Cazul Donnie Darko sau norocul somnambulului. Mostră dintr-un film despre cauzalitate. De ce întâmplarea nu ia locul destinului.

Donnie Darko, "întunericitul" din filmul omonim care pleacă de acasă nopțile fără să-şi dea seama, ilustrează perfect unul dintre înțelesurile noțiunii de întâmplare, cel de neîntâlnire a două lanțuri cauzale diferite. 

De obicei se înțelege prin întâmplare întâlnirea dintre două lanțuri cauzale diferite: de pildă, un tâlhar ascunde bani la rădăcina unui copac, iar un pescar sapă mai târziu acolo după râme şi îi găseşte. Dar cu Donnie Darko, un adolescent cu probleme emoționale, lucrurile stau altminteri: într-o noapte rătăceşte până adoarme pe un teren de golf, iar unui avion îi cade unul dintre motoare în camera lui de la mansardă. Somnambulismul, deci, l-a salvat. Dacă nu se întâmpla să plece, lumea ar fi vorbit despre destin; în schimb, acum se poate spune că a avut noroc. Înțelesul de întâlnire a două lanțuri cauzale diferite apare şi când se vorbeşte despre unirea a două destine: fiecare om are destinul său, iar când coabitează două lanțuri cauzale creează un al treilea, venind împreună cu toate cauzele, condițiile şi efectele anterioare.
Donnie Darko se bucură de somnambulism pentru că are ocazia să întâlnească pe cineva în urma unor acțiuni întreprinse în starea de inconştiență, ba chiar el  se consideră un supererou involuntar. Ma uit la orăşelul în care trăiește, unul cu oameni din clasa de mijloc ce au ritmuri cotidiene tipice, în timp ce el îi mărturiseşte unei colege că ar vrea să poată schimba lucrurile. De ce nu să conserve, să păstreze ce au construit alții până atunci? Eventual să construiască ceva nou la fel de bun sau mai bun? Filmul face din Donnie Darko un personaj de evitat pentru că evită responsabilitatea. Lumii noastre nu îi lipsesc personajele excepționale, ci o majoritate aşezată, conformistă în acțiunile sale, atentă la echilibrele valorice şi previzibilă.

Ce căuta Leslie Nielsen pe "Planeta interzisă"? Răspunsuri freudiene, desigur :).

"Planeta interzisă" e un film cu actori din "Zona crepusculară", din vremea când Leslie Nielsen nu făcea parodii, ci filme pretins serioase, deci nereuşit. Nu ştiu când şi-a descoperit el vocația de actor de comedie, cei mai mulți dintre noi îl cunoaştem din comediile anilor '90 în care parodia marile producții de atunci, blockbusterele câştigătoare de Oscar. Dar, surpriză mare pentru mine, recent l-am găsit jucând şi într-un science fiction rudimentar cu tentă psihanalitică (monstrul ce teroriza planeta interzisă nu era decât proiecția inconştientă a unui mizantrop ce îşi ținea fiica izolată de restul lumii) din 1956, o combinație între film, pictură suprarealistă, minimalistă, industrială şi desene animate cu decoruri de teatru, alături de personajul principal din "Twilight zone", actorul ocazional Earl Holliman din episodul I - "Where is everybody?".

Lumea din 1956, îmi explic, era în plin război rece şi cele două mari puteri aflate în competiție atunci - SUA şi URSS - îşi duceau lupta în toate sferele, inclusiv cinematografic. De atunci lucrurile s-au mai lămurit: sovieticii s-au prăbuşit economic, americanii au ajuns pe Lună, pe planetă comuniştii au devenit anacronici şi ridicoli ca regimul nord coreean că până şi chinezii se ruşinează să fie asociați cu el, iar Leslie Nielsen s-a regăsit cel mai bine în comediile cu efecte speciale. Probabil că în roluri mai serioase ar fi eşuat lamentabil, intrând în galeria actorilor mediocri şi arătoşi. Bine că s-a răzgândit sau a fost îndrumat la timp.

Personajul fictiv Keyser Söze și mimica rebarbativă a unui actor genial: Kevin Spacey.

Kevin Spacey joacă cel mai prost în rolul traficantului Roger 'Verbal' Kint din "Suspecți de serviciu"  atunci când plânge, în rest interpretarea lui este ireproșabilă. În "American Beauty" sau "K-PAX" n-am văzut să se screamă atât. Obișnuit cu roluri de psihopat, de șef despotic sau de infractor fioros, Spacey mimează foarte prost, rebarbativ frica. Psihologii știu că delincvenții cei mai răi, cocotele și psihopații duc lipsă de empatie, sensibilitatea emoțională fiindu-le tocită. Ceea ce nu înseamnă că disfuncționalii sunt metodici sau reci, ci haotici. Pentru că rațiunea și sensibilitatea sunt complementare în umanitate și creează ordine, pe când aceștia folosesc dezordinea, confuzia ca să pescuiască în ape tulburi și pentru a-și masca slăbiciunea caracterului sau intențiile manipulatorii. Deși Kevin Spacey e un actor complex, rolul de victimă nu-l prinde, asta poate și pentru că profilul personajelor sale e mai degrabă inuman. Dar scriitorii și regizorii știu că orice personaj are anumite însușiri diminuate sau eliminate și altele exagerate, altfel cartea sau filmul nu s-ar mai încheia și nu s-ar mai deosebi esențialul de neesențial. Sociopatul evadat din "Avionul condamnaților" care cânta suav "He's got the whole world in his hands" subliniază mai bine contrastul acesta inocență-culpabilitate decât 'Verbal' (sic! personajul declară constant că el nu e un turnător), care mimează prost în fața polițistului sensibilitatea, o slăbiciune ce nu e decât masca cinismului. Scenele de final oferă cheia întregii povești și a nevinovăției jucate. Vizionare plăcută! :)

P.S: "Rebarbativ" e un cuvânt... rebarbativ? :) [REBARBATÍV, -Ă, rebarbativi, -e, adj. Cu aspect respingător, aspru, urât. ◊ Cuvânt rebarbativ = cuvânt neintegrabil într-o limbă. ♦ Care se împotrivește la ceva; refractar. – Din fr. rébarbatif. DEX '09]