Pascal, haterul. Permutări de termeni vechi și noi. Tribulații în piramida puterii, o pretenție și condițiile ei: baza vine cu informațiile, vârful cu deciziile.

Se dă textul: „Ce himeră mai este şi acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicţii?! Judecător al tuturor lucrurilor; imbecil vierme de pământ; depozitar al adevărului; îngrămădire de incertitudine şi de eroare; mărire şi lepădătură a universului". Cineva din sală comentează: "Înseamnă că Pascal era hater!". Întreb de ce consideră asta și-mi spune că-i vede numai defectele. "Dar calitățile nu? Sunt și ele trecute". Acceptă în cele din urmă că Pascal subliniază contradicțiile când abordează esența umană și că rămâne un raționalist. Și totuși m-a surprins tratarea lui drept hater, poate că suntem noi obișnuiți ca termeni la modă să ia locul unora consacrați și cu arie semantică mai vastă. Dar așa s-ar inversa antecedentul cu secventul, cum ai spune că Hegel era marxist. Schopenhauer, Nietzsche or fi fost și ei hateri? Dar Cioran? Ăsta sigur era tatăl lor :).

Câțiva, zgâlțâiți în scaune de perspectiva concursurilor și alegerilor ce vin, băgând cornul în podea când îmi vorbesc, îmi strecoară printre dinți reproșuri că nu le dau destule informații. Ați lucrat la Securitate cumva? Nu păreți așa în vârstă, dar ce apucături aveți... Apropo, metodologia interzice participarea la conducere a foștilor securiști comuniști, iar stilul cam ăsta vă este. 

După mine, legitimitatea numirilor politice în instituțiile de educație, sănătate sau de siguranță a populației este și trebuie să rămână zero, iar propaganda și prozelitismul sunt interzise prin lege în astfel de instituții. Dacă mediul privat funcționează mai bine decât cel public, asta e tocmai datorită comunicării mai eficiente, biunivoce, între bază și vârf, datorită competenței și competiției, nu afilierilor politice sau de neam. Și a rezultatelor, bineînțeles. Chiar, i-aș întreba pe cei aflați în funcții la stat de câțiva ani: care vă sunt rezultatele și cui se datorează ele? Nu cumva oamenii eficienți și practici îi țin la putere pe ineficienți, iar în preajma puterii pe lingușitorii nepractici? Și, apropo, cum stați cu transparența decizională?

Golemul de celuloză, Turnul Babel de hârtie și amestecarea limbilor de lemn. Plus câteva reflecții în urma întâlnirii unor oameni.

Să nu idealizăm incultura considerând-o naturalețe și să nu blamăm politețea confundând-o cu inautenticitatea. Un ghiolban striga din sală către doi artiști să cânte ce piese voia el, de parcă erau lăutarii lui, iar tinerii veniseră cu vioara lui George Enescu și cu un pian. A fost nevoie de polițiști să-l potolească și să-i dea de înțeles că nu e la cârciumă, ci într-un centru cultural, iar interpreții veniseră printr-un proiect al Radio România Cultural, "Vioara lui George Enescu la sate", cu un repertoriu prestabilit, să interpreteze piese clasice, nu să gâlgâie manele de ziua cuiva. 

Văd că pentru unii propagandiști, dacă te legi de sistemul bancar privat sau de birocrații de la stat, ți se răspunde ca în comunism când criticai proletariatul: "dai în mine, dai în tine, dai în fabrici şi uzine". Ăştia prea iau totul în nume propriu, ei nu ştiu că e una să ataci comportamentul şi alta persoana sau instituția? Când nu-ți convine ceva la o persoană sunt multe alte persoane care au acel comportament, de pildă scobitul în nas pe stradă, deci comportamentul e dizgrațios în sine, altfel persoana poate fi amuzantă sau cu memorie bună, calități pe care le poți aprecia separat. Un profesor care ne preda la master, Sorin Alexandrescu, nepotul lui Mircea Eliade, povestea într-o emisiune cu Eugenia Vodă că Emil Cioran i s-a părut respingător când l-a invitat într-o zi la el în mansarda pariziană de pe Rue del Odeon - Cartierul Latin - şi a tăiat pâinea în mână, felii groase, cum se tăia pe vremuri folosind cosorul. Totuși, asta nu m-a împiedicat să le apreciez amândurora ideile.

