thales din Milet, pe de altă parte, găsea că apa reprezintă
esenţa tuturor lucrurilor, deşi aceasta putea fi întâlnită sub aparenţele ei ca
mineral, plantă sau animal, cristalizarea mineralului, supravieţuirea plantei
sau combustia din metabolismul animalelor având ca substrat unic permanenţa apei
în toate. Desigur, Thales pornea şi el de la constatarea că seminţele plantelor
şi animalelor erau umede, fapt menţionat doxografic de anticul Diogene Laertio,
în scrierea „Despre vieţile şi doctrinele filosofilor”. Mai puţin radical decât
aceşti doi naturalişti, Empedocle din Agrigent înţelegea compoziţia lucrurilor
şi a corpurilor drept joc al Iubirii şi Urii (Phylias şi Neikos) cu cele patru
elemente: apă, aer, foc şi pământ. Gradul de structurare al corpurilor creştea
în funcţie de puterea organizatoare a iubirii, dar se puteau produce şi
dezagregări specifice, ca urmare a influenţei urii. Iată însă că „toate-s
vechi şi noi sunt toate”. Şi, aşa cum atomismul din fizica modernă pare să
ajungă la aceleaşi concluzii cu speculaţiile lipsite de sprijinul
instrumentelor, ale anticilor Democrit şi Leucip, termodinamica pare să dea
numele de „entropie” (pozitivă sau negativă) unor procese descrise mult mai
poetic sau intuitiv de un gânditor cum era Empedocle. Excursul din paragraful
precedent îmi permite să concluzionez abrupt că legătura dintre om şi mediul
natural în care acesta îşi desfăşoară existenţa este indisolubilă, dincolo de
orice supoziţie a existenţei unei divinităţi care să ne fi creat sau a
sensurilor pe care individul izolat şi orgolios le găseşte pentru a-şi justifica
existenţa. Ceea ce constituie, în opinia mea, o justificare logică pentru orice
mişcare ecologistă din zilele noastre care urmăreşte dezvoltarea durabilă a
comunităţii umane.
Nu mi-aș fi dorit asta, dar pentru că am fost silit și provocat de atâtea ori să-mi dau cu părerea despre politică și politicieni, până la urmă cred că așa îmi fac și datoria de cetățean ajuns la vârsta implicării în viața publică și aleg să mă exprim (dacă realizam eu mai devreme, adică de prin 2007 cât contează ce cred și scriu, nu în 2012, cu siguranță evitam destule situații complicate pentru mine care mi-au fost create, dar - cum spunea Shakespeare - "Totul e bine când se termină cu bine" și oricum niciodată nu e prea târziu să schimbi ceva). Alegerile prezidențiale de anul acesta parcă sunt un concurs de gafe care mai de care mai jignitoare pentru public, asta dacă nu exprimă un blat menit să descurajeze nehotărâții și să păstreze lucrurile dezechilibrate cum au fost dintotdeauna: Bucureștiul și Vestul țării să prospere, în timp ce sudul, estul și nord-estul să rămână de căruță. E ca în economia de oligopol, unde jucătorii își împart piața și - neexistând concurență reală între aceștia -, prețurile sunt injuste pentru clienți, iar calitatea produselor îndoielnică (chiar am înțeles că jocul Monopoly nu mai e cu bancnote din hârtie, ci mai nou are carduri). Astfel, Ponta declara cu aroganță înainte de campania electorală că în primul tur de scrutin privește relaxat la tv cum câștigă, iar zilele trecute Iohannis considera că e ghinionul unui profesor care predă în mediul rural că nu are șase case (oricâte clase ar avea și oricât ar munci?). Asta e o declarație asemănătoare cu aceea a lui Ponta că toți elevii din clasele primare au telefoane inteligente și tablete (ar trebui să-i vadă socialistul din el și pe cei care au wc-ul în curte și nu au apă caldă pentru că - ce să vezi - cară apă cu găleata electorală de la fântână, iar pe la ei nu ajunge decât poștașul o dată pe lună ca să le dea pensia, ajutorul de stat obligatoriu și alocația copiilor). Oamenii au inițiativă și prosperă dacă nu li se iau condițiile, desigur, altfel diferența între noi nu o face nimic din prezent. Pe unde umblă oamenii ăștia? Mă întreb uneori dacă mai trebuie să le ascult declarațiile sau să votez după istoria lor personală, realizările acestora și principiile mele.
Cumnatul meu îmi spunea deunăzi că, într-o tipologie a oamenilor pe care și-o făcuse în minte, făceam parte din categoria celor care "nu își iau în serios propria seriozitate". De fapt, numai disimulez gravitatea înțelesurilor pe care le am asupra situațiilor zâmbind cât mai mult la serviciu, glumind pe seama aberațiilor și stilizând apoi totul în scris. Bineînțeles că această atitudine nu eludează realitatea, dar cum sunt conștient cu cine și cu ce am de a face, am ales o cale rezonabilă, educată de a-mi face viața suportabilă și la fel celor din jur.
