Pentru ce poți să te miri. Gândirea captivă în plasa birocratică. Statul și privatul. "Jurnalul Annei Frank" și "Hoțul de cărți" - două experiențe memorabile.

Întreb la un magazin din sat în care se vând haine, cosmetice, produse igienico-sanitare, mărunțișuri de tot felul deci, dacă au ochelari de soare - chiar și nepolarizați -, pentru că soarele de zilele acestea reflectat în zăpadă îmi dă dureri de cap după vremea închisă de zilele trecute, dar vânzătoarea se miră de parcă aș fi cerut cămile roz: "Doamne, nici astă vară n-am avut!". Foarte rău, ați pierdut un client pentru lipsa ofertei și pentru atitudinea neprofesionistă.

Dacă era magazin de carne sau de lapte, înțelegeam, dar așa de ce să te miri când vinzi de toate ca într-un magazin universal? Merită să te miri pentru lucruri care frizează ridicolul sau bizarul, nu pentru lucruri firești. Aștept ziua când nu vom mai interacționa cu oamenii cumpărând ceva din magazine, când toate vor fi cu autoservire și cu plata prin card.

Visul unui IT-ist român realizat în San Francisco: "vreau să devin cea mai bună versiune a mea". Probabil că la însurătoare o să ceară și kit-ul de instalare al nevestei. Jargonul specialiștilor îi transformă în niște ciudățenii pentru oamenii obișnuiți. "Newspeak" a lui Orwell are azi o variantă cibernetică.

Rătăcirile lui Ahasverus, "Jurnalul Annei Frank" și "Hoțul de cărți". Două morale după Kant și Nietzsche: omul-scop și omul-mijloc.

Cain a fost pedepsit să rătăcească, la fel și Ahasverus după ce l-a batjocorit pe Iisus pe drumul Golgotei. Printre cele mai triste imagini după acelea cu victimele Holocaustului de la Auschwitz, Birkenau, Dachau, Treblinka, Belzek și Sobibor mi s-au părut împachetările și despachetările din familiile evreilor, cât de greu se desprindeau de obiectele personale, până și de posterele cu starurile vremii. Ce mai contau toate acestea când naziștii izbeau în uși ca să-i urce în camioane? În clipele de limită, oamenii se agață mereu de ceva care, simbolic, ar putea să-i salveze ca paiul înecatului.

Kant îl pomenește pe Ahasverus când caută argumente pentru existența lui Dumnezeu în "Despre singurul argument posibil pentru o demonstrație a existenței lui Dumnezeu", iar morala kantiană e umanistă și deontologică, imperativul său categoric cerându-ne să tratăm ca persoane oamenii și nu ca lucruri, ceea ce pentru Nietzsche ar fi o lipsă de voință de a trăi  - aka voință de putere -, deci o dovadă de slăbiciune, pentru că, nu-i așa?, "exploatarea" aparține  nu unei societăţi corupte sau imperfecte şi primitive: ea aparţine esenţei vieţii, ca funcţie organică fundamentală, ea este o consecinţă a voinţei de putere propriu-zise, cea care e însăşi voinţa de a trăi." ("Dincolo de bine și de rău"). Chiar dacă morala kantiană e greu de atins și astfel cu atât mai greu să ajungem la demnitatea de a fi fericiți, cred că n-aș putea crea nimic ignorând suferința semenilor, oricâte sensuri noi mi-ar putea aduce asta. J. St.  Mill: "E mai bine să fii un Socrate nemulțumit decât un porc satisfăcut", de ce n-ar fi aceeași condiția artistului ce trece dincolo de binele și de răul nostru din rațiuni estetice sau pentru a ieși din anonimat prin ceva magistral? De ce plăcerea lui n-ar fi la fel de joasă ca a unui hedonist cirenaic, de vreme ce provoacă suferință celor din jur și mai ales apropiaților? "A iubi înseamnă a suferi, iar cum cei mai mulți fug de suferință, puțini știu să iubească" - iată încă un lucru cu care nu pot fi de acord la Cioran, biata Simone Boue, nu pot înceta să o deplâng!

