Îmi aștept soția la terasa unei cafenele din stația troleibuzului 42 în cartierul constănțean Dacia. Zic să iau pe lângă bilet și o revistă de umor, iar o madame ochelaristă de la chioșc, pe la vârsta a doua, mă întreabă înflăcărată de ce nu votează lumea oameni noi, că și în sat la maică-sa e unul primar de vreun sfert de veac. "Avem nevoie de un Burebista care să facă ordine!" invocă 'mneaei cu năduf străbunii. Nu știu ce să-i spun, sunt un pic încurcat de logoreea ei și de abordarea intempestivă - plus că mulți anonimi simt nevoia să se manifeste în campanii ca veritabili "influensări" ad hoc ai opiniei publice -, dar mă bușea râsul de atâtea coincidențe protocroniste: prim ministru e Dacian, primar Decebal, soția fostului premier e Daciana, iar eu așteptam într-o stație de la Dacia în timp ce vânzătoarea îl invoca pe Burebista. Iar noi suntem urmașii Romei. O fi știut femeia că tot Burebista le-a tăiat podgoriile dacilor ca să bea mai puțin și să-i organizeze? Sau traversa și ea un fel de episod "delirium votens"? Dar câți știu ce a-nsemnat pentru istorie sintagma "omul nou" și la ce a condus ea?
Nebunii urâți ai marilor orașe. Scripcarul de pe pietonal.
Am primit invitația de a viziona filmul de amatori "La apus" regizat de fiul unei colege. Un scurt metraj despre viața mafioților de pe meleagurile constănțene. Cadre și tehnică a filmării reușite, coloana sonoră faină, regizorul și doi actori au jucat bine față de restul care au fost destul de slabi. Atmosferă primitoare la Cityplex ce a contrastat cu reacția isterică a unui scripcar sexagenar buhăit de băutură când am făcut o poză pe pietonalul dinspre Tomis Mall: "De ce mă filmezi, mi-ai cerut voie"? Probabil că se credea interpretând pe Broadway sau pe scenă la Opera din Viena. Săracu-i și-al dracu'. Am șters poza în fața lui și am plecat urându-i succes. "Așa sunteți voi, moldovenii, ați venit aici și faceți ce vreți" mi-a strigat în urmă. "Eu sunt din Banat și... te-am banat!" i-am răspuns, apoi mi-am văzut de drumul către film. Papuașii nu se lasă niciodată fotografiați de teamă că le furi sufletul, mi-am amintit atunci, iar scena aceasta stradală cu vedete închipuite mi-a amintit și că am citit odată despre un poet bătrân ce căzuse în uitare, căruia îi lipseau publicul, presa și prietenii, dar numai aroganța îi rămăsese intactă. Soției îi spunea să răspundă oricui îl caută că nu e acasă, iar ea, din milă, ieșea din când în când și... suna la ușă. Artistul nostru stradal interpreta eclectic bucăți simfonice și lăutărești, printre care o secvență dintr-o baladă de Ciprian Porumbescu mi s-a spus (eu cred că era totuși ceva din Ceaikovski, o să verific) altfel nu m-aș fi sinchisit de el. "Frumoșii nebuni ai marilor orașe" își denumea un roman Fănuș Neagu, titlu inspirat, dar există și nebuni urâți, ba chiar prea mulți sunt așa. Mi-a plăcut o vorbă zilele trecute auzită, culmea, la un politician: "În viață, niciodată să nu te crezi împărat". E mai sigur așa.
Nebunii urâți ai marilor orașe. Scripcarul de pe pietonal.
Am primit invitația de a viziona filmul de amatori "La apus" regizat de fiul unei colege. Un scurt metraj despre viața mafioților de pe meleagurile constănțene. Cadre și tehnică a filmării reușite, coloana sonoră faină, regizorul și doi actori au jucat bine față de restul care au fost destul de slabi. Atmosferă primitoare la Cityplex ce a contrastat cu reacția isterică a unui scripcar sexagenar buhăit de băutură când am făcut o poză pe pietonalul dinspre Tomis Mall: "De ce mă filmezi, mi-ai cerut voie"? Probabil că se credea interpretând pe Broadway sau pe scenă la Opera din Viena. Săracu-i și-al dracu'. Am șters poza în fața lui și am plecat urându-i succes. "Așa sunteți voi, moldovenii, ați venit aici și faceți ce vreți" mi-a strigat în urmă. "Eu sunt din Banat și... te-am banat!" i-am răspuns, apoi mi-am văzut de drumul către film. Papuașii nu se lasă niciodată fotografiați de teamă că le furi sufletul, mi-am amintit atunci, iar scena aceasta stradală cu vedete închipuite mi-a amintit și că am citit odată despre un poet bătrân ce căzuse în uitare, căruia îi lipseau publicul, presa și prietenii, dar numai aroganța îi rămăsese intactă. Soției îi spunea să răspundă oricui îl caută că nu e acasă, iar ea, din milă, ieșea din când în când și... suna la ușă. Artistul nostru stradal interpreta eclectic bucăți simfonice și lăutărești, printre care o secvență dintr-o baladă de Ciprian Porumbescu mi s-a spus (eu cred că era totuși ceva din Ceaikovski, o să verific) altfel nu m-aș fi sinchisit de el. "Frumoșii nebuni ai marilor orașe" își denumea un roman Fănuș Neagu, titlu inspirat, dar există și nebuni urâți, ba chiar prea mulți sunt așa. Mi-a plăcut o vorbă zilele trecute auzită, culmea, la un politician: "În viață, niciodată să nu te crezi împărat". E mai sigur așa.