Theodor Paleologu, intelectual de dreapta care ține cursuri online de retorică interesante și fiu al literatului Alexandru Paleologu din cercul lui Constantin Noica, îi reproșa ieri pe Facebook purtătoarei de cuvânt a instituției mamut nereformate de la revoluție încoace - Poșta Română - ipocrizia când critică manipularea politicienilor care nu oferă soluții pentru țară, deși poștașii ei distribuie prin sate gratuit materiale electorale deodată cu pensiile. Pe lângă faptul că primirea unui colet durează o săptămână cu Poșta de la noi (ar putea lua exemplul reformării și modernizării Deutsches Post de către statul german, dar cum suntem cu o jumătate de secol în urmă, probabil că asta se va întâmpla peste 50 de ani), în vreme ce o firmă privată de curierat ți-l aduce într-o zi, remarc și eu ceva: cum să nu le distribuie pliante sătenilor, domnule orator, ați uitat că în anul 2012, Victor Ponta îi amenința pe poștași că va desființa 4000 de posturi, iar pensiile vor fi distribuite prin alt sistem? Așa se face politica pumnului de catifea în gura purtătorilor de cuvânt: nu eficientizând instituțiile printr-un management adecvat, ci punând la conducere servanți politici ușor de condiționat apoi. Îi ajută și statisticile pe socialiști: s-au asigurat de mult că au susținători sărăcindu-i, iar populația îmbătrânită și dependentă de stat de la sate se scaldă disciplinată de primarii luați cu japca prin ordonanța traseiștilor, popi răsplătiți pentru cântat în strună comuniștilor de tip sovietic și în strană sau directorași spălați periodic în bazinul electoral al PSD. Principiul e întâlnit și în discuția lui Winston cu torționarul său din romanul "1984" al lui Orwell: "Cum îți exerciți puterea asupra unui om, Winston? Făcându-l să sufere" (a se observa până și culorile folosite în pliantul menit să înfricoșeze populația, propaganda socialistă folosește culorile și formele mesajelor de la România TV, televiziunea mogulului pesedist Sebastian Ghiță). Mediul urban mai puțin educat, cu profesii prost plătite sau expuse accidentelor și șomajului votează tot cu PSD (ar fi de văzut cine sunt patronii și câți sunt membri de partid care acționează tot la comandă politică). Publicul ceva mai educat pare lipsit de interes ori face din asta o formă de entertaintment pe rețelele de socializare, convins că oricum nu se pot schimba prea multe că "sunt ei cu ei" și restul lumii doar îi privește cum se schimbă unii cu alții ca într-un jigsaw puzzle, până când se instalează confortabil în configurații și formule politice convenabile sau ca fețele cubului Rubik nederanjat. Viața acestui din urmă public pare că nu ține de ce decizii iau politicienii, pentru că au venituri suficiente pentru a-și păstra independența, dar birocrația nu le spune nimic? Max Weber considera birocrația o altă formă de tiranie modernă. În fine, ca să citez un gând probabil nerostit de Gabriela Vrânceanu Știrea: viața politică e la fel ca viața în general - cea mai răspândită boală pe cale sexuală.
Adaug încă două texte mai vechi și scrise, iarăși, mult mai bine în 2009, pentru că evoluția scriiturii mele mă interesează :)
Unii ar spune că nu-i un furt, ci o simplă
găselniţă autojustificativă. Dar îi asigur că nu-i aşa. Pentru că depinde cum te
poziţionezi faţă de stat. Iar individul conştient de libertatea lui naturală
poate fi numai într-o poziţie de adversitate faţă de orice sistem sau
instituţie. Prin urmare, nu deconturile false, nu licitaţiile trucate, nu
returnările ilegale de TVA sunt adevăratele furturi. Pentru că nu dai vreo
lovitură sistemului aşa, ci doar te foloseşti de mecanismele pe care ţi le pune
la dispoziţie acesta. Cine nu ştie că legislaţia îmbârligată e înadins creată
aşa pentru a favoriza un anumit număr de firme, de birocraţi sau de potentaţi?
Mai vicleană mi s-a părut însă metoda pe care au iniţiat-o unii şi pe care mi-am
însuşit-o chiar eu, în speranţa că statul agresor va fi disciplinat şi
naturalizat.
Am început odată cu naşterea. Am primit alocaţie. Multă vreme
n-am văzut-o eu, dar ştiam că va fi a mea cândva. Şi-apoi nu am mai lăsat-o pe
mâna altora. Dar până atunci, mi-am rupt mâna şi am devalizat statul comunist de
medicamente, anestezice sau ipsos, ca beneficiar al gratuităţilor pediatrice. Pe
urmă, cât am învăţat pentru admiterea la facultate, am încasat ajutorul de
şomaj. Mergeam lunar să-mi ştampileze carnetul de şomer, alături de alţi
repauzaţi ai societăţii, un funcţionar efeminat care vorbea precipitat, purta
ochelari cu rame subţiri şi un ghiul cât ochiul boului la mână. Se uita
dispreţuitor la fiecare dintre noi şi parcă întindeam braţul pentru înregistrare
la Auschwitz. Ştiam însă că trebuie să fur statul, aşa că îi zâmbeam cuceritor
şi mergeam mai departe.
În facultate, am început furturile chiar înainte de
primele cursuri. În timp ce studenţii destoinici făceau coadă la prodecan să le
dea un loc de cazare sau mituiau pe cine puteau ca să aibă un acoperiş deasupra
capului când aveau să vină beţi rangă de la chefurile studenţiei, pe mine mă
asigurase media de admitere că am loc de cazare şi, culmea, chiar bursă. Aşa că
am prins gustul hoţiei şi anul următor. Am aflat chiar, de la hoţii mai mari, că
pot fura bilete de tabără în fiecare vacanţă de vară şi de iarnă. Aşa că am
furat privelişti de la munte, de la mare, de la deal ori de la şes. Nu singur,
pentru că o aveam pe Bonnie alături, o instructoare desăvârşită în furăciuni,
dar care nu prea ştia să se bucure de beneficiile obţinute atât de oneros.
În
timpul serviciului, am văzut că se poate fura la fel de bine. Timp de doi ani de
zile am furat statul ca salariat şi masterand. În timpul săptămânii prestam la
catedră, iar în week-end prestam în bănci. Salariul şi bursa, venind aproape
simultan, mă calificau drept un prestidigitator desăvârşit.