Vine copilul și ne gândim la un autoturism de familie care să ne ușureze viața. Ne hotărâm asupra unui Sandero, închipuindu-mi astfel că ajut și economia internă, dar dealerul auto caută să mă convingă să fac rate la reprezentanță prin programul Remat, plătind o primă de casare unui necunoscut și etc etc. Insist că vreau să plătesc suma integrală dintr-un credit de nevoi personale făcut la o bancă al cărei client fidel sunt, dar văd nervozitatea pe care i-am provocat-o domnișoarei de la reprezentanța auto de unde urmează să fac achiziția. După ce aș plăti prima de casare și avansul de 5% ar trebui să aștept cel puțin două luni ca să primesc mașina. Ăștia chiar vor să-și vândă produsele sau să ne "împrietenim" pe 5 ani? :)

Eu știu că în condițiile actuale de concurență de pe piața auto, scopul producătorilor e să ușureze accesul oamenilor la produse, nu să-l îngreuneze. Acuzăm statul de imobilism și birocratizare, dar nici cu privatul nu mi-e rușine. Eficiența și productivitatea presupun combinația dintre calitatea unui produs, cantitatea crescută a producției și prețul rezonabil al acelui produs. Precizez că pe același drum sunt încă patru sau cinci reprezentanțe ale unor mărci auto străine, să încerc și acolo? Probabil că patronii lor vor fi mai preocupați să-și vândă produsele decât să-și întrețină intermediarii și schemele financiare auxiliare.  

"Jenseits des Realitätsprinzip". Normele morale, juridice și principiul realității. Angoasa în lipsa civilizației și principiul plăcerii. Divagații freudiene.

Adulții normali sunt conștienți de cenzura normelor morale și juridice. Cei mai puțin socializați le ignoră pe cele dintâi, dar le respectă pe cele juridice, legile, pentru că se lovesc de consecințele încălcării lor venind din partea autorităților. Așa se face că n-au probleme să râgâie între prieteni și în familie, de pildă, iar cu polițiștii să devină umili. Freud spunea că tensiunea dintre principiul plăcerii și principiul realității subîntinde întreaga noastră viață psihică, fericirea și nefericirea noastră, "Lustprinzips" exprimând latura libidinală, egoistă, iar "Realitätsprinzip" pe cea rațională, cenzura. Desigur că fericirea cum o înțelegea Freud e astfel un ideal irealizabil: corpul ne amintește uneori cu neajunsurile sale că nu ne vom bucura indefinit, ceilalți luați individual cu propriile plăceri că avem concurenți, iar lumea cu normele ei că undeva trebuie să ne oprim. Cel mai dezavantajat e omul condus de principiul realității într-o lume dezordonată marcată de principiul plăcerii, mai mult chiar decât primitivul angoasat în civilizație. Nesocializatul trăind într-o lume bazată pe principiul plăcerii suficient de spațioasă nu se nevrozează - așa cum e cazul celor care se văd rar în vârf de munte sau pe întinderea mării -, dar același om aflat în lumea pre-orășenească unde oamenii încă n-au interiorizat suficient normele traiului în comun, acesta are de suferit. Suferă pentru că e obișnuit să ceară, să i se dea și să ia fără acord, suferă pentru că trebuie să se învețe cu o lume ce n-o înțelege și pe care o consideră ostilă, nu reglementată astfel încât să facă posibilă viețuirea laolaltă a tuturor. Tot lui, modelul civilizației urbane, burgul, îi repugnă, deși preia din confortul acestuia, mai puțin regulile de bun simț și legile, adică tocmai ceea ce dă sens acelui model. "Bunul sălbatic", "Emile" și "Noua Heloise" nu sunt decât idealurile de om ale lui Rousseau, abstracții utile ideologiei Marii Revoluții Franceze, în realitate manierele nu alienează, ci ne fac posibil traiul laolaltă, altfel nu schimbam viața din comuna primitivă cu cea a metropolelor. Q.e.d.

