De-la-sine-înțelesul toamnei și iernii noastre.

Puține momente sunt mai potrivite pentru meditațiile asupra lumii decât zilele de toamnă, în dimineți când locuitorii orașului abia se trezesc iar câte o mașină părăsește parcarea. Ele îmi amintesc de adolescență, când priveam pe fereastra apartamentului de la etajul trei unde locuiam, cu o cană de ceai, de lapte sau de cafea așezată pe un pervaz sub care caloriferul răspândea o adiere caldă, oamenii care așteptau zgribuliți în stația de autobuz. Apoi îmi făceam gimnastica de dimineață și mă așezam la masa de scris din sufragerie de unde îmi făceam temele, conspectele pentru lecții, vreo olimpiadă, pentru examenul de bacalaureat sau concursul de admitere la facultate. După masa de prânz urma o tolăneală de două ore în care citeam de obicei altceva decât ni se recomanda la școală și urmăream știrile. 

Dacă vara cerul e domeniul privilegiat al soarelui, pe care îl așteptam să-mi facă marea și plaja primitoare, cerul de dimineață al toamnei mă trimite la bucuria interiorității căminului. În toamnele și iernile trecute, până să înceapă șantierele din preajma orașului, obișnuiam să mă plimb pe malul mării, să alerg chiar și când ningea. Cel mai interesant e să mergi pe zăpada moale scârțâind sub bocanci prin locuri unde vara tălpile îți sunt încălzite de nisipul fin. Citisem undeva, cred că în "Două dogme ale empirismului" sau în "Indeterminarea traducerii și subdeterminarea teoriei naturii" de Quine, că eschimoșii au mai multe referințe și sinonime decât "nea" și "omăt" pentru cuvântul "zăpadă" și gândeam că surprind la rândul meu acele nuanțe în plimbările mele. Cele mai frumoase ierni le-am trăit însă când eram student în Iași și într-o tabără studențească la Covasna, unde am și fost la colindat pe la casele din munți. În glumă, cineva mi-a spus în anii trecuți că sunt "cel mai mare profesor itinerant" și dacă mă iau după cel aproape un deceniu și jumătate de când fac naveta la serviciu tind să-i dau dreptate. În abstract poți scrie tratate fascinante de cosmologie sau pedagogie cum au făcut Hegel și Kant, dar numai poeții și prozatorii pot surprinde esența unei zile în toate tonurile ei.

Zilele trecute, în timp ce tehnoredactam cartea unei colege pensionare cu ficțiuni de familie din zona noastră și de aiurea, mă gândeam să-mi adun textele cele mai alese într-o carte pe care să o public la rândul meu. Îmi lipsesc relațiile cu editurile și redacțiile, dar cred că ar ieși ceva bun de lecturat. Mai greu îmi este să mă hotărăsc ce texte ar trebui să aibă prioritate, cele vituperante și încărcate de reproșuri sau cele pline de lirism și recunoștință. La momentul când le scriam toate mi se păreau îndreptățite și probabil că dacă le-aș nuanța și-ar pierde savoarea proprie și stilul.

Managementul și etica aplicată. Filosofia clasică a fost considerată abstractă și oamenii secolului XX au socotit importante problemele de bioetică sau cele care privesc atitudinea față de mediul natural, etica în afaceri și responsabilitatea socială a marilor companii, dar tot aici ar trebui să se găsească și problemele care privesc în sistemul bugetar incompetența managerială sau corupția politică. 

Clișeele și excepțiile. Fiecare om caută să se integreze în standardele categoriei din care consideră că face parte și abordează excepțiile potrivit judecăților de la sine înțelese pe care și le asumă astfel. Bogații știu că nu sunt suficient de bogați dacă nu li se recunoaște acest statut, săracii nu vor avea niciodată încredere în sinceritatea altuia decât dacă e tot sărac; chiar dacă susții economia de piață când ești bugetar te consideră avantajat angajatul din mediul privat pentru că ți s-a mărit salariul cu 10-15% în timp ce salariul minim pe economie la el nu a crescut tot cu atât, mai ales în domeniul serviciilor - aşadar nu mai e la modă să critici asistații sociali,  ci angajații bugetari, deşi sunt la rândul lor plătitori de impozite şi taxe pe care statul le ia cu promptitudine şi fără plăți nefiscalizate ca în cazul relației angajatorului cu angajatul privat -, neînțelegând probabil că suntem deopotrivă contributori la activitatea celorlalți și că dacă angajații guvernamentali nu se lăcomesc ei înșiși pot să tempereze lăcomia naturală din mediul privat. Contradicția vine din faptul că angajatul de la privat vede cum unii patroni fac evaziune plătindu-l pe contract cu salariul minim şi oferindu-i suplimentar un venit neimpozitat, aceștia motivând că sunt prea multe taxe care îi diminuează profitul şi că lucrează pentru stat nelucrând la stat, ci la privat. Totuși, reducerea din ultimul an a contribuției la asigurările sociale cu cinci puncte procentuale pentru angajator şi a taxei pe valoare adăugate tot cu atât au fost măsuri în sprijinul mediului de afaceri de la noi, în condițiile în care impozitul pe venit de 16% e unul dintre cele mai scăzute din Uniunea Europeană. Totodată, angajatul privat de la noi ar vrea ca statul să-i mărească suma de pe hârtie, cea fiscalizată, păstrând-o pe cea nefiscalizată la fel şi ştiind că va beneficia de servicii publice dintr-o sumă mai mare la pensie, în caz de şomaj sau pentru asigurările medicale. Sau poate că lăcomia și graba sunt doar alte mituri ale noastre contemporane, oamenii adaptându-se numai mediului natural și social în care trăiesc. Dacă locuiești la bloc te deplâng cei care stau la casă, dacă privești prea mult cerul și păsările te atenționează agricultorii că de la ei vine hrana, dacă ai cămașă de ce nu porți cravată, dacă ești elitist cu papion ai parte de spectacolul mulțimilor, iar dacă ești socialist îți râd elitiștii în nas că n-ai idealuri etc.

Iohannis a decorat trupa "Cargo" cu Ordinul "Meritul Cultural" cu ocazia împlinirii a 30 de ani de existență și de activitate în sprijinul culturii, citesc de pe pagina de internet a fan-clubului lor. Lucru de apreciat, dar lipsesc Leo Iorga și mai ales Ovidiu Ioncu din nominalizare, Adrian Igrișan având alte calități vocale decât Ioncu și cu mai puțin succes la public decât acesta, deși nici Ioncu n-a mai avut aceleași rezultate în țară cu noile sale formații.

Într-o după-amiază petrecută alături de o colegă în oraș săptămânile trecute am scris și o poezie pretins filosofică inspirată de o altă prezență feminină. O redau aici ca pe un reper al acelei zile:

Admiratoarea mea cu pălărie largă

Privești la noi vorbind la telefon

Cu aer insolit de primadonă

Din susul scărilor ce urcă monoton

Spre KFC Constanța City Mall

Iar pantalonii-ți roșii se mulează

Pe șoldurile ce au prins a-ți da o formă

Materiei pe care se așază

Încrezătoare în propria lor normă

Ca Formele visate chiar de Platon,

Te afli la-nălțime într-o zi ploioasă

Desprinsă dintr-o filă de Veronă,

Poate din toate cea mai bine-aleasă

Și-ai dispărut la stânga-n pas zorit,

Misterioasă frondă autumnală,

Fără să știu măcar dac-ai zâmbit

Asemeni unui gând al meu când te-am zărit aseară

Și pentru că vine vacanța cu sărbătorile de iarnă, adaug câteva colinde din lumea largă și de la noi:

Mind your own business. Cum au crescut o afacere frumoasă Laura şi Ionel în 26 de ani. Şi de ce să nu ignorăm cărţile.

Mai întâi au avut un dozator TEC pentru băuturi răcoritoare în stația de autobuz din fața blocului unde locuiam și de acolo ne astâmpăram setea după ce veneam de la plajă. Apoi un magazin alimentar, iar acum au un lanț întreg de astfel de magazine, plus câteva restaurante. Îi îndrăgeam toți din cartier pentru că erau doi tineri căsătoriți care se purtau amabil cu noi. Cred că își doreau copii, pentru că ulterior am aflat că au un băiat și o fată. Magazinul din fața blocului s-a extins în ultimii ani și nu mai vând chiar ei, dar au mai multe angajate, iar el s-a îngrășat şi a chelit, păstrându-și aceeași politețe de demult, în timp ce ea e o femeie la fel de senină, dar trăsăturile delicate i s-au mai estompat cu trecerea anilor. Îmi place să cred că sunt oameni împliniți, iar copiii lor le sunt recunoscători pentru o viață așișderea. Oamenii aceștia chiar au pornit o afacere de la ceva simplu și au dezvoltat-o într-un sfert de secol cu dăruire și perseverență. Bineînțeles că au făcut-o pentru profit, înțelegând că piața pe care și-o creaseră și serviciile oferite le-au fidelizat clienții. Cuminți și educați, fără să-i văd implicați în scandalurile politice sau mediatice locale. Dau exemplul acesta câteodată la orele mele de Educație Antreprenorială sau Economie pentru că el vine și cu frumusețea unei povești de dragoste care sfidează clișeele unora care consideră că fără ostentație nu atragi public și cumpărători. De fapt, oamenii care sunt preocupați să-și facă bine treaba nu au timp de toate acestea. Scandalul și oprobriul pe care și l-au atras câțiva nu a făcut decât să-i descurajeze pe cei care își doreau să aibă inițiativă personală în afaceri, făcându-i să se lase păgubași de teama dificultăților create de excesele autorităților birocratice sau de rețelele infracționale, altfel oamenii care știu ce vor în viață chiar reușesc. Mi-i închipui pe Laura și Ionel mulțumiți de ceea ce au realizat, un copil de pe strada lor știe că au meritat asta. 

"Funcțiile alese trec înaintea celor numite", găsesc scris într-o cărțulie cu indicații despre conduita în viața profesională. Asta poate pentru că un om ales de o mulțime să o reprezinte are mai multă legitimitate democratică decât cineva numit să facă asta. Totuși, funcțiile publice obținute prin concurs au legitimitate mai mare, aș zice, în societățile care caută dezvoltarea, pentru că ele se bazează pe competențe dovedite prin egalitatea de șanse.