Cauza principală a nedesăvârșirii noastre societale rezidă în lipsa concordanței stărilor afective și cognitive din istorie cu oamenii obișnuiți. Percepem tardiv la nivel colectiv motivația reacțiilor și realitățile pe care le traversăm sau care ne petrec. Așa înțelegem abia acum consecințele pentru economie și mediul de afaceri ale mascaradei ce a urmat revoluției anticomuniste confiscate de cadrele din eșalonul secund al PCR după 22 decembrie 1989. Marele Jaf Comunist de 50 de ani a fost urmat de Marele Jaf Neocomunist de 25 de ani. Și povestea continuă, pentru că slăbirea statului se face concomitent cu întărirea imposturii și a evazioniștilor, desigur. Dacă statul social nu e bun pentru că face nesustenabil sistemul de pensii în viitor - cum susținea consilierul BNR Adrian Vasilescu ieri - statul antisocial de 25 de ani încoace distruge prin lipsa educației viitorii angajați, care vor fi săraci, mulți, prost plătiți, deci contribuțiile pe care le vor avea la fondul de pensii va fi tot redus.
Văd că Mircea Dinescu și "Cațavencii" o țin langa criticând - culmea - opoziția (eu știam că adevărata presă critică puterea în democrație, dar mai știm noi unde se află acum puterea și autoritatea?), în ultimul editorial poetul atacând-o mârșav pe Monica Macovei făcând trimitere la un "avort" de-al acesteia din tinerețea ei ceaușistă (procurorii asistau pe vremuri la nașteri, în urma decretului dat de Ceaușescu în 1966, care a condus la tot felul de aberații și la generații întregi mutilate de sistemul comunist: unii au ajuns orfanii din lagărul de la Cighid folosiți apoi în diverse scopuri, iar alții s-au integrat în societate cu familiile lor forțate, trăind mereu cu sentimentul că sunt produsul unui experiment social și nu al dragostei sau deciziei părinților). Metode securiste, maestre, folosești la fel de murdar informații din dosarele studiate la CNSAS cum fac paparazzi tabloidelor intrând în dormitorul vedetelor. Matale te plângeai cândva de supravegherea Securității și procedezi la fel de țățist? Lasă că și colegul tău de revoluție, Ion Iliescu, amintea cum a fost supravegheat înainte de 1989, ceea ce nu l-a împiedicat să le mulțumească minerilor veniți să rupă oasele ochelariștilor, pletoșilor și bărboșilor de la Baricadă mai ceva ca pe Maidanul din Ucraina, pentru că acei mineri "au dat dovadă de un înalt simț civic plantând flori în Piața Universității". Nu mai spun că faci publicitate electorală plătită cât casa în paginile revistei pentru Victor Ponta și - mai nou - pentru Elena Udrea. Ai simțit iar mirosul banilor și ai schimbat macazul? Doar și Marian Munteanu, victima mineriadelor din 1990 s-a folosit de imaginea lui de lider viteaz al studenților obidiți pentru a deveni apoi un prosper om de afaceri. L-am audiat chiar eu la într-o conferință Casa Studenților din Iași prin 1998, ce mai povestea fapte de vitejie pentru libertate, democrație și dreptate. Pentru oameni ca voi expresia follow the money a căpătat altă conotație decât cea fiscală care l-a găbjit pe Al Capone - voi ați urmărit banii celor de la putere de 25 de ani încoace cu același instinct cu care îi dibuiesc eu pe șarlatani în societate.
Și tot apropo de șarlatanii: ieri, într-o cafenea de la City Mall, singura masă liberă pe care am găsit-o era sub un televizor, în rest puhoi de oameni. Mi-am închipuit că mulți dezbat chestiunile zilei așa cum sufletul meu purta un dialog platonician cu el însuși citind săptămânalele umoristice autohtone sau frunzărind Dilema veche. Am găsit o explicație care mi s-a părut hazlie: cine se așază la masa de lângă televizor are privirile mereu îndreptate asupra sa, mai ales când ceilalți meseni devin plictisiți și fără subiecte de discuție - comentează ceva de la televizor, desigur. Plus că, după atâtea scandaluri cu ziariști sau politicieni deconspirați ca fiind turnători și securiști cu apucături ceaușiste, clienții mai puțin vaccinați decât mine față de toate aceste șarlatanii evită să fie în centrul privirilor celorlalți ca să nu-i ia "fandacsia", cum ne sfătuia Caragiale prin Conu' Leonida. Tactici vechi, deci, însă eficiente pentru orice sistem represiv dintr-o țară nedemocratică, aproape bananieră și măcinată de corupție: psihozele sociale sunt generate de neîncrederea cotidiană între oameni și asta caută orice dictatură să generalizeze - neîncrederea.
Desigur, faptul că majoritatea oamenilor își vede de treabă, asta nu înseamnă că nu sunt destui slugoi care să încerce destabilizarea celor care au ceva de spus în societate. Se mizează pe faptul că poți oricând genera cuiva o stare depresivă și, cum spunea Cioran prin "Caiete": "Cine a trecut printr-o stare depresivă, acela știe că va reveni". Adică motivele nu sunt ideologice, ci psihice - iată de ce cred că Florin Tudose a murit gângav apărând mecanismele bolnave ale securiștilor de la noi. Pentru că, de fapt, politicienii - majoritatea -, aflați pe un morman de compromisuri, sunt nevoiți să le închidă gura contestatarilor lor, iar trepăduși cotidieni fără studii sunt destui care să le facă treburile murdare șicanând civililor. E o frumoasă conivență cu iz balcanic oriental aici între oficiali și neoficiali, între birocrați și mardeiași, suficientă cât să le păstreze așa ziselor elite status quo-ul și să-și aservească populația tăcută. Ca o constatare de final, dintre toți cetățenii Uniunii Europene, românii și bulgarii privesc cel mai mult în pământ și sunt cei mai neîncrezători în forțele proprii. Acest lucru e simptomatic pentru fostele state comuniste mafiotizate în care politica, mass-media și mediul de afaceri "conlucrează" total inechitabil pentru ce ceea ce înseamnă contribuabil, plătitor de taxe și facturi, cetățean sau cetate.
Lumea de azi a transformat în România mijloacele în scopuri, diplomele în substiut schizoid al educației, machiavelismul din politică, transferat în cultură și educație distrugând instituțiile apoi: lipsa de pregătire a cuiva din timpul studiilor se vede cel mai limpede la catedră, la birou, în sala de operații etc, lipsindu-i aptitudinile necesare domeniului. Pe unii politicieni poate chiar i-am admirat odată, dar - așa cum remarca tot Emil Cioran: ""te apucă jena când vezi ce prostii fac oamenii pe care-i admiri".