Ecologism de ocazie. Misunderstanding. Setea de sânge albastru în țara lui Dracula. Abordarea englezească a unei nunți regale românești.

La o galerie de artă, o fată, ecologistă, mândră că i se ia interviu, mustra oamenii mari îndemnându-i "să nu mai polueze evul mediu". Cum or fi arătat pungile de plastic și dozele de Cola pe vremea lui Gelu, Glad și Menumorut? :).

Cu specificul umor negru, ziariștii britanici de la "The Economist" publică un articol despre nunta principelui Nicolae la Cazinoul din Sinaia, însoțindu-l de precizarea: "A thirst for blue blood". Greu scapă un popor de clișee.

Totalitarismul, democrația și grupurile de interese. Când puterea pactizează cu opoziția, de regulă pierd cetățenii. Mai mult, dacă partidele aflate la putere ajung să reducă la tăcere opoziția, urmează același tratament pentru societate. Nu degeaba democrațiile antice interziceau conducerile succesive și îndelungate, iar azi conducerea Uniunii Europene e în același spirit, rotativă. Pentru că scopul puterii e de a se permanentiza, cu trecerea timpului desprinzându-se de interesul public, al cetățenilor și axându-se pe interesul personal sau de grup. Între ce declami sau proclami și cum acționezi când ești la putere contrastul e aproape schizoid. De aceea ne trebuie opoziție, alternativă, ca să nu uite nimeni că puterea încredințată de cetățeni prin vot poate fi și trebuie luată tot de către aceștia oricât de frustrant poate fi pentru cei ce conduc.

Studiu de gen asupra lăcomiei. Am avut șefi bărbați și femei, niciodată bărbații n-au făcut chetă să-și schimbe fotoliile din birouri sau să întindă platourile pentru protocol la controale. Mă și mir că la închisoare sunt mai mulți bărbați decât femei pentru corupție. Lipsa transparenței decizionale nu a fost la nimeni mai mare. Aristofan a ridiculizat perfect această solidaritate de gen în "Adunarea femeilor". Și au slăbiciuni estetice pe care și le exploatează reciproc profitând unele de altele. 

"Te-ai dat cu ceilalți, cu opoziția"? Care "ceilalți"? Noi suntem ceilalți, societatea, iar voi sunteți "ei", opoziție politică nu există. În mod normal, democrația presupune, pe lângă altele, existența unei clase politice formată din partidele aflate la putere și cele din opoziție, pe de o parte, și societatea condusă de această clasă, pe de altă parte. Totuși, în județele și localitățile unde opoziția pactizează cu puterea, în instituțiile unde liderii de sindicat țin partea directorilor în abuzurile și persecuțiile făcute la adresa angajaților, "ceilalți" sunt chiar angajații. Opoziția trebuie să se lupte cu puterea, pentru a convinge alegătorii că merită să-i ia locul și că are oameni pregătiți pentru a conduce după alegeri, iar sindicatele să protejeze drepturile angajaților, nu interesele angajatorilor. Cei care conduc par să nu realizeze schimbările produse pe piața muncii în ultimii ani, că există o criză a forței calificate de muncă și continuă să se comporte ca jupânii sau stăpânii pe plantație. Sigur că fără complicitatea unor subalterni dispuși să lingă clanțe și să se gudure pe lângă șefi această atitudine comunistoidă n-ar prolifera iar instituțiile și-ar îmbunătăți activitatea și rezultatele, dar cum 20% din oamenii oricărei companii produc 80% din profit, aceștia vor fi depășiți numeric la orice vot. De aceea, singura posibilitate rămâne reducerea numărului de slugi care gravitează în jurul managerilor și să le lumineze Dumnezeu mintea celor care conduc prost pentru a nu distruge și ce mai funcționează. Cine are ochi de văzut, să vadă și urechi de auzit, să audă.