"E mult de citit", așa sună argumentul cel mai facil pe care ți-l dă imediat cineva care alege pentru Bacalaureat una dintre disciplinele socio-umane pe care le predau. Îi place Filosofia și la fel Sociologia, dar preferă Logica sau Psihologia, deși "e ceva de citit și aici". Economia pare să preocupe mai mult mințile obișnuite să algoritmizeze, cu toate că înțelegerea fenomenelor economice și exemplele le stârnesc interesul. Lecturile consistente dintr-un domeniu al culturii atât de important le consideră, așadar, cronofage pentru timpul rămas până la examen. Dincolo de asta, obișnuinta cu diversitatea și multitudinea mesajelor scurte din mass-media și social-media, însoțite de imagini, le diminuează apetitul pentru citirea unei cărți în care ai de urmărit pasaje întregi pentru înțelegerea perspectivelor ideilor unui autor. Desigur că am scrie toți tomuri întregi și am pretinde să fie citite cu aceeași apetență cu care le-au scris alți autori dacă am putea să ne exprimăm doar pe noi și atât. Or, frumusețea lecturii trebuie să fie aceeași cu a scrisului, pentru că prin ea realizezi cât de asemănătoare și totodată cât de diferite de ale tale sunt preocupările oamenilor din toate timpurile pentru înțelegerea spiritului ce sălășluiește în orice limbă care a creat o cultură. Accept că filosofia nu e pentru toți și poate că e mai bine așa, dar pentru cei care aleg să o studieze ea poate fi domeniul cel mai potrivit de abordat într-o conversație în care n-ai de ce să ajungi să te cerți. Studiul filosofiei nu creează convingeri care stârnesc patimi tocmai pentru că e un domeniu deschis mereu întrebărilor, iar temele sale sunt plăcute inclusiv prin muzicalitatea lor. "Rațiune pură", "intelect dianoetic", "intuiții a priori", "dialectică transcendentală" și altele asemenea lor nu sunt simple sintagme specifice jargonului filosofic de specialitate, ci expresii ale preocupărilor oamenilor de cultură respectați ai unei epoci sau alteia. Un muzician sau un pictor va găsi cu siguranță în filosofie suficiente resurse de creativitate atunci când va simți nevoia să se exprime mai bine în opera sa. Filosofii pot fi amuzanți sau serioși, pesimiști sau optimiști când avem nevoie, mobilizatori sau împăciuitori când vremurile o cer, critici sau laudativi cu cine și cu cine nu ne așteptăm. Când înțelegi puține, totul e cu subînțeles ori lipsit de sens, așa că trebuie doar să le citim scrierile ca să ne dăm seama cât contează pentru cunoașterea noastră şi a celorlalți. De pildă, avantajul de a fi profesor e că dacă te pasionează lectura și totodată comunicarea cu ceilalți, ai cui să dai cărțile mai departe. Oferi una cu dedicație unei colege de serviciu, alta unei prietene de departe care își vizitează familia din când în când, iar altele intră în grupul celor oferite ca premiu la sfârșitul anului școlar. Motivele sunt, deci, atât pragmatice, cât și practice în sens kantian, adică morale. Poate că ești obișnuit să ai spațiu suficient pentru mișcare și confort acasă, iar alții știi că nu trec prin librării, deci un echilibru se creează cumva.  

Puține cărți le am de mulți ani, dar păstrez vie plăcerea de a veni cu vreuna nouă din librărie. Nu frecventez anticariatele și rar citesc în format electronic vreo carte, nu sunt deci un colecționar de cărți, ci de experiențe cu cărți. Relația cu o carte nouă cumpărată mă face să mă simt în felul meu și util economiei, iar edițiile vechi îmi place să le văd în bibliotecile publice mai degrabă decât în raftul meu. Țin minte doar din primii ani de lecturi că aveam acasă o ediție veche, groasă, din care am reținut numele Silbermann de pe copertă și alta cu istorioarele contesei de Segur pe care le răsfoiam cu repetiție, dar asta poate pentru că atunci toate cărțile cu paginile îngălbenite de timp mi se păreau misterioase. Apoi am înțeles că ideile se păstrează și în hainele lor noi pe care le găsim în librării. Aceasta este și ea o satisfacție concretă estetică, la fel cum e cea ideatică provenită din edițiile vechi.

Reflecțiile toamnei dintr-un oraş de la malul mării

Sunt mulțumit, am o sâmbătă după amiază superbă, după un drum făcut la "Cărtureşti" de unde mi-am cumpărat o broşură despre importanța respectului şi regulilor în mediul de afaceri şi o carte de eseuri a lui Paul Johnson. Din lectura celei dintâi mi-am reactualizat câteva  detalii utile în domeniul comunicării:

O comunicare nonverbală are loc prin intermediul:

- vestimentației: stil, stare, culori, calitate, măsură potrivită;

- corpului: mărime, statură, chip, tonus muscular;

- aranjamentul părului: starea lui îngrijită, stil;

- mimicii, gesticulărilor, poziției corpului, mersului;

- privirii şi contactului vizual;

- strângerii de mână.

O comunicare paraverbală are loc prin intermediul:

- glasului: înălțime, ritm, tărie;

- accentului melodic al frazării;

- limpezimii rostirii cuvintelor;

- dialectului, accentului;

- pauzelor în vorbire;

- zgomotelor de descumpănire, cum ar fi "ăăă" etc.

O comunicare verbală are loc prin intermediul:

- alegerii cuvintelor;

- modalității de a saluta;

- prezentării personale.

Acțiuni interzise în timpul unei convorbiri telefonice:

• fumatul;
• băutul;
• mâncatul;
• altele, pe care să le lăsați auzite din greşeală;
• zgomotul lucrului cu tastatura unui calculator etc.

Exercițiu:
Numărați de câte ori, în cursul unei zile întregi,

1. Ați folosit următoarele cuvinte: "Mulțumesc", "Vă/Te rog" şi "Scuzați-mă/Scuză-mă";
2. V-ați oferit, cu totul spontan, să dați un ajutor cât de mic;
3. Ați ținut uşa pentru a trece şi alții.

(Nandine Meyden - "Eticheta în viața de afaceri. Cum evităm gafele în mediul de afaceri")

Mai devreme, la o frizerie de pe strada mea mă uitam - îngrijorat să nu-mi greşească freza - cum vorbea la telefon când mă tundea o angajată de acolo ținându-şi celularul la ureche cu umărul stâng ridicat şi cu urechea lipită de el. Până la urmă a reuşit să-mi îndrepte freza şi să mă scape de zulufii care zburdau pe la ceafă şi tâmple de la o vreme.

Răsfoind în librărie cartea lui Paul Johnson, "La naiba cu Picasso", m-a amuzat un eseu în care acesta povestea cum şi-a cumpărat un tablou scump în urmă cu vreo douăzeci de ani de teamă că vor veni socialiştii la putere şi îi vor vâna banii. Se pare că şi neo-liberalii gândesc în aceeaşi paradigmă a redistribuirii cum i-a determinat stânga politică să o facă. Măsurile de austeritate din 2008 încoace le-au mai dat un pic de speranță însă că nu doar capitalul s-a sacrificat, ci şi munca.

Adaug şi câteva texte scrise în ultima lună, dar pentru care nu găsisem timpul şi forma potrivită:

- Intelectualul nu descrie realitatea, ci o foloseşte pentru a seduce. "Intentio auctoris", atât de problematizată în hermeneutică, devine pentru scriitor năvodul în care pescarii pun seara momeala şi pe care a doua zi îl ridică plin de peşti. Iubirea e momeala cea mai de soi pentru el, ştiind că fiecare ne luptăm pentru ea şi că o vedem ca pe un premiu. Pentru că o altă premisă hermeneutică e presupusă aici - înțelegerea părții unui text sau discurs e posibilă numai din perspectiva întregului şi a întregului prin parte -, un autor preia descrieri ale realității şi le foloseşte ca să creeze momeala cea mai atrăgătoare;

- La o grădină zoologică din China animalele sunt libere, aflu de la televizor, iar oamenii sunt plimbați printre ele în cuşti, după ce în prealabil au semnat un acord scris. Printre condiții se află şi aceea de a nu scoate degetele printre gratii. La asta mă gândeam când, aflat în autobuz zilele trecute, vedeam cum îşi fac semne cu mâna pe geam şoferii de la firma de transport. Probabil că ei ştiu mai bine specificul faunei citadine şi de aceea.

- De câțiva ani încoace, pe terenul viran al fostei fabrici de pâine din spatele blocului - mândria oraşului în perioada comunistă şi loc de stat la cozi interminabile ale umilinței, cu oameni păziți de Jandarmerie din dube uriaşe ca să nu se încaiere -, din când în când cineva priponeşte alături de vila răsărită între blocuri câte un cal pe care îl lasă la păscut ore întregi. O dată un cal alb, altă dată un cal maro / negru, ba chiar şi un măgar. Abia acum, după sfertul acesta de secol de la revoluția din 1989, garajele urâte din tablă unde îşi depozitau vecinii murăturile iarna - unii nu mai aveau nici loc pentru maşini - au dispărut şi în locul lor edilii au făcut o parcare frumos asfaltată pentru autoturismele riveranilor. Eu aş face un parc de recreere pe locul acesta viran, poate aşa uităm de atrocitățile şi de mutilarea mentalităților comise de acel regim. Poate că uneori exteriorul se schimbă mai repede în bine decât sunt unii pregătiți să priceapă. Iată încă un motiv să continui a-i convinge pe oameni că pot exista şi armonii între individualism şi viața din spațiul public. Victime ale unui tip de industrializare a economiei de tip stalinist care a strămutat oamenii de la sate înconjurându-i cu fabrici şi uzine în care puteau fi manipulați mai uşor, unii au crezut că astfel redescoperă sentimentul pierdut al proprietăților din străbuni confiscate. De fapt, comunismul a înțeles cel mai prost solidaritatea, bazându-se pe ura dintre indivizi şi supunerea față de partidul unic. Cine îl regretă, să observe stilul de viață cotidian al propagandiştilor săi;