Aud că un deputat PSD a câștigat din cărți mai mult decât Cărtărescu, Liiceanu și Pleșu la un loc, ceva de genul milioanelor de euro sau dolari, n-am reținut, probabil că erau cărți de poker. Eminescu ar fi fost invidios oricum, dacă îți amintești numai descrierile sale din "Geniu pustiu" și "Sărmanul Dionis". Asta m-a distrat mai mult chiar decât răspunsul unei viitoare patiseriste de la o clasă de a X-a, care a scris în testul dat la Psihologie despre o persoană care "și-a pierdut inconștiența în urma unei lovituri". Vai pe ce lume trăiesc și cu cine lucrez. Dar și ce văd la oamenii mari mă sperie. Măcar ăștia sunt copii. Altul scria la Antreprenorială invers un proverb despre muncă: "Ai parte, ai carte", dar cum lumea în care trăim e sucită, avea dreptate: azi nu ai parte de carte decât dacă ești părtaș la partizanatele celor care-și fac parte. Înțeleg multe compromisuri din societatea noastră, știu că mulți se sperie de oamenii buni pentru că altruismul sună egalitarist comunist, dar totodată mă sperie calitatea îndoielnică a celor promovați pe criterii doar ideologice, nu și profesionale. Mă bucură toate arestările din ultima vreme, asta demonstrează că eșalonul secund al PCR n-a reușit să păcălească societatea ultimului sfert de veac. Și votăm un german care a făcut ceva pentru comunitate, desigur: pe Klaus Iohannis! :)
Tocmai am revenit cu telefonul de la resoftat, pentru că în ultima vreme nu mai aveam semnal de la Vodafone și nu puteam să intru nici pe internet cu el. I-am dat revenire la setările din fabrică de câteva ori, dar de fiecare dată meniul de început era în limba rusă. Mă cruceam, știind că suntem totuși în Uniunea Europeană, chiar dacă telefonul e asamblat în China. Un Samsung Galaxy Trend cum e cel căruia îi fac promoție cei de la Telekom. Mi-am închipuit că globalizarea e un fenomen economic deschis, transparent, nu o suită de faulturi reciproce. Probabil că șmecherii lor se pricep să le blocheze accesul la comunicare celor care nu sunt cu ei. Tipic stalinist și maoist. S-ar putea să nu delireze chiar Băsescu atunci când vorbește despre război cibernetic, electronic șamd, oricât mi-ar fi de antipatic pentru că s-a legat de filosofi. Whatever, acum e în limba germană meniul și telefonul merge strună. Adică funcționează normal, de fapt, ca la început (update peste vreo oră: iar face figuri, parcă aș fi în taigaua siberiană și nu în buricul târgului, ce mizerie!). Pățesc și eu ca în bancul acela: stăpânul unui câine îi spune unui amic ce cadou îi va face câinelui - "Îi trag o mamă de bătaie și apoi mă opresc". Deci... ilegalităţi la greu. Nu siguranța și securitatea populației, evident, ci siguranța și securitatea borfașilor. De parcă nu ar fi fost dreptul meu să beneficiez de un bun de consum și de un serviciu de telefonie pentru care plătesc lunar aproape două milioane de lei vechi (pentru că am și un stick Vodafone care nu se conectează defel, tot de la o vreme - o fi campania electorală de vină -, dar abonamentul trebuie plătit oricum, doar suntem cetățeni responsabili). Sau numai hoții și proștii pot fi liberi la noi, în timp ce oamenii deștepți și cinstiți trebuie reduși la tăcere?
Ca să vedeți cum un cetățean cu drepturi depline - inclusiv la exprimare informatică - e jumulit de politicieni, de firme sau de găinarii cu mici tunuri de cartier, ca măsură de precauție m-am gândit să cumpăr un telefon second hand. Greșeala mea, până acum nu am cumpărat nimic la mâna a doua, dar să vedeți coincidență: telefonul, un LG Dual Sim funcționează de față cu vânzătorul (de fapt, un șmenar, pentru că mișunau țiganii bișnițari pe lângă magazinaș ca hienele). Am număr și de Orange și de Cosmote (actualul Telekom). Acasă nu funcționa telefonul defel - cu niciun tip de cartelă - bani aruncați pe fereastră, deci. Cumpărat vineri de la "băeți", sâmbătă aveau închis magazinul, iar azi - luni - în urmă cu o oră, aveau tot închis... până uită lumea țepele, probabil). Țepe de foarte sus până jos, se pare. Asta-i Dobrogea, ăsta-i sudul și estul României. Ăsta-i Orientul, Răsăritul. Eu înțeleg că toți încearcă să atragă banii populației, dar măcar să ofere ceva serios și de calitate în schimbul acestora, nu?
Și-acum despre politică: Gabriela Strambeanu Știrea m-a jignit spunând că Iohannis nu poate fi un bun președinte pentru că nu are copii. Eu nu am vrut să am familie și copii într-o țară de căcat unde nu poți face un lucru temeinic pentru că te trag în jos șmecherii. Nu îmi merită încă familia cei care procedează ca tine și Antenele tale, madame Firea! Unu la mână. În al doilea rând, bunicuța Iliescu și tanti Nina sunt regretați de pesediști la fel ca Ceaușescu de asistații social, deși n-au avut copii. Angela Merkel nu are nici ea copii, deși Germania o cam duce bine ca țară. Gândire primitivă, ce vrei. Ca în Africa, Rusia și China trebuie să trăim, probabil: cât mai mulți, cât mai dependenți de stat, cât mai proști.
Dorin Cioabă i-a îndemnat pe ai lui să voteze PSD și s-a unit cu Gabriel Oprea, președintele UNPR. O fi vreun progres dacă îți bați joc de cetățenii români și întorci țara în epoca Securității comuniste? Încă puțină ignoranță și refăceați PCR-URSS.