Turiștii străini și taximetriștii constănțeni. Cum se îmbătrânește urât. Un paradox al bunăstării.

Pe aeroport se odihnea o aeronavă de pasageri canadiană, iar din stație urcară în autobuz doi turiști adulți cu o mamă și un copil. Taxatoarea nu știa boabă de engleză, așa că m-am oferit să le spun cum pot ajunge în Mamaia din Tomis III. "No Taxi" au reacționat când le-am expus alternativele de transport. Și ne-am înțeles în păsărească plus limbajul mimico-gestual (exagerez, ceva engleză știu și eu) astfel încât să poată lua 23-ul din față de la City Park pentru Mamaia.

După experiențele avute și de mine cu taximetriștii de prin țară, îmi explic reacția spontană a străinilor: mulți uită că lucrează în "serviciul public de transport persoane în regim de taxi" și ne alungă turiștii cu atitudinea lor. Neîncrederea lumii civilizate față de balcanici vine în primul rând de la primii oameni cu care turiștii iau contact aici, unde o fi proverbiala noastră ospitalitate?

În altă zi, un bețiv bătrân, îmbrăcat într-un tricou negru cu însemnele unei firme de pază, se așeză pe unul dintre primele locuri din autobuz pentru a avea o vedere cât mai vastă a drumului și deschise o cutie cu bere. La recomandarea controlorului de a merge spre locurile din spate pentru că deranjează călătorii cu duhorile lui - mai ales pe o doamnă de lângă el care se ridică și plecă de acolo -, individul amenință că face reclamație. M-am întrebat, ce să reclame? Că n-a fost dat jos în drum și că nu a fost chemată poliția să-l amendeze? Sper că era un bețiv singur, că nu avea copii și nepoți pe care să-i facă de rușine, dar mă tem că genul ăsta de indivizi puiesc și se laudă cu asta, fără să se gândească ce învață urmașii de la ei.

Paradox: economic, lumea o duce bine acum, când e condusă de proști, dar a suferit când o conduceau deștepții. O fi ăsta un semn că surplusul determinațiilor/însușirilor în sens hegelian crește răutatea? Se poate ca săraci cu duhul ca Dăncilă să facă mai puțin rău? Socrate ne învăța că ignoranța, răutatea și urâțenia sunt interdependente. Cine ştie, poate că evoluția actuală e un simplu rezultat al ciclicității economice în capitalism: criză - creștere economică -  criză - creștere economic, etc.

Prezentul și un excurs istoric: "Să ne salveze alții de noi".

Contraproductivă această concepție, pentru că nu așa învățăm ce înseamnă libertatea și corolarul ei, responsabilitatea. 

După tămbălăul cu alungarea lui Cuza, care abia făcuse bietul om unirea Moldovei cu Țara Românească, boierii și-au dat seama că oricare dintre ei risca să pățească la fel. Așa că l-au primit pe Carol I la conducere, care și-a făcut multe cruci catolice de la stânga la dreapta văzând cât de dificili suntem. Demne și grele decizii a luat omul, mai ales aceea de a lupta împotriva țării sale de origine pentru cea de care trebuia să aibă grijă. Ferdinand a reușit să-i împlinească visul după Independență, Unirea Mare,  toată stima și admirația pentru ei.

Apoi a venit comunismul și rezistența din munții Făgăraș, când mulți au crezut că americanii și Occidentul în general ne vor salva de aparatcici. Lucru care nu s-a întâmplat până în 1989, când a existat o voință reală de schimbare în rândul românilor. Ne ajunsese cuțitul la os, iar pentru o perioadă de câteva luni s-a plâns și s-a cântat din suflet. Apoi s-a revenit la dictatura proletariatului, când, în 20 Mai 1990, fostul nomenclaturist Iliescu a obținut peste 80% din voturi în alegeri. Atunci s-a lăsat o liniște care a coborât ca gheața pe șira spinării optimiștilor. Cei mai mulți gândiseră altfel, iar la mineriade chiar aplaudau ciomăgeala trasă de către mineri studenților, ochelariștilor și bărboșilor.