- Mi-am amintit de o scenă cu profesorul meu de Geografie din liceu şi soția lui. El era un om cu o memorie fantastică pentru care îl admiram - ştia toate zonele din țară cu resursele lor naturale. Aflându-se amândoi în oraş, el se întreba: "De ce n-avem bani, că doar nici eu nu mai beau, nici tu nu mai fumezi?" Am tăcut discret şi am trecut mai departe fără să dau bună ziua, probabil pentru a nu-i expune unui moment jenant. Dar acela era un fapt de viață cotidiană de acum două decenii, ei se casatoriseră târziu, aveau în landou un nou născut şi probabil că noile responsabilități familiale îi depăşeau;

- Cine iubeşte viața nu se poate plictisi, măcar şi pentru că sunt atâtea idei care ne vin în minte după câte o experiență cotidiană, idei care creează ele însele un sens. Dacă mai şi înțelegi "ce-i mână în luptă" pe cei mai mulți, treci senin sau zâmbind prin lume. "Get lonely sometimes", suna versul unei melodii, pentru că viața însăşi presupune relaxare. Dacă, aşa cum spune Aristotel, fericirea constă în activitatea gândirii care se gândeşte pe sine ca gândire şi repausul e reprezentat de joc, înseamnă că un om care gândeşte şi zâmbeşte se poate considera fericit chiar prin această activitate. Uite, pe strada mea iese uneori şi priveşte maşinile parcate un om fără nas. Probabil că are o deformație congenitală, nici pe copiii vecinilor nu-i mai sperie, poate că doar le aminteşte adulților de statuia Sfinxului din Bucegi sau de cronicarul Nicolae Milescu Spătarul, poreclit "Cârnul" după ce un domnitor se spune că i-a tăiat nasul pentru că mințea mult;

- Societățile conservatoare nedezvoltate  (pentru că sunt si altele nonarhaice,  dezvoltate) condamnă moral oamenii necăsătoriți sau cuplurile fără copii şi îi privesc drept o amenințare pentru profilul pe care şi l-au creat despre omul deplin, dar nici nu le facilitează condițiile ca să ajungă la fel. Veniturile unui profesor, de pildă, care nu face meditații pentru bani sau nu ia şpagă sunt imposibile pentru a-şi întemeia o familie independentă de finanțarea din partea rudelor sale. Sunt locuri în lume unde acest lucru este posibil şi demnitatea individului, a familiei sale sunt asigurate de venituri decente. Unul comenta pe Facebook la o postare despre ajutoarele acordate refugiaților a Tatianei Niculescu Bran - fostă consilier prezidențial - că la noi ar face şi trei copii familiile dacă ar câştiga 250 de Euro lunar. Mi s-a părut absurd, când salariul unui om cu studii superioare în țările occidentale e de cel puțin 1000 de Euro, iar în 2007 se spunea că vom avea cel puțin 350 de Euro salariul după ce intrăm în Uniunea Europeană. Eu am acum puțin peste 300 de Euro salariul, iar o prietenă care studiază Dreptul îmi spunea că are bursa de 100 de euro, deşi a intrat pe locurile bugetate şi ştiu cât de bine învață, că e o persoană merituoasă. Un venit sub 500 de euro face însă imposibilă economisirea, iar sub 1000 de euro este inacccesibil creditul imobiliar, cheltuielile reducându-se la consum de alimente, utilități sau chirie. Acum înțelegi de ce justiția condamnă corupția politică din administrația centrală şi locală? Să faci tu copii cu veniturile astea, dacă vrei să ți-i condamni apoi la ajutoare sociale, măi postacule de partid! Eu nu-mi dau votul demagogilor, aştept proiecte viabile. Până să-i reproşezi unui cetățean, tu, politician ținut la putere de clanuri mafiote, că nu-şi face datoria umană şi patriotică de a avea urmaşi, întreabă-te câte legi ai creat şi te-ai asigurat că sunt aplicate pentru acest proiect demografic. Altfel nu faci decât retorică electorală;

- E păcat că nu mai scrii, ştii că am fost mereu încântat de simțul metaforei de care dispui. Până şi de romanul nostru bimotor pe care îl începusem amândoi în urmă cu şapte ani mi-e dor, acel experiment literar în care fiecare adăuga câte un capitol fără să-i spună celuilalt ce conține şi lăsându-l să creeze dinamica narațiunii după idiosincraziile proprii. Zilele trecute să ştii că am zâmbit când ai reprodus un dialog avut cu fostul tău iubit şi ai spus "Hai, măi Tibi!" în loc să spui numele lui. E bine că ştiu ceva psihanaliză, chiar dacă tu crezi că asta mă împiedică "să-mi trăiesc viața bucurându-mă mai mult". Dar ştii şi tu acum, fiind studentă deja, ce înseamnă gestiunea propriei vieți. Mi se pare totuşi bizară siguranța ta când spui că n-am ales niciodată femeia potrivită, crezi că ştii atât de bine ce-mi doream eu şi ce-şi doreau ele? Octaviei chiar îi dedic următoarea rememorare:

Mai ştii când în urmă cu vreo cinci ani mă opreai când ne plimbam prin parcuri să le dai vrăbiilor bucățele de plăcintă? Le considerai mai sincere decât noi, oamenii, mai singure, mai neînțelese şi mai recunoscătoare. Zilele trecute s-a aciuat una lângă prosopul meu la plajă şi pentru că n-am făcut mişcări bruşte venea țopăind mirată probabil ce specie de mamifer acvatic oi fi. Cred că era mai degrabă un pui de vrabie, pentru că avea ciocul aproape străveziu. În zilele când pescăruşii vânează  i-am observat cum îşi ațintesc privirea spre valuri, atenți să nu cadă umbra lor deasupra bancului de peşti, cum stâpânesc briza cu alonja aripilor şi apoi cum se aruncă spre pradă cu viteza fulgerului. Pescăruşii au în acele momente o somptuozitate imperială, pe când vrăbiile o pudoare de fecioară crescută la pension. Ce am observat este că peştii prinşi sunt destul de mari, adică m-aş lăuda si eu cu ei în acul undiței dacă aş merge la pescuit;

- Călătoream cu trenul sau cu autobuzul prin țară in facultate şi câteodată cineva cobora noaptea cu bagaje şi sacoşe în vreo stație dintr-un sat pierdut printre dealuri. Eu am trăit mereu la oraş şi iubesc verile mele de pe malul mării sau excursiile montane, dar bunicii mei pe care istoria a făcut să nu-i cunosc au fost comercianți  şi săteni gospodari bănățeni, iar scenele acestea cu drumuri nocturne prin țară mi se păreau de un pitoresc desăvârşit: ființa umană solitară urmându-şi drumul sub stele către casă, ştiindu-se în siguranță, însoțită numai de privirile noastre, ale unor călători necunoscuți ce-şi aveau propriul drum. Ce monstru a putut să facă din om comunismul! L-a scos din habitatul său milenar şi l-a dus în cartierele muncitoreşti făcându-l mai uşor de controlat. Lenin chiar se lăuda că a reuşit cu bolşevicii lui să-i păcălească pe țărani. Dan Grigore, celebrul pianist, spunea într-o emisiune tv de săptămânile trecute: "Noi trăim încă în comunism, dar s-a camuflat".

P.S: La încheierea sezonului, proprietarul unei terase de pe litoral cu simțul umorului pusese anunțul de mai sus. Mi s-a părut amuzant, aşa ca am făcut o fotografie care ilustrează în felul său frica oricărui întreprinzător de a nu fi, pe de  o parte, suprataxat de stat, iar pe de alta, furat de infractori. Ce înseamnă de fapt să faci parte din clasa de mijloc şi care sunt problemele sale?

Adaug o emisiune cu rapsodul popular Grigore Leşe, un promotor al folclorului autentic românesc:

Şi-acum, de la stânga, privim dreapta-mprejur. Fiecare vorbeşte despre ce-i lipseşte :)

"Economie" înseamnă "reguli ale casei" în greaca veche, apoi semantica s-a extins, dar principiul a rămas: trebuie să existe şi să fie respectate câteva reguli în casă şi în afara ei. Dacă un om ordonat şi responsabil conviețuieşte cu altul dezordonat şi iresponsabil, tendința fiecăruia va fi să-şi impună propriul stil de viață şi să extindă ordinea sau, dimpotrivă, dezordinea în tot spațiul pe care îl împart. La fel, ar trebui născocită o ştiință a regulilor spațiului public, o "stradanomie", pentru că unii se deplasează înainte de parcă ar trăi în Marea Britanie sau Japonia, nu în SUA sau România. Cedând tentativelor repetate ale altora de a crea pe teritoriul tău haos, nu faci decât să cobori la un stadiu inferior de umanitate, unul poate mai dezinhibat şi dominat de afecte, dar totodată şi mai expus conflictelor rudimentare. Elena, care mi-a fost elevă cuminte în  anii trecuți (i-am ținut minte numele pentru că e născută în aceeaşi zi cu mine) şi care acum lucrează la gestiunea unui hotel de pe litoral, chiar îmi spunea ieri dimineață în autocarul către serviciu că întâmpină dificultăți când vin grupuri de turişti de-ai noştri, că sunt dezordonați, nepoliticoşi, revendicativi. Mi-am spus că acesta o fi specificul nostru latin, sudic şi că de aceea ne lipseşte autodisciplina, organizarea popoarelor anglo-saxone sau nordice. I-am replicat că am cunoscut şi zone cu oameni civilizați la noi în țară, dar mai mult în vest sau în marile oraşe culturale. De aceea, dacă ți-ai cultivat spiritul de-a lungul vieții şi ai ajuns la o armonizare a principiilor şi regulilor cu spațiul unde trăieşti, iar asta te face să te simți confortabil, n-ar trebui să renunți la ele pentru mai puțin. Şi nu sunt instituțiile întotdeauna vinovate pentru felul în care trăieşte cineva, eu le sunt recunoscător şcolilor unde m-am format ca om şi celor care mi-au dat exemple bune în viață, aşa cum instituțiile nu vor putea nici să fie un panaceu al inegalităților dintre oameni, pentru că astfel ar ajunge instituții totalitare.

Am scris ieri şi câteva rânduri care fotografiază viața mea cotidiană:

Oameni, maşini şi copaci

Pe strada mea răsar oameni,

Au luat locul pomilor,

Dar sunt la fel de imobili

Ca popicele de snooker

Pe strada mea se închid şi se deschid magazine,

Maşinile circulă cu halogene aprinse ziua,

Iar blocurile sunt zgâlțâite periodic de foraje

De pe strada mea universul îşi creează poveştile,

Servindu-le apoi în casele oamenilor,

La micul dejun, prânz şi cină.