Un proiectant bătrân de structuri futuriste, suprarealiste, prieten cu Salvador Dali, îşi prezintă portofoliul cu planşe din anii '70. Emisiunea e transmisă în direct, seara, de pe puntea unui vaporaş, în fundal se vede un colac de salvare prins de balustradă.  În timp ce descrie nişte sfere mici, albastre, sirena ca un trombon răgușit a unui vapor care trecea prin preajmă îl blochează pe arhitect din explicații, acesta tresare şi ochelarii îi saltă pe nas. M-a amuzat teribil scena, câteodată apar astfel de personaje insolite, oameni captivați toată viața doar de un lucru, ingineri care îşi construiesc după ce ies la pensie tot felul de instalații sau maşinării prin curte, într-un elan monomaniacal care ignoră produsele tehnice de serie actuale mult mai practice.

Într-una din zilele trecute, la plajă, omul cu portavocea care luna trecută invita într-o scurtă croazieră turiştii de pe mal îşi completase repertoriul: "Nu mai beți o Cola şi veniți cu yola". Economiştii spun că orice alegere înseamnă renunțare, deci costul de oportunitate aici era o Cola. Asta pentru cei care nu le puteau face/avea pe amândouă, adică win-win :).

Mama unei actuale studente care mi-a fost cândva elevă eminentă în gimnaziu îmi spune că fata ei și-a descoperit pasiunea pentru scenarii și regie după ce a fost un an la Comunicare și a urmărit săptămânal piese de teatru despre care a scris. Femeia repeta încântată propoziția: "Acum ea scrie" ca pe un act sacramental. Ori mi-am pierdut eu încrederea în puterea scrisului de a-ndrepta lumea, ori scrisul chiar e un surogat, un paleativ pentru indivizii abulici, nu știu, însă cuvintele acelea îmi sunau atât de goale după experiența de aproape zece ani de practică pe aici. Mai bine ar cânta sau ar picta, mai bine ar face un sport sau vreo acțiune de voluntariat pentru a salva urșii albi, pinguinii sau cormoranii de la extincție. Plus că scrisul însingurează mai mult decât orice altă activitate independentă.

Doi tineri frumoși, relaxați, americani și blonzi ne-au zâmbit într-o seară când am trecut unii pe lângă alții în parc. "El avea părul scurt, ea bălai" - ar fi cântat Ștefan Bănică Junior un obladi oblada văzându-i. Pe lângă grupurile gălăgioase de spărgători de semințe din jur, această prezență liniștită a lor mi-a redat pentru moment încrederea într-o normalitate pe care am cunoscut-o cândva în plimbările din frumoșii ani ai studenției, pe colinele Iașilor, între Biblioteca Centrală Universitară "Mihai Eminescu" și Grădina Botanică.

Și tot despre meritocrație: genealogia unei lipse de morav. Aurea submediocritas, sau cum nu te răsplătește sistemul când ai rezultate.

În politica și în instituțiile noastre cam așa e: cu cât strici și faci mai mult rău, dar ai pile cât mai sus, cu atât ești răsplătit cu mai multe avantaje și urci în funcții mai ușor. În schimb, din cele 49 de trepte necesare pentru formarea caracterului trebuie să ai urcate cel mult două. Caracterele slabe și comportamentul slugarnic sunt răsplătite, iar cele puternice și munca performantă sunt subminate. Se adună sinecuriștii la ce-i bun ca să-l strice ca șobolanii la cașcaval. 