De atunci a început exodul și tot de atunci am așteptat cei rămași aici lumina de afară. Contează mai puțin de ce am rămas, am fi regretat și dacă plecam, ca în butada cu Socrate și tânărul care l-a întrebat cu viața lui ce să facă. Dacă tot era vorba să regret, mai bine că m-am întors. Nu știu ce părere va avea copilul meu despre asta, dar îmi place să aud pe stradă vorbindu-se această limbă care încă mă face să visez.

Acum e rândul diasporei să ne salveze în concepția multora. Eu spun că de incompetență și de corupție nu ne putem salva decât noi, cei care le simțim cotidian respirația toxică în jur, în instituții, în tot ceea ce nu se face sau e lăsat în ruine. Doar educându-ne propriii copii să gândească altfel decât văd în jur și să acționeze corect ne vom salva. Nu poți rămâne tu indiferent la soarta ta și să te aștepți să se priceapă alții cum s-o schimbe. Iar dacă nu schimbi tu nimic și nici măcar nu spui când poți, înseamnă că de fapt îți place.

P.S: Dan Barna de la USR e un om care-mi place cum acționează și gândește. În ultimii ani a dovedit că știe să facă opoziție demn, constructiv și argumentat. Cu el premier și cu Iohannis președinte aș simți că România e condusă bine. Să vedem ce va fi. 

"Cum grano salis" - omul vitruvian și cetatea ideală. Simetrii pornind de la Da Vinci și Platon.

Arhitectul roman Marcus Vitruvius Pollio descria corpul uman ca fiind sursa principală de proporții din cadrul ordinelor clasice ale arhitecturii. Desenul lui Da Vinci în cerneală pe hârtie e bazat pe corelațiile dintre proporțiile umane ideale și geometrie. Wikipedia ne amintește că Leonardo căuta legăturile omului cu natura, considerând că lucrările pe tema corpului sunt o analogie a lucrărilor despre univers.

Astfel de analogii nu sunt singulare în istoria culturii, ele se întâlnesc de la Platon și până la antroposofii recenți. Doar că Platon, idealist, găsea corespondențe între straturile sufletului - apetență, afectivitate, rațiune - și clasele sociale din cetate - producători, paznici, rege. Dreptatea domnește în cetate atunci când și părțile sufletului sunt în armonie, fiecare făcându-și treaba pentru care a fost destinată: una să hrănească, alta să apere, iar cea rațională să conducă. Nedreptatea se instalează când poftele (producătorii) conduc, afectele (paznicii) produc și rațiunea (regele) păzește.

Antroposofi ca Rudolf Steiner consideră și ei că omul e o ființă integrată perfect în univers, un microcosmos în macrocosmos, un întreg cu mai multe straturi spirituale. Ceea ce făcea Spinoza cu "Deus sive natura" fac teosofii și antroposofii, tot un orgoliu luciferic și ăsta. Organicismul în viața socială și spirituală e la fel de periculos ca și mecanicismul în sociologie. Vietățile funcționează în lumea naturală prin selecție, darwinist, societățile nu. Roțile pot fi schimbate la o mașină cu altele noi fără a împiedica funcționarea ei, omul potrivit însă aduce plusvaloare instituțiilor. 

Logica ne spune că nu toate analogiile sunt științifice, multe fiind simple ilustrări și metafore. Cum îi spunea Tic din "Cireșarii" unuia: "Tu când spui "să-mi sară ochii", chiar te aștepți să-ți sară?". O figură de stil, o metaforă, o comparație pot sugera ceva despre caracterul oamenilor, pe baza lor nu se pot face demonstrații. Când compari Marte cu Pământul, căutând cât mai multe asemănări, faci o analogie științifică, iar cum analogia e un tip de argument nedeductiv, concluzia că există sau a existat viață pe planeta roșie rămâne tot probabilă. Așa înțeleg că lucrurile trebuie luate "cum grano salis" ori mai precis că ilustrările om-cetate-univers au caracter educativ, moralizator, nu demonstrativ. Însuflețitul nu se pretează la similitudini cu neînsuflețitul. Omul are conștiință de sine, ceva lipsit de echivalent în orice mineral sau  aglomerare de stele.