"Pachețelele de problemuțe". Înaintăm privind la stânga, ce a făcut?

Mi se cere de la radio să protejez mediul, când eu nu arunc nici măcar un bilet pe stradă. Înțeleg că mulți sunt needucați în societate, dar culmea e că aceştia sunt, majoritatea, angajați fără studii prea multe în industrii poluante şi fac probleme tocmai pentru a-şi dovedi utilitatea în societate. După principiul politic "avem pregătit un pachețel de problemuțe pentru care tot noi avem soluțiile, astfel încât lumea să ne voteze iar", nu se doreşte normalizarea. Dacă politicienii noştri s-ar fi rezumat la a face promisiuni, poate că era mai bine. Însă prin militanții lor de partid nu îşi fac decât rău pentru alegerile care vin anul următor;

- Preferam să scriu despre iubirea pentru o femeie, mi se pare mult mai interesant, dar pentru că politica vede asta ca pe o frivolitate şi încearcă să ne lipsească de poezia vieții, mă voi rezuma la a descrie faptele cotidiene pe care le observ;
- A conduce politic înseamnă a crea probleme societății? În anii trecuți, un politician de la noi care fusese ales decenii întregi să-şi reprezinte comunitatea din cel mai sărac sector al capitalei declara că el şi partidul său dețin mai multe "pachețele de problemuțe" care-i vor asigura succesul - deci votul mulțimilor - şi pe viitor în fața contracandidaților. Atunci am rămas uimit de o asemenea inepție, dar ulterior s-a dovedit că aşa procedează mulți. Faptul că de anul trecut e la închisoare pentru deturnare de fonduri din bugetul de stat confirmă această practică. Politica, văzută de filosofii din vechime şi până azi drept ştiința cea mai nobilă, a fost transformată într-o activitate sordidă prin care problemele societății nu doar că nu sunt rezolvate, ci înmulțite. Mai ales acelea pentru care soluțiile le sunt la îndemână. Dacă asta înțeleg unii prin marketing politic: să complici spațiul public pentru ca votanții să apeleze la tine, la primărie sau la firmele tale şi să-ți mulțumească precum unui salvator când le faci viața mai uşoară înainte de alegeri, să tărăgănezi ani de zile construirea de şosele şi autostrăzi care în lumea civilizată se fac rapid şi sunt garantate zeci de ani, să sacrifici şcoli şi spitale pentru a-ți plasa activul de partid, toate acestea sunt exemple de "bad political marketing". "Good political marketing" înseamnă să fii receptiv la nevoile societății, să le răspunzi cu soluții eficiente şi pe termen lung.

Cine poate fi considerat liberal şi care îi sunt adversarii, o explicație ca la carte. Plus un panseu despre cele patru virtuți cardinale.

Pentru exactitate şi pentru că în opinia publică susținătorii stângii cavernelor confundă liberalismul individualist cu socialismul şi colectivismul, uitând că datoria oricărui reprezentant al lumii libere - indiferent dacă activează în mediul privat sau public - este susținerea tocmai a deciziei personale pe cine să alegi, ce să produci sau ce să consumi, iată cum este prezentat liberalismul într-un manual de clasa a XII-a:

Liberalismul este, în sens larg, doctrina care atribuie cea mai mare valoare libertății individuale. Motivul central este revendicarea drepturilor şi libertăților individului împotriva oricărei forme de putere autoritară şi opresivă. În acest sens, se opune socialismului, colectivismului, absolutismului şi, în general, oricărei forme de tiranie

Înțeleg de aici că un liberal nu poate fi de stânga şi apreciază inițiativa personală, asocierea liberă, consimțită.

Înțelepciunea (fronesis - înțelepciunea practică), curajul (andreia), dreptatea (dyke) şi temperanța (sofrosine) sunt considerate virtuți (virtù) cardinale în creştinism, dar ele se regăsesc şi în filosofia greacă. Tradiția iudeo-creştină are temeiurile sale în filosofia greco-romană. "Nu am venit să aduc pacea" spune Iisus, iar prin asta se opune tocmai egalizării care anulează diferențierile valorice. Principiul al II-lea al termodinamicii susține tocmai că o astfel de entropie ar conduce la moartea termică a universului. Ce legătură au toate acestea cu cele patru virtuți cardinale? Poate fi asociată pacea cu temperanța? Dar cei care afirmă viața, cei care-i spun un mare DA vieții pot susține egalitatea? Binențeles că nu. Susținătorii vieții spun DA ierarhiilor valorice.

Hoții de frumusețe şi camera hiperbarică. Clovnerii şi eroisme în preajma puterii

Titlul carții lui Bruckner mi s-a părut o găselniță reuşită pentru conținutul romanului său, roman pe care l-am citit cu mulți ani în urmă.
În stilul specific postmodernist, de contestare a status quo-ului instituțiilor cuplului şi familiei sau de repudiere a clişeelor optimiste care până la urmă ne înfrumusețează viața, Pascal Bruckner cade în extrema cealaltă, a sublinierii şi supralicitării bolilor relaționale dintre oameni. Or, ştim cu toții că un cuplu reuşit parcurge mai multe etape de maturizare. Dacă "Luni de fiere" alimentează mai mult scabrosul din cititor, acea latură întunecată speculată şi de presa tabloidă, "Hoții de frumusețe" pare o etică anti-aging şi antiestetică stângistă. Un fel de conştiință resentimentară a urâțeniei. Dacă filmul mai recent "În timp" arată cum adulții le donează celor mai tineri din timpul vieții lor prin ceasurile SF de la mână, în cartea lui Bruckner lucrurile se petrec altminteri, adulți de mult îmbătrâniți furând din timpul şi din frumusețea femeilor tinere. Poate fi şi o parabolă ce stârnește sentimentul nedreptății resimțit de tineri când văd că tinere pe care le consideră potrivite vârstei lor sunt atrase de oameni mult mai în vârstă cu mai multe resurse financiare. De aceea, dacă nu sunt ei înşişi antreprenori de succes ori CEO la vreo multinațională, tinerii sunt mai degrabă înclinați spre socialism şi reclamă de la vârstele înaintate conservatorism şi simțul responsabilității mai dezvoltat odată cu experiența de viață acumulată.
Trei oameni pun la cale un complot împotriva frumuseții, ca nişte vampiri contemporani ce îşi hrănesc tinerețea printr-un sistem de conducte şi racorduri ce le transformă casa într-un fel de locuință hiperbarică anti-aging ori ca Dorian Gray ce îşi ține ascuns tabloul care îmbătrâneşte în locul său. La subsolul casei hoților de frumusețe se afla mereu câte o tânără frumoasă din al cărei şarm se hrăneau şi în ciuda egoismului lor îşi găseau mereu scuza că frumusețea acestora le făcea rău celorlalți, câte alte femei şi câți bărbați nu suferiseră văzându-le? Iubitele mele din trecut, de pildă, erau femei frumoase şi la fel consider acum că sunt admiratorul unei femei frumoase. Obiectiv frumoase, dacă aş lua ca reper armoniile nașterii lui Venus (nu curbele celei din Willendorf). Odată, când ieşeam din bloc, la parter aştepta un vecin cu copilul în brațe şi soția alături să urce, iar logodnica mea de atunci cobora treptele de parcă ieşeam amândoi din restaurant de la Ritz, iar fanii şi paparazzi o sorbeau din priviri. Omul asta şi făcea de altfel, iar eu zâmbeam un pic jenat gândindu-mă că poate va avea scandal apoi cu soția. Frumusețea, ca şi rațiunea sau bunul simț, este inechitabil distribuită între oameni, dar dacă a fi corect înseamnă să ne lipsim de ea, atunci prefer această inechitate estetică. Doar tot la noi circulă expresia: "Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place", deci suntem absolviți de orice reproş. N-avem de ce să dăm cuiva explicații într-o lume liberă de ce iubim o femeie sau alta. Recomand cartea celor maturi care au simțul critic bine dezvoltat.
- Şi pentru că îmi place să interpretez  faptele culturale prin propria mea grilă hermeneutic-speculativă, am mai produs un text:

Două atitudini în preajma puterii. Clovni şi eroi. Sau despre memorie şi uitare

Puterea deține adevărul, iar acesta e smuls, enunțat şi denunțat fie prin clovnerii, fie prin tragedii. Actorii lui Aristofan sau Caragiale şi Buster Keaton, Harold Lloyd, Charlie Chaplin sau Laurel&Hardy l-au ilustrat în forma lui asimilabilă de către public. Dincolo de gravitatea faptelor descrise, fiecare îşi spunea înainte de a intra pe scenă: "Ține minte că lumea trebuie să râdă". Şi de acolo totul era un tribut în cinstea uitării. Spectatorului viața îi devenea suportabilă. Dar eroii făceau apel la memorie. Când Prometeu, Sisif, Danaidele sau Ifigenia încalcă măsura nesocotind ordinele zeilor ori ale cetății, actorii îşi spun că spectatorii trebuie să țină minte o lecție. "Some dance to remember / Some dance to forget" - spunea o melodie. Puterea zeilor sau a conducătorilor însă rămâne constantă în istorie, se spune, pentru că fără concentrarea ei în câteva mâini aceasta s-ar transforma într-o descătuşare irațională din partea mulțimilor ce ar face din fiecare individ echivalentul a o mie de tirani. Spectacolul este deci necesar, chiar dacă el este tot un istrument al puterii, iar cei care-i înțeleg necesitatea devin ei înşişi actori comici sau tragici. Dincolo de luminile rampei, pe unii îi examinează conştiința şi au învățat s-o combată: "am spus acel lucru pentru că alții depindeau de mine", "am văzut că înainte de asta viața mea era mai grea", etc. Şi transformă adevărul în armate de metafore sau de metonimii nihiliste. Puterea rămâne mereu în posesia lui pe de-a-ntregul.

Zilele trecute mi-am amintit un banc: un vânător de recorduri merge la circ să vadă cel mai mic om din lume şi il întâlneşte în locul celui anunțat pe cel mai înalt om din lume. Mirat, îl întreabă: "Cum, tu eşti cel  mic om din  lume?". "Da, răspunde acesta, dar acum mă relaxez" :).