În toamna lui 2015, la răsturnarea guvernului Ponta ce umpluse țara de astfel de impostori și plagiatori („plagium“, care se traduce prin „a vinde altora sclavi furați sau care nu aparțin vânzătorului“. Termenul și-a păstrat până acum sensul originar, pentru că el este, din punct de vedere semantic, sinonim cu furtul. Sursa: Wikipedia), protestatarii din stradă aveau pancarte pe care scria cu litere de-o șchioapă: Meritocrație. Ceva curățenie s-a mai făcut în politică, DNA-ul plimbă marii corupți zilnic pe la televizor, ANAF-ul îi sperie pe tot mai mulți evazioniști fiscali, dar în privința recuperării prejudiciilor financiare și a managementului resurselor umane de prin instituții sunt rezultate slabe, incompetența și corupția domnind în continuare. Despre meritocrație, după un an de atunci, pare să se potrivească tot vorba aceea cum că revoluțiile își înghit copiii.

Ăștia de la CNN au pus pe internet un calculator global de salarii, așa am aflat că am salariul anual cât al unui măturător din Thailanda și de trei ori mai mare decât al unui profesor din Etiopia. Cioloș îi îndemna zilele trecute pe românii din diaspora să revină și să lucreze acasă. Ar fi pur masochism, ar semăna cu atitudinea unui fost deținut politic sovietic, aflat în exil, care își dorea să revină la paznicii lui, la paznicii ruși de la Lubianka. Eu le spun diasporenilor să stea acolo și să nu ne facă de râs, că altfel ne-o iau înainte cu salariile și măturătorii thailandezi sau profesorii etiopieni. Oferta de muncă mărește numai profiturile, doar nu ne închipuim câteva milioane de români veniți în țară ca investitori. Deci suntem undeva între lumea a II-a și a III-a în privința salariilor, după 12 ani de NATO și 10 de UE. Curat progres, cu prețuri ca la ei și salarii de țară subdezvoltată. Să fie de vină lipsa competitivității și a productivității cauzate de aceeași nepăsare față de oamenii merituoși, de corupție, de incompetență și nepotism? 

Când îți promovează toți elevii Bacalaureatul de la clasa unde ai fost diriginte patru ani și majoritatea intră la facultate, ajutați de notele de la examen la disciplinele pe care le-ai predat, după zeci de ore suplimentare de pregătire neplătite, iar de la alte clase iau Bacalaureatul numai câte doi - trei elevi, iar sistemul de învățământ te răsplătește cu același salariu ca pe oricare alt profesor, ba chiar te face să te cerți cu alți profesori ca să-ți păstrezi orele din catedra pe care te-ai titularizat, asta înseamnă să fii un sistem șmecher și să încurajezi nemunca, submediocritatea, nu? Cum te recompensează sistemul dacă ai rezultate de 100% cu clasa? La fel ca pe altcineva care are 0%, 11% sau 50% bacalaureați. Adică nicio răsplată. Gradații de merit se dau după criteriile de castă birocratico-politică din inspectorate, salariile de merit au dispărut de pe vremea când Boc și Băsescu împrumutau România la FMI cu 20 de miliarde de euro ca să-i salveze pe bancherii ce dăduseră credite neperformante în timpul bulei imobiliare speculative sparte în 2008, stimulentul de 2% la două luni a dispărut și el. Trăiască meritocrația și răsplata pentru muncă, deci! Uite de ce disprețuiesc eu politica și birocrația de la noi, pentru că sunt făcute doar pentru a se susține reciproc, nicidecum societatea. 

Merg într-o zi la filiala băncii unde am cardul de salariu ca să iau contul și parola pentru serviciul de internet banking. M-am săturat să tot verific bancomatul când vreau să-mi știu situația venitului și cheltuielilor. După o coadă infernală de vreo două ore și zece oameni, rezolv problema. Înaintea mea fusese un cetățean cu altă treabă și la plecare i-a lăsat 10 lei șpagă angajatei de la birou. Femeia aproape că a alergat după el și i-a dat banii înapoi. Bravo ei, în urmă cu 13 ani alergase și după mine până la ieșire o vânzătoare de la un magazin german pentru cei câțiva cenți pe care îi lăsasem rest. Unele obiceiuri ne fac mai mult rău decât bine.