Primarul pesedist din orașul meu a primit ani de pușcărie după două arestări preventive. O fi recidivat, cine știe, la câte matrapazlâcuri a făcut și cum a lăsat administrația locală pe mâna escrocilor. Eu regret că mi-a tăiat copacii de pe stradă - a Rândunelelor, strada copilăriei mele, de asta nu-l iert - pentru a băga țevi în asfalt proletarii lui rotarieni. Sper să-l urmeze în curând la închisoare Mazăre și Nicușor Constantinescu, mai ales că primul sfidează în continuare opinia publică purtând însemne comuniste (bine că și-a făcut scăpat fiul la studii în străinătate, aici poate face spectacol în voie, se pare). Oricum au făcut din Mamaia și din Constanța o provincie a răsăritului, nu orașul occidental meritat.
Concluzia? Dacă nu se face curățenie în șleahta care parazitează România de la revoluția din 1989 încoace, nu avem șanse de a trăi normal. Începutul ar fi să îl votăm pe Iohannis, bineînțeles.
Revin la câteva texte din primii ani de blogging. Prin 2007-2008 blogosfera chiar oferea un spațiu de interacțiune oamenilor care se dedicau scrisului. De atunci s-au întâmplat multe și parcă tot mai puțini au fost cei care s-au încumetat să mai practice această îndeletnicire
"Nu e ce crezi", ţi-aş spune
Dar, nu. Azi e mai mult decât ai bănuit
Căci tu mă plimbi hoinar de colo-colo
Iar ea m-aruncă doar în acea lume
Această Muzică...
Poate muta munţii din loc
Mai mult decât orice credinţă...
Priviţi cum continentele se-apropie stinghere!
De mult nu le-a fost dat să se revadă... Chopin,
mă ierţi că ţi-am nesocotit
A 10-a nocturnă?
I se povestise că a început
devreme. Pe masa de naşteri a pornit-o la goană, cu ombilicul după el.
I-a tras doctorul Romedea câteva palme până ce s-a potolit şi l-a
putut elibera în lume de capul lui. Aproape 4 kg şi roşu ca un rac
fiert, cum îi spuneau surorile înspăimântate mai târziu. Apoi, pe la
doi ani, şi-a stabilt ţinta pe geamul din faţa uşii apartamentului. Cu
ochii închişi, cu braţele întinse, se proptea în el de fiecare dată
când îl scoteau la joacă. A rezistat multă vreme. Geamul. Dar într-o
zi, când a ieşit cu fratele mai mare la joacă, geamul a cedat. I-a
provocat cu dinţii străvezii de jos o rană la încheietura stângii şi pe
antebraţ. Poartă şi acum amintirea aceea, dar timpul semnelor nu se
oprise, parcă din dorinţa de a-l transforma într-un Scarface. Părinţii,
mai mereu plecaţi să împlinească nobilele "idealuri ale socialismului",
s-au mutat cu familia din oraş în oraş, după cum cereau planurile de
reconstrucţie a cartierelor de locuinţe după cutremurul din '77. Aşa îşi
amintea frăţia de şireturi cu Mitică din Turnu Severin, cu care s-a
pomenit căzând în nas şi amândoi pişând ochii apoi, în hohotele de râs
ale vecinelor ce sporovăiau pe băncuţa din faţa blocului. A schimbat
vestul cu estul şi s-a pomenit la Oneşti, pe stadionul unde
motociclişti curajoşi treceau prin cercuri de foc sub privirile sale
halucinate. I-au spus ai lui cum din acel oraş a pornit Nadia Comăneci saltul către
înălţimi. Atunci a auzit prima dată expresia "10 pe linie" şi asta l-a
încântat nespus. S-a trezit pe la 6 ani, la Cernavodă. Acolo, într-o zi a adormit şi l-a trezit o zarvă câteva ore mai târziu, strigau ai lui să le descuie uşa pe care o
blocase pe interior. În altă zi, n-a mai aşteptat să-l lase aşa, încât
s-a aventurat la pescuit cu alţi copii din bloc, pe malul Dunării, unde
a văzut o scenă teribilă. Un băiat mai mare se adăpostise de ploaie
într-o cutie de înaltă tensiune de pe mal şi atârna carbonizat de
cabluri. L-au gonit miliţienii şi militarii veniţi să constate şi
de-atunci şi-a spus că pe el n-o să-l prindă niciodată ploaia la
pescuit. Dar s-au ivit altele. Odată l-a luat tatăl în delegaţie la
Bucureşti şi a privit oraşul noaptea din balconul de la etajul întâi al
hotelului. Nu înţelegea de ce nu se opresc luminile care îi proiectau
poveşti pe tavanul încăperii, iar altă dată s-a rătăcit în parcul din
zona gării, când ai lui făceau cumpărături şi, după odiseea pe alei, a
aşteptat câteva ore pe o bancă să-l ia şi pe el cineva, până când sora
cea mare l-a aflat şi i-a şters bucuroasă două palme care
i-au amintit de ziua naşterii lui. Şi n-au fost ultimele. Că a mai
primit de la ea tot atâtea la începutul adolescenţei lui tembele.
Adolescenţă petrecută într-un orăşel industrial, printre blocuri în
construcţie. Ele au venit după o revoltă că n-a fost lăsat să iasă
la canal să înoate. Şi-atunci a luat un cablu gros pe care l-a
proptit straşnic de balustrada balconului, hotărât să coboare în
stradă. Sora lui mai mare, văzându-l, i-a zâmbit familiar şi
i-a spus că-l lasă afară. Apoi l-a articulat scurt şi l-a ţinut în casă
toată ziua, deşi înainte îşi propusese să-l lase la joacă.