Tărâmul de dincolo de păduri - Transilvania. Festivalul de artă medievală de la Sighişoara

Îmi doream de mult să merg la festivalul de artă medievală de la Sighişoara care se ține la sfârşitul lui iulie în fiecare an. Nu ştiu ce dor mă făcea de mai bine de două decenii încoace să mă gândesc în fiecare vară la burgul acesta din inima Transilvaniei, dar aşa cum un bun european vizitează castelele de pe Valea Loarei ca să îşi înțeleagă cultura, istoria şi geografia mai degrabă decât Dubaiul, m-am hotărât zilele trecute să merg dincolo de arcul Carpaților şi să urc străduțele acestei frumoase cetăți. Zona Dobrogei o vizitasem - cu litoralul pe care îl iubesc şi pentru care sufăr cand îl văd invadat de oameni fără educație pentru consum care nu-l prețuiesc, cetatea Enisala, Peştera Liliecilor de la Cheile Dobrogei, mânăstirile Dervent, Cocoşul, Pârâul Rece sau Sfantul Andrei - şi la fel partea Moldovei cu edificiile sale culturale din Iaşi, cramele lui Ştefan cel Mare sau mănăstirile fortificate din nord. Câteva locuri din vestul țării le vizitasem în facultate sau când am fost anul trecut la tanti Silvia, verişoara mea din Turnu Severin: intrarea Dunării în țară cu formațiunile stâncoase ce te trimit cu gândul la fiordurile norvegiene mi-a stârnit admirația pentru înțelepciunea naturii în dialogul său cu oamenii, statuia lui Decebal - ctitorie a miliardarului american de origine română Iosif Constantin Drăgan -, mânăstirea Sfânta Ana sau oraşul Orşova veche, inundat  după comunizarea României, din apele căruia se ițea încă semeață turla unei biserici printre valuri, stațiunea Băile Herculane cu termele sale romane şi podurile de peste râul Cerna străjuite de statui frumos dăltuite, la fel leagănul libertății noastre postdecembriste care rămâne Timişoara sau Aradul cu deschiderea lui către vest. Carpații cu stațiunile Buşteni, Sinaia, Predeal şi Azuga îi cunoscusem într-o expediție de aproape două săptămâni din clasa a XI-a şi într-o tabără de creativitate antreprenorială de acum câțiva ani, iar acolo am rămas impresionat de peisaje, de arhitectura gotică a Peleşului, de frumusețea montană a traseelor până la cabana de la varful Omu. Dar nu cunoscusem Transilvania, lumea de dincolo de păduri la care visam de ani buni şi pentru care nu găsisem niciun concediu potrivit să i-l dedic. Iată însă că anul acesta s-a ivit ocazia şi două colege dornice să vadă aceleaşi locuri. 

Zis şi făcut, am găsit pe Facebook oferte de cazare (mirabilă invenție internetul pentru orice om dornic să călătorească), am rezervat bilete de tren şi într-o joi foarte de dimineață am pornit în călătorie.

Domnițele şi cavalerii, menestrelii şi trubadurii mi-au adus aminte de câteva scene din filme ca "Vârsta inocenței" sau "Frumoasa venețiană", iar superba mea colegă cu spontaneitate ei comică - alături de care am urcat în Turnul cu Ceas sau am vizitat sala armelor şi camera de tortură, expoziția de pictură "Amor vincit omnia" şi am asistat la concerte de hard rock sau rock simfonic de la terasa Casa Săsească şi de la "House on the rock" - îmi amintea de titlul melodiei "Girls just wanna have fun". Dar mă opresc aici din povestea acestor momente şi locuri lăsându-mi imaginația şi memoria să țeasă din acest material straiele pentru alte postări de pe blog. Adaug numai o înregistrare cu dansul unor mândre venite acolo din Bistrița ca să ne încânte cu talentul lor.

Deontologie facultativă şi arhitectură umanistă

Îmi spunea lunile trecute cineva care studiază Dreptul că Deontologia juridică e un curs facultativ pe care îl urmează în primul an. Deci nu obligatoriu şi nici măcar opţional. Aristotel şi Kant s-ar fi prăpădit a doua oară, dar de râs. Am înţeles de mult cu toţii că banul nu are nicio religie, şi-atunci de ce adevărul sau dreptatea să fie o piedică în calea lui? 

Pentru Aristotel, virtutea a ceva era scopul pentru care a fost creat. În teleologia lui (telos = ţel), scopul penei este să scrie (o pasăre ar spune că e altul - să o ajute să zboare -, dar scrisul e şi el un fel de zbor, nu?), al ulciorului să transporte apa, al amforei să transporte vinul, untdelemnul sau grânele, al avocatului să enunţe adevărul, iar al omului în general Binele. Aristotel considera că această virtute ne face fericiţi respectând-o. Kant era ceva mai rezervat şi considera că numai făcându-ne datoria putem ajunge la demnitatea de a fi fericiţi. Ce însemna pentru el să-ţi faci datoria? Să urmezi principiul imperativului categoric prin care fiecare om (inclusiv noi pentru noi, de aici îndemnul de a te respectă și pe tine, nu doar pe ceilalți dintr-o slăbiciune afectivă pe care Kant nu o considera morală și care poate avea drept cauză simpla nevoie egoistă de a fi admirat) trebuie tratat ca scop în sine şi să acţionezi ca un legislator universal care instituie reciprocităţi: regulile de acţiune devin obligaţii pentru ceilalţi de a se comporta la fel cu tine. Alţii, considerând că principiile şi parcursul contează mai puţin decât efectele şi eficienţa, au fost gata să enunţe machiavellic: "scopul scuză mijloacele". Poate în unele domenii şi situaţii, pentru că nu orice scop scuză orice mijloc. Eu nu am dreptul să condiţionez părinţii elevilor să-mi plătească vreo activitate profesională sau dotările din clasă câtă vreme lucrez într-o instituţie a statului, nici nu am dreptul ca politician să folosesc o instituţie a statului în interes privat, un jurnalist nu poate plăti un participant la o emisiune să joace vreun rol pentru că face rating, medicul nu poate profita de pe urma suferinţei pacientului, poliţistul de pe urma unui contravenient, afaceristul de pe urma degringoladei legislative dintr-o ţară, şamd. Toate acestea sunt posibile şi reale, dar nu şi necesare sau naturale (me anankaia). Despre cei care cred că legile sunt făcute ca să fie încălcate nu mă pronunţ aici, pentru că eu nu cred asta şi oricum aparatul coercitiv al statelor moderne a evoluat suficient ca să ştie cum să-i trateze. Revenind însă la titlu, eu ţin minte că în primul an de facultate am studiat Logica juridică, un curs care pregăteşte oamenii să se ferească de sofismele care circulă lejer în opinia publică din mass-media şi social-media, foarte util pentru pasionații umanioarelor.

Şi încă o surpriză, plăcută pentru mine: tot lunile trecute am aflat că arhitectura e considerată ştiinţă umanistă, deci nu devii arhitect doar stăpânind natura cu ştiinţele despre ea, ci şi cultura. Poate că de aceea şi renascentistul Pico della Mirandola vorbea despre "supremul arhitect", care "construise deja după legile tainicei înţelepciuni această casă a lumii, pe care o vedem". Frumoasă metaforă ce trimite la principii, reguli şi armonii, nu? Rezultatul este mereu întemeiat pe acestea.

Globalizare de cartier 2: Ninocika, fluviul mohorât şi taigaua.

Ce ți-e şi cu globalizarea asta de cartier! În locul magazinului de haine "Look Star" care avea pictată pe fațadă o fetişcană ebony cu o floare la ureche privind către dreapta (a mea, dar stânga ei),  a apărut un coafor/frizerie cu o blondă ce priveşte spre stânga şi are părul împletit prins în coadă: "Nina". Ca pe soția lui Ion Iliescu, da, cel cu facultatea făcută la Moscova. Asta mi-a amintit de Ninocika, un personaj din romanul "Fluviul mohorât" pe care-l citeam în copilărie şi care descria viața dură a tunguşilor din taigaua Extremului Orient. Pentru satisfacția lui Marx, Cuba şi SUA tocmai au reluat relațiile diplomatice la inițiativa preşedintelui democrat Barack Hussein Obama. Chiar şi-a trimis  de dimineață când am plecat la plajă o "ambasadoare" afroamericană în autobuz, ce mai asuda biata de ea din cauza căldurii şi aglomerației. Trăiască prietenia între popoare, tovarăşi! :))
- Ponta n-ar trebui să se plângă pentru el şi familia lui, doar a beneficiat de toate avantajele celebrității politice - de la contractele cu statul ale firmelor lui şi neamurilor lui până la sărbătorirea faraonică a zilei de naştere pe Arena Națională în debutul campaniei electorale pentru prezidențialele de anul trecut. Cică e om de stânga. Alții poate mai competenți decât el au "beneficiat" numai de dezavantajele celebrității. Iar dacă el a fost propulsat de sistemul moştenit din comunism în fruntea țării, alții au fost nevoiți să se descurce individual cu studiile, serviciul, casa, etc. Aşa că să ne scutească de lamentații după ce s-a lăudat cu al lor chin;
- Unei colege dragi: Nu ştiu de ce te încăpățânezi să apari în poze singură şi inexpresivă, nu vezi că în pozele cu mine zâmbeşti? Pentru că eşti naturală, nu-ți poți disimula bucuria sau tristețea, să ştii;
- Unei tinere artiste de departe cu înclinații extravagante: Văd cum stai la masă în curtea interioară luxuriantă a unei case vechi, având alături un bol cu apă şi un pahar gol. Această imagine îmi aminteşte de primele scene din filmul "The picture of Dorian Gray", în care filosoful venit în vizită la pictor prinde un fluture cu pălăria şi cu o farfurie în care turnase apă. Admirabile creaturi efemeridele, vrei să spui că la fel ca ele sunteți voi, artistele? Prinse în chingi de ochii noştri la fel cum piticii îl țintuiau pe Gulliver sau ca pescăruşul care plutea ieri pe lângă oameni în mare şi pe care o femeie l-a dus până la mal ca să nu se piardă în valuri şi să-i dea un exemplu bun copilului aflat cu ea? Sau poate priveai ca o felină. Ascultătoare? La pândă? Ştiai că acestea sunt în junglă carnasierele cele mai feroce? Da, nici canidele nu fac la fel de multe victime ca ele. Recent am aflat că eşti fiica Pandorei. Nicăieri nu se povestea că ai fi existat, dar doar nu toate adevărurile sunt recunoscute. Iată câteva rânduri pe care le-am scris mai demult gândindu-mă la cadoul făcut muritorilor de către zei trimițându-ți mama printre ei poate la vârsta la care te afli chiar tu acum:

Stelele s-au aliniat
Şi au trimis pe Pământ o altă Pandoră,
Una ce a păstrat în cutia sufletului toate păcatele,
Speranța a lăsat-o să zburde prin lume
Să-nvăluie mințile proaspete

În cel de-al nouălea cer al său,

Jonglerul cu sfere de cristal

Încurcă mişcările rotative

Şi-atunci 

Lumile se-mprăştiară confuze

La picioarele sale.