Citind "Solenoid" - povestea unei vechi fabrici de pâine.

Liiceanu e citat pe ultima copertă a acestui roman, învelitoare pe care o țin de fiecare dată cu grijă să nu se șifoneze: "Primul meu gând, odată-ncheiată lectura, a fost să-mi scriu pe cartea de vizită "Eu am citit Solenoid". E un eveniment care-ți taie oarecum viața în două: cine va citi cartea va înceta să mai fie un cititor de rând." 

Eu nu l-am terminat, sunt doar la pagina 136 din 837 - sper să-l termin vara asta - dar descrierea lui Cărtărescu a unei vechi fabrici de țevi sudate bucureștene, pe lângă altele, mi-a trezit amintiri din copilăria petrecută la Năvodari, împărțită între leapșa jucată în Canalul Dunăre-Marea Neagră sau în valurile mării de pe plaja din Tabăra Năvodari și războaiele cu țevi de tuberman prin blocuri în construcție, la sfârșitul urbanizării comuniste. Aveam și noi o fabrică de pâine în cartier - azi dezafectată - acolo unde strada Rândunelelor făcea colț cu Albinelor, în spatele rândului de blocuri dincolo de care pe atunci începea câmpul în capătul căruia zăream de la balconul etajului al treilea halele fabricii de zahăr și ale întreprinderii mecanice IMAIA.  Pe stânga șerpuiau conductele cu apă caldă ale orașului care urcau podul parcă spre rafinăria Midia, iar dincolo de Canal vedeam dimineața devreme ițindu-se din mare globul roșiatic al soarelui. 

Fabrica de pâine a fost până în anii liceului un loc de atracție care ne gâdila papilele gustative; fie că eram în vacanțe, fie că puneam bani cei din clasă în timpul școlii, cineva dădea fuga și cumpăra o sacoșă cu franzele fiebinți care ne dilatau nările cu aroma cuptorului. Mai ales iarna, râdeam în clasă molfăind și povestind câte ceva până se suna de intrare. Clădirea de un albastru spălăcit a fabricii de pâine părea pentru noi, copii de muncitori în construcții ai comunismului, echivalentul cuptorului din casele de la țară despre care citisem în romane. Majoritatea eram și noi nepoți ai oamenilor de la țară pe care nu-i cunoscusem fiind mutați la oraș pentru că părinții noștri lucrau pe șantier. Puțini aveau părinții medici sau profesori ca să știe cum se trăiește burghez, dar aceia dintre noi care aveau dorință de carte n-au fost niciodată împiedicați să aleagă munca intelectuală, chiar dacă un tractorist câștiga pe atunci de zece ori mai mult decât ceilalți. Selecția valorilor era mai naturală atunci, într-un sistem artificial, decât acum când lăcomia și egoismul sunt considerate ceva firesc și economic rentabile. 

Câteodată, mamele unora dintre noi ne strecurau zâmbitoare din miile de pâini ce cădeau rumenite pe bandă câteva prin geamul cu gratii lăsat deschis să se răcorească și ele. Îmi închipui acum dragostea pe care o trăiau auzindu-ne chiuind dincolo când unul dintre noi venea escaladând gardul înalt de ciment cu trofeele aburinde în brațe. Acelea erau mamele eroine, nu conceptul obtuz al lui Ceaușescu ce le transformase în fabrici de copii care urmau să fie înfometați de "alimentația rațională" a unor ingineri sociali cu minți bolnave de ideologia marxist-leninistă. Ca și azi, reflexele naturale de protecție a speciei umane venind chiar din interior au fost mai puternice decât îndoctrinarea. Când vreau să-mi aduc aminte că oamenii se iubesc totuși părintește, frățește, mă gândesc la femeile care lucrau în acea fabrică de pâine și la prietenii, la colegii mei din copilărie. 