În timpul şcolii, şi-a rupt mâna după un fault comis iarna de colegul de clasă Popovici. Le povestea, căzut şi râzând, celorlalţi, că nu-şi poate
simţi stânga. S-a ridicat şi a parcurs, cu mâna ţinută grijuliu în
dreapta, drumul infinit de cinci minute către casă. A rămas cu spatele
rezemat de zidul blocului până când au venit ai lui de la muncă şi tata
l-a dus în braţe până la dispensarul din cartier - dispensarul unde i-a
dus diriginta cu clasa după explozia de la Cernobâl ca să le dea doamna
Cuşa cu vată şi iod în gât, că te apără de radiaţii, cică (doamna Cuşa
avea o fată frumoasă de îngheţa când trecea pe lângă el spre şcoală,
înaltă, brunetă, cu ochii albaştri şi părul lung, care învăţa bine şi
zâmbea larg, dar a auzit mai târziu că soţul doamnei Cuşa avea să
dispară undeva pe mări, înghiţit de rechini sau răpit de piraţii
somalezi, că nu era clară legenda, şi el se întristase gândindu-se la
cât o fi suferit Iuliana din pricina asta). Avea să înceapă drumul
spitalelor de atunci. Medicii din Constanţa i-au pus oasele
antebraţului strâmb şi a trebuit să facă operaţie la Mangalia, unde
doctorul Deliu, un domn bătrân şi cu dragoste pentru copii, l-a
încântat spunându-i că-i va pune tijă de argint şi că trebuie s-o
poarte cu grijă. Acolo l-a prins revoluţia şi nopţile departe de ai
lui, cu zgomot de mitraliere venit dinspre mare, cu lumina stinsă şi
paturile trase de la geam. Şi cu perdelele negre, masive, după care
trăgea cu ochiul către luminile de şrapnel din larg. Dar a venit mama
lui, într-o zi când zgomotul încetase şi lumea se adunase tăcută în
salonul cel mai mare de la etaj, unde privea consternată la televizor
două leşuri ciuruite. În afară de suferinţa surdă ce-i era ascunsă după
gips, mai avea parte şi de o frică neînţeleasă, venind de la chipurile
celor din jur. L-a îmbrăcat impacientată mama şi l-a dus către gară, de
unde au luat trenul spre Constanţa, acolo văzând stâlpii ciuruiţi ai
peronului şi apoi străzile pustii ale oraşului, deşi era miezul zilei.
Doar la intersecţii zărea tanchete verzi, supraveghind maşinile ce
se-ncumetau să apară. Şi o Dacie răsturnată în zona Dacia, ciuruită de
mitraliere, iar oamenii din troleibuz şuşoteau că fusese un conducător
auto care a refuzat să oprească la semnalul militarilor.
Anii 90
l-au prins îndrăgostit de Raluca, cea cu nasul coroiat şi care asculta
mereu cu plăcere melodia celor de la Rolling Stones, "Angie", de pe
albumul "Golden rock ballads", pe care el îl subtilizase de la sora sa
mijlocie, soră cu care se certa mereu pentru că el îi lua casetele să
le asculte şi le demagnetiza ca nătângul sau le agăţa banda în capul de
redare al casetofonului. Dar apoi Raluca s-a mutat în Bucureşti şi,
după două luni de zile infernale, când simţea că rostul pentru el era
încheiat cu acea absenţă, a-nceput să-i placă Cipriana, o puştoaică de
a X-a ce dădea târcoale găştii lui de rockeri. Iar apoi nu i-a mai
plăcut Cipriana pentru că nu se putea înţelege cu ea. Tăcea mult fata
sau râdea prosteşte din orice. Şi-atunci s-a plictisit până şi de
chipul ei frumos. Aşa a cunoscut-o pe o fată cu doi ani mai mare decât
el, care i-a spus că îi place Dostoievski, lucru care l-a făcut să-i
împrumute "Fraţii Karamazov", două volume sustrase de la aceeaşi soră
mijlocie şi ţâfnoasă. Pe fata aceea abia a îndrăznit s-o sărute, pentru
că a aflat repede cum ea vroia să-l facă gelos pe un fost prieten de-al
său şi de aceea îl băgase în seamă. Aşa că s-a înfiinţat la uşa ei
într-o după-amiază, cerându-i înapoi cele două volume din Dostoievski
şi părăsind-o, după ce i-a aruncat o privire neiertătoare.
Aşa a
ajuns la facultate, coleg de cămin cu nişte beţivi de care s-a dezbărat
abia după ce, ambetat de Săniuţe, a făcut flic-flac-ul în pat şi s-a
lovit rău la frunte şi la nas. A pus pe unul dintre ei s-o cheme pe
Cristina să-l îngrijească şi ea a stat în acea seară cu comprese reci
la fruntea lui, dar i-a pus aiurea boţul de carne fluturândă la frunte
şi nas, încât a rămas şi acum cu două semne pe faţă, abia sesizabile.
În acea noapte, i-a spus Cristina mai târziu, ea n-a putut să închidă
un ochi. A rătăcit confuză prin campus şi prin Iaşi până către ziuă,
mirându-se că aşa oameni există. Aproape 10 ani mai târziu, şi el se
întreba de ce unii oameni au fost buni când lucrurile stăteau prost şi
au devenit răi când lucrurile stăteau bine. Dar... şi-a spus că semnele
se vor arăta în continuare şi trebuie să le dea ascultare.
Nu mă gândeam,
Doar
ne cunoaştem de ani buni,
Aveam vreo şase, iar tu milenii
Şi totuşi,
azi nu erai în apele tale
Parcă vreun turbion ţi-a făcut
Transplant de
alge,
Şi de stele,
Şi de scoici
Pentru că m-azvârleai din
braţe
Ca pe-un copil nedorit,
Ca pe-un străin de malurile tale
Trei,
cinci, şapte
Sau numai unul
Poate că v-aţi certat voi doi,
Cerul şi
tu (la orizont, păreaţi într-un sărut)
Căci şi-n privirea lui
Se-ngroşau
capilare
De nori-fâşii, nervoase
Dar eu ce v-am făcut?