Judecăți cultural-estetice de la terasă

Unde mă simt eu bine la terasă când vin de la plajă? Acolo unde produsele şi servirea sunt de calitate, logic. Uite, azi de pildă a plouat şi după ce mi-am făcut repriza de înot în Tabăra Nord (pentru localnici, "la Butoaie"), m-am oprit la terasa "Vlahos Greek Gyros" din Mamaia, cea de lângă hotelul Comandor şi vizavi de Clubul ABC pentru tenis de câmp. Muzică grecească de acasă de la mama ei, discretă, 49 lei un meniu pentru două persoane: lipie - gyros, souvlaki, tzatziki şi alte alea. Mi-am luat un espresso cu lapte la 6 lei cât am aşteptat autobuzul către casă. A, iar încă o terasă faină e "Balansoar", la  intrarea dinspre Satul de Vacanță, acolo ai şi o superbă privelişte a mării de la etaj.

Mi s-a părut haios imprimeul de pe tricoul unei tipe  cu ochelari de soare care a urcat în autobuz ieri dimineață: "Dacă nu aveți loc de mine, stați înghesuiți". Şi culmea e că nici măcar nu era grasă, ci înaltă şi slabă, probabil că o sâcâie urâții că tot e epoca lor :)).
Ca să ne arate că sunt importanți, mulți şi de neam prost - cu bani luați de la români prin evaziune fiscală -,  dar lipsiți de cultură, ori că fac ce vor pe unde îi primeşte lumea şi le plânge de milă rudelor lor defavorizate, maneliştii lui Mazăre+Ponta+PSD+Arabii+Turcii+Socialiștii planetei = Love(le) şi-au tras cârciumă vizavi de "Cleopatra" din Mamaia cu pozele celebrităților lor pe fațadă: "Harem club" l-au numit. Anul trecut era un local ceva mai decent acolo şi cu muzică bună, aşa se auzea când treceam către terasa mea preferată. Cum se leagă lucrurile, nu? Ce blestem o fi pe poporul român să ne situăm de partea proastă a istoriei? Nu le ajungea maneliştilor kitsch-ul de speluncă "La Taraf" (am mai scris pe blog că "taraf" e cuvânt arăbesc) şi faptul că femeile lor bronzate din naștere au invadat plajele cu nămol la sticlă, piatră de călcâi şi plimbă ursul că-i rugineşte lanțul cu mure la pahar sau integrame răsuflate. Vor să arate aşa că lumea-i a lor - tot era un film în vogă pe vremea lui Ceauşescu, "Toată lumea-i a mea" - şi că se simt bine, proliferează în locuri civilizate, deschise "dialogului culturilor". Prea multă ipocrizie, nu credeți? Bine ar fi să apară alături şi restaurantul Cezar, Viking sau Kriemhilda, atunci aş spune că există un echilibru estetic şi cultural în lume. Să mai auzim şi de comorile Nibelungilor, nu doar de aurul din lanțurile de la gât, de ghiulurile şi nămolul maneliştilor :))

Norocul - o combinaţie între pregătire şi ocazie?

Nu ştiu cine a spus-o, dar constatarea aceasta mi-a plăcut. Adică poţi să te pregăteşti o viaţă pentru ceva, dar să nu ai ocazia să demonstrezi ce poţi, după cum şi ocaziile pot să treacă nenumărate pe lângă cei nepregătiţi să le facă faţă. Ştiu pe cineva care în liceu ne ţinea lecţii din filosofia lui Sartre în gaşcă, dar care s-a făcut pădurar. Când s-a ivit ocazia să participe la concursul de admitere la facultate, nu s-a pregătit suficient şi l-a picat. În anii '90 se intra mai greu la facultate decât acum, dar bacalaureatul îl luau cam 80% dintre absolvenţii de liceu. Şi parcă erau ceva mai determinați elevii, majoritatea părinţilor știau să și-i educe, pentru că nu aveam nevoie de camere de supraveghere peste tot, iar asistenţii doar îşi făceau datoria la examene și concursuri. În facultate nu îmi amintesc să fi plătit pe cineva ca să iau vreun examen. Mă distram, învăţam, luam bursa şi în vacanţe călătoream prin ţară cu banii obţinuţi așa. Cei care îşi cumpără examenele în facultate sau diplomele de licenţă, de masterat sau doctorat de fapt plătesc o taxă pe prostie, ei o ştiu. Suferă că au poziţia în societate asigurată din timp de către alţii, dar le lipseşte justificarea legală. Măcar în această privinţă tot e bine că intelectualii autentici, profesioniştii din fiecare domeniu mai reprezintă un filtru pentru cei care urmează să conducă. Mai departe, altcineva, o colegă interesantă care citea din Kant  încă din clasa a X-a, "Despre frumos şi bine", de pe vremea când eu călătoream prin cărţile lui Jules Verne, a terminat specializarea Asistenţă Socială și mă întreb dacă asta o fi înţeles ea din Kant. Avea potențial speculativ mult mai înalt și gândirea mult mai matură decât cei din generația noastră, de aceea mă mir.

- O constatare pe care o face Alina Mungiu într-o carte recentă mă pune pe gânduri: niciodată la noi tabăra anticomunistă nu a avut mai mult de 30-35% susținători. După ultimele sondaje - cine mai crede ce spun ele - PNL și PSD ar fi la paritate cu 40% din opțiunile electoratului. Sociologii noștri (mai corect spus, ai lor) s-au făcut de râs în alegerile din noiembrie 2014 când Iohannis a devenit președinte. Nu se trezesc peste noapte un milion de alegători să voteze în plus, așadar cunoașterea oamenilor și anticiparea intențiilor de vot se pare că tot le-au scăpat acestor ingineri sociali;

- Normalitatea, care există indiferent cât ar contesta-o relativismul moral, e un concept care îi enervează pe mulți pentru că aceștia au soluții când întâlnesc nefirescul - îi cunosc resorturile cum ai avea știința funcționării unui corp, dar nu și a spiritului din el, îl stăpânesc și chiar îl generează pentru a-și justifica ei înșiși necesitatea publică -, dar nu au soluții și când se confruntă cu naturalul sau cu bunul simț. Tot ce se considera de la sine înțeles altădată pare desuet și constrângător acum. Iubesc oamenii sau urăsc mai puțin acum decât în urmă cu o mie sau cu cinci mii de ani?

Câteva grade în plus către nord

Azi au fost valuri mari, bune pentru surfing şi kite boarding, abia dacă mi-am putut face programul de înot. Practic, pentru a-mi păstra locul în apă trebuia să înot cu viteza valurilor în contrasens, acestea bătând de la sud la nord în locul traseului lor obișnuit dinspre est către vest. Şi mi-am amintit de un exemplu similar dat de Newton în "Principiile matematice ale filosofiei naturii", când aborda problema spațiului absolut ca un recipient sau cadru imuabil şi a mişcărilor din el: "Astfel, dacă acea parte a Pământului în care se află corabia se mişcă în realitate spre răsărit cu o viteză de 10 010 părți, în timp ce corabia este purtată de pânze şi vânt spre apus cu o viteză de 10 părți, iar corăbierul se plimbă în corabie spre răsărit cu o parte a vitezei menționate, atunci corăbierul se va mişca în mod real şi absolut în spațiul absolut cu viteza de 10 001 părți spre răsărit, iar față de Pământ spre apus cu 9 părți ale vitezei". Iată un om pentru care toate lucrurile păreau clare şi care spunea despre teoria sa: "Hypotheses non fingo" :).

Cel mai frumos compliment l-am primit acum câțiva ani de la o bloggeriță din Bucureşti - cafeavecsourie - foarte talentată la scris: "Deschizi porțile visării", mi-a scris ea. Ar fi trebuit să găsesc şi eu ceva la fel de frumos să-i răspund, dar n-am avut inspirație pe moment. Acum preiau complimentul şi îl duc mai departe  până la Cara Delevingne, artista fotomodel care ne-a încântat ieri simțul estetic gâdilând corzile chitarei sale :).

"O seară liniştită şi o dimineață agitată". Plus o săptămână ciudată din Mai.