O fi Gustar,
dar nu te las
Să guşti din mine;
Înfruptă-te, mai bine, din fiii
Serpentiei
Că tot le-a trimis cozile
Unduitoare pe valuri
Să
mă-nsoţească, să mă sperie
Bine, mi-ai spus ultima dată
Că nu-mi mai
dai săruturi când fumez
Dar fii şi tu încă o dată iertătoare,
Nu-i
lesne să fii om
Să-nduri povara timpului
Prea scurt
Şi să rămâi tot
drept
Fii bună, deci, şi dă-mi o altă zi senină
Cândva, ţi-oi
aduce prinosul meu
De lacrimi
Sărate, bucuroase,
Ale tale
surori...
...şi se lăsă
liniştea grea... …marinarii strânseră velele
corăbiei şi se duseră la odihnă în cabine.... shhh nuh …rechinii adulmecau ofticoşi lipsa cadavrelor după
furtună... weekendu`
se traieste mai bn noaptea …niciun marinar nu căzuse de
data asta... "Lasă, îşi
spuseră ei....ne îmbuibăm cu nişte meduze astă
seară...." uuu …dacă mă lasă în
bătaia...valurilor... ...şi corabia pârâia din toate
nodurile....zdrenţe de pânze fluturau fantomatec pe catarg... ... and? …la orizont, clipea intermitent
lumina unui far... si
nu se mai culca toti odata? …aaa, căpitanul rămase
treaz... …el ţinea direcţia la
timonă... …încet-încet, căpitanul
simţea cum i se lipesc genele... …şi, în balansul corăbiei,
se ridică uşor peste plapuma de ceaţă....înaintă
către Steaua Polară...
...norii se adunară pe cerul
răvăşit de vânt... …pescăruşii se ascunseră
sub streaşina casei.... …în depărtare se auzea înfundat
un tunet răzleţ... …văzduhul se umplu atunci de
urme roşiatice... …se lăsă liniştea... …Apoi....un răpăit puternic
de ploaie se porni ca din senin.... …casele gemeau sub lovitura
fulgerelor şi sub stropii de ploaie ce cădeau ca gloanţele din
cer... …întreaga suflare omenească
şi restul vieţuitoarelor tremurau în cuiburile lor... …urgia se opri însă ca din
senin... …frunzele copacilor se
aşezară la locul lor, scuturându-se de povară... …porţile cerului se
deschiseră şi din ele se iţi un evantai multicolor... …era Curcubeul... …le râse oamenilor şi spuse:
"Aţi văzut că nu-i trebuie Zeului decât să
strănute pentru a vă face mii fărâme?" …şi toţi oamenii scoaseră
capetele umili din adăposturi....Îi iertase El şi de data asta...
Există o ordine morală în lume. Speranţa
asta acţionează ca o convingere. Pus în situaţia de a ascunde un
rău, sunt învins de dispreţ şi îmi asum binele. Acţionez.
Uneori îl fac cu-nverşunare. E strigătul meu către cer.
Ajung să văd la fel chiar şi iubirea. "Iubesc România
cu o ură grea", îmi răsună în cap o mărturisire
cioraniană din anii tinereţii. La fel, iubirea de oameni mă face
să-i urăsc. Urăsc slăbiciunea lor în faţa răului
din ei şi din afară. Îi vreau mai buni pentru că mă vreau
mai bun. Nu ştiu cu ce finalitate, dar mă însoţeşte ca o
prezenţă vie speranţa în ei. Când mi se întâmplă ceva bun,
când lucrurile se desfăşoară cum îmi doresc, primesc asta ca pe
o recompensă. Nu pot primi un bine gratuit. Trebuie să simt că
îl merit. Când ofer binele, consider că acţionează la fel de
terapeutic asupra celuilalt. Ştiu, pot fi acuzat de kantianism,
creştinism sau orice altă formă de idealism. Totuşi,
dacă binele şi răul sunt doar chestiuni de
obişnuinţă (obişnuit să faci binele, îţi vine tot
mai greu să comiţi răul; obişnuit să faci răul,
te rupi de tine tot mai greu pentru a face bine), încerc să mă
obişnuiesc şi cu următoarele sentinţe:
Îndepărtându-ne de iubire, o respectăm mai mult
Îndepărtându-ne de oameni, ni-i apropiem mai mult
Certându-ne cu Dumnezeu, măcar dovedim că ne vorbim
Tăcerea ne apropie mai mult de cuvinte
P.S: Cel care iese din casă fără speranţa aceasta
negativă în om, ar face bine să nu ne mai deranjeze. Resping
suferinţa inutilă a naivilor îndrăgostiţi fără
temei de viaţă.
Am acuzat limbajul de prea multe neajunsuri şi
am plasat raţiunea pe nedrept în epicentrul cutremurelor personale. Când am
întâlnit mai întâi expresia "semioză infinită", m-am întrebat cum poate un semn
să dea naştere altora şi totul să vină într-o cascadă fără de "sus" ori "jos".
Primul scurcircuit ce a dat naştere unui gând, articularea celei dintâi vocale,
primul semn din cer care a făcut păsările să se ascundă printre frunze şi pe noi
odată cu ele, acestea au dat naştere dialogului pe care-l port şi-acum cu primul
om. Aşa cum sunt în dialog şi cu limacşii din urmă. Nimic nu pare să pună
stavilă dialogului nesfârşit pe care l-au iniţiat strămoşii. Cu gâzele, cu zeii
sau cu nervurile din plante. Când am privit simularea unui act divinatoriu de
interpretare a destinului oamenilor în zbor de păsări, să-i spun pteromanţie,
mi-am închipuit acelaşi dialog. Poate că Maurice Merleau-Ponty avea dreptate să
creadă, în a sa fenomenologie a percepţiei, că suntem legaţi prin mii de fire de
tot ce ne-nconjoară, la fel cum semnele duc infinit la alte semne. În noi, prin
noi şi-apoi afară.