"O seară liniştită şi o dimineață agitată" era titlul unui capitol al unei cărți polițiste care mi-a plăcut în adolescență, "Micul detectiv". Probabil că se potriveşte cu diminețile mele când merg la plajă şi oamenii par cuprinşi de o agitație bizară pentru nişte simpli turişti veniți să se relaxeze cu familia în concediu. Există o latură a personalităţii unora pe care nu o pot sesiza corect şi la timp sau pe care o refuz ca neîntemeiată pe umanitate: cinismul. Unii ar spune că tocmai aceasta face parte din preaomenesc. "Mulţi văd, puţini pricep", cum se spune.
Dar unele cărți se salvează numai prin titlu, conținutul nu se ridică la nivelul titlului, spunea cineva răutăcios despre cartea lui Lucian Blaga, "Eonul dogmatic". Aşa îmi explic şi furia cititorilor de pe internet când găsesc titluri de ştiri neconcordante cu conținutul articolelor. Timpul este marea pradă a zilelor noastre  şi oamenii reacționează la subtilizarea lui ca victimele unui furt. Iată însă şi explicația lui Blaga: "Cei vechi înțelegeau prin cuvântul "eoni" perioade istorice lungi, timpuri universale. "Eon" înseamnă pentru noi o  nouă lume spirituală de lungă durată. Perioadele eonice se caracterizează printr-o creştere enormă a conştiinței, ele sunt mai degajate de mediul crono-spațial";
- Ieşită din bezna închisorilor comuniste după încercarea de spălare a creierului prin tortură, soția unui fost deținut politic îi spune bucuroasă acasă acestuia într-o seară: "Ai văzut? Am reuşit, am rezistat". "Draga mea, ai rezistat pentru că nu au incercat ei totul", îi răspunde el cu înțelepciune;
- La o clasă de a IX-a, o elevă plângea resemnată şi tăcută în ultima bancă, spunându-mi printre lacrimi albastru-cristaline că s-a certat cu o colegă de bancă. În cancelarie, o colegă izbucnea la fel de albastru în plâns după ce ieşise de la o oră unde un elev a jignit-o. La o altă clasă, ochii negri ai Mădălinei vărsau lacrimi pe un obraz roşu de supărare pentru nişte note; ea îmi replicase scurt la o oră: "Nu există dreptate!" şi de atunci nu s-a mai preocupat de filosofie. Toate acestea mi-au amintit de logodnica din facultate, ea plângea foarte des şi toate motivele ei îmi păreau superficiale atunci. Ce vor deveni toţi aceşti oameni care plâng pentru nedreptăţi?
- Încrederea noastră în acte: în 26 de ţări membre ale Uniunii Europene ştampila nu mai este cerută în instituţiile publice pentru orice act, numai în România şi Bulgaria încă a rezistat. Birocraţia are mijloacele sale de a-şi arăta puterea. Dar şi la o bancă unde am fost ieri să plătesc o factură mi-au dat să semnez o hârtie pentru prelucrarea datelor, probabil ca să mă treacă în baza lor de date, deşi nu le sunt client. Când ajungi să idealizezi prea mult lumea, apare mereu ceva care te aduce cu picioarele pe pământ.

Omul ca fiinţă evaluativă. Limbajul şi traducerea valorilor.

Marile nedumeriri ale modernității târzii şi mai ales ale contemporaneității provin din separarea şi aproape indiferența acestor trei valori - Binele, Frumusețea şi Adevărul -, deşi omul este o ființă evaluativă, critică, iar nu indiferentă. S-a considerat astfel că modelul clasic al adevăratei frumuseți morale, kalokagathon, este constrângător pentru diviziunea disciplinară care avea loc peste tot. Cine îşi mai punea problema dacă o persoană frumoasă este morală şi spune adevărul? Artistul nu mai avea voie şi nevoie să se întrebe de pildă despre insensibilitatea unei femei frumoase la poezie, pictură, etc., după cum nici el nu mai putea fi chestionat în privința caracterului său câtă vreme producea piese originale. Lucrurile se cereau tratate separat: Frumusețea putea fi deplină fără a presupune Binele şi cu atât mai puțin Adevărul. Or, pentru idealul platonician de frumusețe, o persoană care înfăptuia răul cu intenție devenea simultan ignorantă şi urâtă. Ne putem închipui procesul acesta petrecându-se în virtutea unei legături metafizice, de dincolo de lumea vizibilă, între cele trei valori.
 Postmodernismul a contestat ancorarea în absolut a valorilor, le-a separat si relativizat considerându-le conservatoare şi constrângătoare. Disputa intelectualilor din a doua jumătate a secolului XX şi până azi a fost chiar între ideologia imperialismului cultural şi cea a marxismului cultural, prima fiind considerată un sistem închis de idei aparținând unei culturi dominante - recte cea occidentală -, iar a doua un sistem internaționalist multicultural cu susținere orientală și considerat de oponenții mai conservatori un proces de dezagregare a tradițiilor, guvernământului, familiei, legii şi ordinii cu scopul reasamblării societății într-o utopie şi o ucronie comunistă. Primii sunt considerați în politică de dreapta, iar aceştia din urmă de stânga. Trebuie precizat că orice ideologie ignoră simțul comun şi realitatea, căutând să le dea forme proprii şi considerând că nu trebuie să se mai adapteze la ele, ci ele să le urmeze dacă vor să le fie bine :)).

La începutul secolului trecut, după modelul kalokagathon, Nicolae Iorga spunea că poporului român nu-i sunt străine evaluările estetice ale faptelor şi persoanelor, aşa cum atunci când un părinte vrea să îndepărteze copilul de la o faptă rea îi spune la noi că "nu este frumos". Dar şi în zilele noastre, când spunem văzând o femeie frumoasă: "Ce bună e!", de fapt spunem că e frumoasă, nu? :D La fel, despre soluțiile problemelor matematice se spune că unele sunt elegante, iar când întâlnim enunțuri false reacționăm fizionomic ca înaintea a ceva urât şi rău, nu? Poate că vremea marilor curente metafizice a trecut şi astăzi am devenit ființe care caută doar Frumusețea, doar Binele sau doar Adevărul, însă gândul secund va fi mereu acela că şi dacă le întâlnim, acestea sunt incomplete fără celelalte.

Şi un documentar despre rezistența anticomunistă din munți dinainte de 1989

Toți căutam Occidentul, dar Occidentul eram chiar noi.

Câțiva ani după ce am devenit profesor am ținut un curs opțional pentru clasa a VI-a despre Uniunea Europeană. Se numea "Europa mai aproape de tine" şi făcea parte dintr-un program mai vast intitulat "Clubul Europa" în care şcoala fusese dotată cu laboratoare de informatică, iar fermierii din localitatea unde predau luau lecții de la specialişti despre atragerea de fonduri europene pentru a-şi dezvolta propriile afaceri. Eram tânăr şi plin de entuziasm, până prin 2009 am editat şi o revistă a şcolii, am creat un blog unde postam activitățile desfăşurate şi chiar am aplicat alături de  echipa managerială de atunci pentru un proiect Comenius în colaborare cu o şcoală din Italia, una din Polonia şi alta din Finlanda. Mi s-a părut o experiență extraordinară să țin legătura cu Aija Myriim din regiunea Pieksamaki sau cu Patrizia Lucibello din regiunea Campania. Pe vremea aceea nu exista Facebook și păreau atât de exotice acele numele, mi se părea incitant să comunicăm cu persoane din locuri diferite ale Europei pe teme precum cultura propriei țări, cum e să fii profesor în şcoala unde predai sau dacă există programe de calculator pentru a învăța fiecare limba română, italiană, poloneză sau finlandeză. Aceea era Europa din mintea mea în preajma lui 2007 şi aşa vedeam Uniunea Europeană: un club select de oameni care încearcă să lucreze împreună la un proiect comun, la o casă comună şi să se cunoască reciproc, să-şi promoveze cultura şi valorile.

Dar mai devreme am venit de la plajă din tabara Năvodari şi tocmai am aflat de la radio cum inspectorii Direcției Sanitar-Veterinare au amendat câteva terase şi shaormerii din tabără şi din Mamaia pentru nerespectarea condițiilor igienico-sanitare. Civilizațional şi mental Dobrogea pare încă să nu fi revenit pe deplin la patria mamă, România, nici după un secol de la războaiele balcanice, pentru că apucaturile orientale au ramas şi s-au perpetuat. Unii sunt încă la stadiul preorăşenesc, deşi mijloacele nu le lipsesc. Altfel nu-ți explici de ce plaja e năpădită de buruieni, oamenii aruncă resturi pe jos, maneliştii îşi parchează pe plajă maşinile cu muzica dată la maximum, iar pe mine mă încearcă dorul de altă Românie pe care am cunoscut-o cu frumusețile ei şi care nu se recunoaşte nici ea în astfel de comportamente. De obicei se vorbeşte despre "civilizații" sau "culturi", nu despre oameni civilizați şi necivilizați sau despre cultură şi incultură. Aşa e politically correct. Dar dacă asta înseamnă să fii deschis la alte stiluri de viață - să accepți mârlănia -, atunci prefer prejudecățile mele şi regulile civilității care aduc mai puține prejudicii.

Două proverbe de la masa zeilor și o distincție terminologică

Zeii s-au întâlnit într-o zi când eroii își luaseră liber. S-au servit cu băuturi carbogazoase și fursecuri, pentru că ambrozie și nectar nu se mai produceau de pe vremea lui Hesiod. Sărbătoreau venirea în Olimp a unei noi echipe de conducere. Hermes, mesagerul divin pentru oameni, după ce dăduse sfoară în țară despre schimbările ce aveau să vină, luă poziție de speech, ridică paharul și rosti următoarele cuvinte memorabile: "Tovarăși zei, rufele se spală în familie, sau cum se mai spune: în oala acoperită nu dau muștele". Apoi, după această mostră de gândire foarte democratică și transparentă, sughiță și se trânti pe scaun, loc din care nu mai rosti niciun cuvânt până la sfârșitul piesei. 

- M-am plictisit să primesc lecții de succes în viață de la sinecuriști (era să scriu "securiști"). Un politician veros care tocmai a stat în arest preventiv pentru acte de corupție și devalizarea bugetului de stat ne sfătuia în anii trecuți să ne lăsăm de fumat dacă vrem să facem avere. Genul acela de ins care stă la rând ani în șir ca să prindă o funcție la stat, iar apoi le dă lecții altora din piața liberă de inițiativă în afaceri. Luați de vertijul lingușelilor în care îi învăluie camarila pentru o vreme, cred că lumea nu poate fi fericită fără ei la conducere. Oamenii pe care îi văd și astăzi conducând bine sunt lipsiți de aroganță și nu caută prozeliți printre lingușitori. Ei știu că atașamentul, încrederea și ascultarea sunt mai prețioase când vin de la oamenii demni; 

- Mulți ani le-am predat cu patos la Educație Antreprenorială elevilor despre motivația intrinsecă, subiectivă pentru muncă și cea extrinsecă, obiectivă sau financiară. Chiar eram revoltat când întâlneam oameni care își urau munca, mă întrebam de ce au mai ales-o? Dar munca trebuie iubită? Înțeleg să lucrezi cu plăcere când ți-ai ales meseria potrivită și să nu fii invidios pe a altuia, la fel cum în sporturi nu protestează nimeni că există portari, atacanți, apărători sau arbitri, dar s-o iubești nu e cam mult? Îți iubești soția, copiii, părinții, ba chiar poți găsi motive să glumești în familie pe seamă aberațiilor de la serviciu, ori să-ți înveselești serile cu prietenii, dar nu știu ce înseamnă să trăiești iubindu-ți munca mai mult decât lucrurile enumerate mai sus, ar fi și asta o formă de alienare;