Nu spun că totul e încărcat de zei, dar nici că ei s-au
retras cuminţi sau acriţi din tot, lăsând de izbelişte şi gol de sensuri
atotînconjurătorul, pentru a nu fi acuzaţi apoi că i-au răpit omului libertatea.
Spun doar că dialogul acesta îi cuprinde şi pe ei. Că lumea încă nu şi-a găsit
limba pe care s-o vorbească la unison, că depunem prin gesturi, cuvinte şi
priviri un efort milenar, CĂ DISCUŢIA NU S-A ÎNCHEIAT ÎNCĂ. De vreme ce încă mai
sunt melodii care îmi spun ceva, mişcări în aer prin care mă regăsesc, chipuri
care-mi trimit zâmbete, înseamnă că sfârşitul e cu totul altceva decât credeam.
Şi-mi pare bine pentru demiurgi să le spun, dar lumea noastră au lăsat-o
neterminată. O fi încercarea pe care ei ne-au pus-o înainte să ne mirăm ce iese,
ori poate au fost un pic egoişti şi s-au dezis de noi, însă această întâmplare
nesfârşită, acest accident minuţios pregătit cum suntem, ne face părtaşi la
neîncheiere. Şi nu-i de colo să te vezi contribuind la un lucru atât de mare.
Cine a rămas cu zâmbetul pe buze după întâlnirea unui om, ştie la ce mă refer.
Ştie că l-a dus mai departe pe chipul altor oameni...
O colegă mai în vârstă mă
apostrofează la ultimul consiliu - în care am întrebat când se înlocuiesc ușile
de la clase, pentru că sunt distruse aproape toate și asta induce o atitudine
disprețuitoare față de școală și actul educațional din partea elevilor - că
sunt prea pesimist, prea negativist, că nu mă mai recunoaște, că altădată
insuflam optimism colegilor și că ar trebui să văd lumea mai roz. Eu n-am sâcâit niciodată pe nimeni cu prostii și am fost împăciuitor cât am putut, rezolvitor și etc. M-a bușit râsul auzindu-i reproșul: păi
așa procedăm ca babele alea dilii care se dau cu ojă roșie pe unghiile nespălate și
necurățate, ne ascundem după cireș adicatelea. Sau ca edilii și politicienii care plătesc
actori, reclame televizate etc. pentru a-ncerca să acopere abuzurile și
mizeria vieții cotidiene a oamenilor din teritoriul pe care-l administrează. Să ignor adevăratele cauze și condiții mi se cere? La orele mele chiar îmi
spun elevii că se distrează și că totodată învață, că rețin lecția din clasă. Deci
sunt eficient. Dar nu pot suporta nici eu condițiile de muncă aberante pe care
le am. Dacă știu că ofer ceva bun oamenilor și societății, nu e firesc să
primesc același lucru înapoi? Se pare că nu, aici suntem destui oameni
productivi și escrocii știu asta, de vreme ce ne-au prins șpilul toleranței.
Așa e și era-n comunism, ce să-i faci? Fiecare se descurcă așa cum poate: prins
între matrapazlâcurile șlehtei politicienilor și găinăriile de cartier, omul
recent lucrează, se izolează și doar ascultă hăhăitul în ecou sincron al celor
de sus și al celor de jos. Conștiința morală și civică au fost învinse,
trăiască vrăjeala care ia ochii și banii fraierilor! Eu i-am oferit serviciului
cei mai frumoși ani din viață, iar serviciul mi-a întors spatele și chiar m-a
hăituit. Le-am oferit iubitelor suport și le-am fost alături în studii sau în
carieră, însă obișnuința cu solicitudinea mea le-a făcut egoiste și preocupate
numai de ele. Familiei, prietenilor le-am oferit sprijin la nunți, botezuri,
înmormântări etc., dar când au avut ocazia să-și exhibe răul frustrării pe oamenii
toleranți n-au ezitat, ca-n vorba evreiască: "ce bine ți-am făcut eu ca
să-mi faci atâta rău?". Pentru că omul suportă mai ușor să-i faci răul
decât binele, primul îi augmentează orgoliul și-l face demn, pe când cel de-al
doilea îl umilește și-l complexează. Fă-i viața suportabilă omului și va fi
optimist, e simplu. Nu mai merge cu ideea totalitară că stăpânești oamenii
făcându-i să sufere, ca pe Winston din "1984"; astăzi comunicarea e mai extinsă decât oricând și se află
totul. Altfel atitudinea oamenilor se schimbă când nu sunt respectați: cei care urăsc au fost poate cei
mai sensibili și mai solidari dintre oameni, dar au învățat mai târziu lecția nepăsării. Tot e bine că au rezistat mai mult decât alții și astfel n-au contribuit la propensiunea nihilismului. Doar că lumea fiind întoarsă pe
dos, tendința e ca solidaritatea răului să fie mai puternică, iar solidaritatea
celor buni să devină solitudine. În definitiv, omul își amintește astfel că
ultima persoană la care putem renunța suntem noi înșine. Majoritatea înțelege
asta ca pe o formă de rezistență și adaptare la vremurile sub care suntem, deși
astfel se inversează cauza cu efectul. Aici l-aș contrazice pe cronicarul Miron
Costin: "Vremile sunt sub noi", dar cum deasupra noastră e cerul,
credem că suntem prea jos pentru el. Pentru că meleagurile noastre aflate la
interfața mai multor culturi sunt mereu pândite de furt și nedreptate, au parte
cei care tac sau întrețin optimismul noii elite. Zilele trecute am dat un test
la o clasă. Un subiect era despre muncă și solicita comentariul unui proverb
asociat ei. Cineva s-a gândit să comenteze invers o cugetare populară – “Ai parte, ai carte”. Chiar așa, în
zilele noastre au parte de carte cei care își fac parte sau care fac parte din
diferite partizanate. A se vedea care sunt politicienii ai căror copii studiază
în România și ce funcții ocupă părinții lor în țară. Așa înțelegem ceva mai
bine ce ni se întâmplă, cum e cu patriotismul și cum se sperie ticăloșii de
reacțiile electorale.