- Prin facultate obișnuiam să frecventez conferințele ținute în aula Universității, la Casa Studenților, la Casa Dosoftei sau la Palatul Culturii de personalitățile timpului. Așa am avut ocazia să-i ascult pe Alexandru Zub, pe părintele Galeriu, pe H.-R. Patapievici, pe liderul studenților din timpul mineriadei din 1990, Marian Munteanu și pe alții ca ei. Totuși, într-o zi m-am nimerit în sală când fostul director al SRI, Virgil Măgureanu, își prezenta proiectul unui nou partid politic. În fervoarea postrevoluționară din anii '90, acesta elucubra iarăși despre idealul "omului nou", marotă a regimurilor totalitare din toate timpurile. S-a enervat când l-am întrebat dacă asta nu seamănă cu "personalitatea multilateral dezvoltată" din comunism de care abia se curățase discursul oficial de la noi. Eșafodajul său argumentativ era construit pe aceleași premise, deci nu aveam cum să înghit acea gălușcă ideologică. Știam că puterea politică din toate timpurile a căutat să se păstreze sub același sistem de relații, dar scoțând la înaintare alți oameni, aparent necunoscuți, necompromiși, dar controlabili în toate deciziile și schimbându-și vocabularul. Nu orice modă cucerește însă piața ideilor politice, oricum și pe oricine, chiar dacă se lucrează intens și din vreme la intrarea unui astfel de produs pe piață, mai trebuia să existe și o așteptare căreia să-i răspundă (și nu poți crea din nimic așteptări, pentru că publicul votant se maturizase deja în acel prim deceniu), plus credibilitatea bazată pe onestitate. 

Curba lui Gauss, curba în J şi resurecția urâtului

Fiind non-ierarhice, rețelele de socializare tind să devină de-a dreptul socialiste. Aşa că se formează două tipuri de minorități,  ca în curba lui Gauss unde numărul notelor mari trebuie să fie egal cu al notelor mici, la mijloc aflându-se un număr majoritar de note medii. Sigur că se recomandă şi curba în J, unde se presupune că toată lumea porneşte de la un nivel considerat comun iar unii progresează către rezultate mai bune, dar cum trăim vremuri socialiste se consideră că dacă nu susții în discursuri defecții, urâții, delincvenții, dezavantajații sau marginalii nu eşti cool şi trendy. În privința culturii, ştiinței şi creativității mă consider incorect politic şi ierarhic-elitist, recunosc. Am mai scris pe aici că singurul loc unde putem avea parte de tratament egal este legea, dar nici măcar asta nu ne garantează şanse egale de reuşită în viață, pentru că unii s-au născut în familii organizate şi echilibrate, în țări guvernate mai înțelept decât altele şi cu însuşiri native pe care şi le-au putut cultiva transformându-le în aptitudini artistice, tehnice, pedagogice, sportive, etc;

- ca o escrocherie tipic pesedistă din județul nostru, cică m-ar fi sunat cei de la Inspectoratul Şcolar Județean ieri să merg mâine la evaluat lucrări de Bacalaureat. Cel puțin asta m-a întrebat directoarea mai devreme la telefon. Bineînțeles că au mințit. Eu refuz de câțiva ani să girez un sistem de învățământ care foloseşte astfel de metode. Iată încă un argument pentru ceea ce numeam în titlu "resurecția urâtului". Pentru ca urâtul nu e doar o categorie estetică, ci şi morală sau gnoseologică. O astfel de manipulare îi face pe inițiatori deopotrivă urâți, răi şi falşi. Aştept vremuri mai bune, iar dacă nu vor veni, sistemul de învățământ pierde şi nu eu.

Nu cred că țara ne vrea proşti, dar unii politicieni sigur ne vor aşa. Plus răi şi mincinoşi. Ca ei adică.

Proprietatea de sine ca temei al dreptului. Industriile şi creativitatea sau industriile creativității?

Temelia dreptului în orice țară care se pretinde civilizată o reprezintă înainte de toate persoana, individul uman. Proprietatea de sine reprezintă prima şi cea mai înaltă formă de proprietate, izvor al tuturor celorlalte drepturi. Oricâtă bunăstare ar fi capabilă să producă o țară pentru cetățenii ei, aceasta nu justifică încălcarea proprietății de sine a unui om. Cum spunea utilitaristul englez John Stuart Mill, un stat democratic poate limita libertatea individuală a cuiva numai dacă prin acțiunile sale (deci nu prin vorbe, texte, melodii, emisiuni, etc.) acesta a limitat libertatea altcuiva, adică i-a încălcat dreptul proprietății de sine, altfel culpabilizând individul din societatea civilă în raport cu instituțiile de forță se induce la nivel societal o teroare difuză specifică numai regimurilor autoritare şi totalitare unde singurul om liber e tiranul şi puținii privilegiați sunt cei din casta care gestionează fricile populației.  Ciudată e peste secole şi fascinația exercitată de figurile autoritare asupra celor mai strălucite minți: Platon impresionat de Dion din Syracuza, Hegel de Napoleon, Heidegger de Hitler, Sartre de Stalin, Cioran de Zelea-Codreanu, etc. Bineînțeles că am încredere mai multă în comportamentele raționale individuale ale cetățenilor educați care acționează în condiții normale, neforțate. Cum civilizația occidentală este logocentrică, adică organizată în jurul cuvântului, rațiunii, stiinței, libertatea cuvântului este corolarul proprietății de sine şi reclamă protecție în egală măsură față de intimidări organizate instituțional împotriva sa. "Sunt civilizat, evoluat, pentru că statul îmi apără proprietatea de sine şi a cuvântului" - poate spune orice membru liber al acestei societăți. Dacă statul actual nu va şti să apere libertatea cetățenilor din prezent, nu va şti s-o apere nici pe a generațiilor care le succedă, prin urmare nu se poate considera un stat drept, un stat de drept.

Unii ar putea spune că sunt perioade istorice când aceste drepturi se suspendă din rațiuni de stat, cum e cazul rechiziționărilor, dar indiferent câtă simpatie capitalizează vreo instituție sau vreun reprezentant al ei, temelia dreptului rămâne aceeaşi în condiții normale. Modernitatea şi contemporaneitatea occidentală sunt construite pe câştigurile obținute de individ în ordinea dreptului. În mod normal, aceste drepturi sunt apărate tot de societate, de stat mai precis prin instituții şi reprezentanții lor, funcționarii, pentru că e vai de societatea care are nevoie de eroi pentru a supraviețui şi a se apăra. Înseamnă că dovedeşte incapacitate structurală, iar conducătorii lor pot fi acuzați de management defectuos la nivel societal;
- Se spune că îngerii n-au gen, dar pentru câteva momente din viață când m-am aflat parcă pe deplin singur în încleștarea cu lumea, ei au luat întruchipări feminine. Pentru acele unice momente când am văzut că intervin parcă dincolo de ele însele ca să restabilească o dreptate care părea îngropată şi piedută în mormanul de impulsuri subiective şi ecuații personale ale răului le sunt recunoscător. Aveau chipuri fireşti, dar ascultau de rațiune, ceva nefiresc în acele momente. Uneori rațiunea însăşi îşi are paznicii săi pe care îi trimite în mulțime ca să aibă grijă de reprezentanții ei pe pământ. Nu mai adaug faptul că acele prezențe feminine erau de o frumusețe răpitoare;
- Două chipuri am privit în treacăt ieri vizitând-le paginile de Facebook şi Twitter: al lui Liv Tyler şi al lui Cara Delevingne, nu are rost să le amintesc frumusețea, pentru că toți o ştim, doar că era o diferență în expresiile lor: prima privea lângă fereastra deschisă o grădină cu livadă având o expresie uşor tristă sau poate somnoroasă după care mă topesc, iar cea de a doua privea în poziție de gardă de box către vizitatori - atitudine de care poate că nici ea nu îşi dă seama cat e de incitantă. Asta pentru că lupta femeilor pentru egalitatea de gen pe care o duc împotriva noastra nu se poate duce folosind aceleaşi mijloace, natura făcând diferența de la sine. Îmi plac spiritele care fac progrese în conştiința libertății lor. Amândouă exprimau sensibilitate sumisivă şi totodată ambiție egalitaristă, nu-i asta sexy la ele? Nice pictures! :)
- Despre limitarea dată de operațiile manuale rutiniere ale unei muncitoare de la o fabrică de textile: am cunoscut în primul an de facultate din Moldova o tipă care lipea etichete toată ziua pe haine la o fabrică de textile, adică ce fac elevii noştri de la profilul Tehnologic când pun etichete pe ambalaje la firma de lactate. "Stop labeling!", îndemna şi Taylor Swift zilele trecute lumea care etichetează, numai că pe alți oameni. O muncă alienantă, dezumanizantă ca în "Modern times" cu Chaplin care strângea şuruburi până rămânea cu reflexe şi în afara serviciului, în cele cu Stan şi Bran unde Bran se enervează când aude claxoane sau trompete pentru că lucra într-o fabrică ce le producea, sau ca în scenariile orwellian-pinkfloydiene, muncă prost plătită şi totodată una expusă şomajului, pentru că oricând poate fi inventată o linie de producție care să ia locul zecilor de muncitori care cos etichete pe haine sau le lipesc pe roțile de caşcaval. La fel ca minerii care au constituit aproape o armată de oameni la dispoziția regimului socialist al lui Ion Iliescu din anii '90, mulțimile acestea unde munca e lipsită de creativitate devin mase de manevră cărora li se aplică periodic măsuri de austeritate şi li se pot inculca cele mai rudimentare idei despre vinovații pentru soarta lor. Să ne temem de societățile unde soarta a milioane de oameni e decisă de un astfel de plan şi nu de hotărârea lor individuală luată în cunoştință de cauză a oportunităților din jur.
- Există o secvență terifiantă într-un film despre Hitler în care acesta, aflat în tranşeele Primului Război Mondial, îşi loveşte cu brutalitate câinele care nu ascultase comanda să se aşeze, să facă sluj în fața lui, iar tovarăşii lui de arme îl ironizează râzând în hohote: "Are propria lui voință, cum îndrăzneşte?".

Și încă o melodie ușurică, de vară, pe care i-o dedic unei colege dragi :)