"Midnight in Paris" sau despre scris ca mașină a timpului și fuga de prezent. Critica criticii critice și meandrele statisticii.

O vizită în "Orașul luminilor" îi prilejuiește unui tânăr scenarist american, cherchelit după o degustare de vinuri, trecerea, la miezul nopții, în sunetul gongului catedralei Notre-Dame, către atmosfera boemă din anii '20 unde la o petrecere îl întâlnește pe scriitorul Scott Fitzgerald și pe consoarta lui, Zelda. Ultimul semn ale secolului XXI fusese o mașină modernă parcată lângă catedrală, înainte să fie luat de pe treptele așezământului într-o mașină de epocă plină de cheflii (tocmai am citit că filmul e regizat de Woody Allen, acum am înțeles de ce îmi plăcea).

Gil, personajul interpretat de Owen Wilson, face ochii cât cepele când îl întâlnește pe Hemingway stând singur la o masă într-o tavernă, cu un pahar în față și întrebând vizitatorul dacă i-a citit cartea, apoi pe Dali, Picasso, Buñuel, Gauguin, T. S. Eliot ș.a.

Timpul nu e liniar pentru Gil în noapte, prezentul punând în locul stabilimentului cu romancieri o spălătorie, spre disperarea lui. Un lucru e sigur, un bărbat în costum din secolul nostru nu e inadecvat atmosferei din anii '20 ai secolului trecut, în timp ce o femeie de azi chiar și în ținută de seară ar fi nepotrivită acelui timp. Același loc, aceeași oră nocturnă îl transportă pe Gil și în atmosfera Belle Époque de la sfârșitul secolului XIX, dar lui preferată îi rămâne tot perioada interbelică. Sursa de inspirație pentru romanul său o găsește acolo, printre buchiniștii de pe malurile Senei, în persoana unei tinere anticare. Salturile în timp erau vasăzică salturi către sine, căutând locul și timpul potrivit: miezul nopții în Paris.

Liviu Papadima, prorector al Universității București și profesor de limba română la Facultatea de Litere, îl critică pe academicianul Eugen Simion în ultimul număr din "Dilema veche" pentru pretențiile sale naționalist identitare și clasice în alegerea subiectelor de la Evaluarea Națională, iar pe reprezentantul părinților, Iulian Cristache, pentru dorința "revenirii la admiterea la liceu, ce ar adînci, fără doar și poate, segregația și așa endemică în învățămîntul românesc și nu va putea contribui la diminuarea analfabetismului funcțional în rîndul tinerilor de azi." Ce-mi place mie când le judecăm altora munca! La fel pot spune și eu despre facultatea de trei ani, despre testele grilă cu 100 de întrebări de gâgă sau despre selecția pe baza dosarelor pentru admiterea la facultate, că slăbesc învățământul universitar și le asigură unora catedre, finanțare, carne de tun. Admiterea riguroasă prin concurs de la Medicină sau Academia de Poliție a adâncit segregația între candidați? Nu, a profesionalizat domeniile și a făcut o selecție judicioasă a viitorilor medici sau polițiști. Cred că reprezentantul părinților cunoaște cel mai bine situația învățământului preuniversitar, direct de la cei vizați de sistem, elevii, nu din statistici măsluite pentru a păstra prestigiul unei școli sau alteia, pentru a păstra scaunul unui ministru, inspector, director și acoliților lui.

Precizez de pe acum că următoarele considerații nu sunt lamentații, mie mi-au luat elevii Bacalaureatul și anul acesta, ba chiar au fost șase note peste 9 din 22. Fac doar niște constatări și observații, după 16 ani de experiență în sistemul de învățământ.

La liceu poți intra după examenul de Evaluare Națională și cu nota 2 la Matematică, dacă ai 8 la Română și o medie generală de 8 în gimnaziu. Bacalaureatul nu-l iei însă cu 9 la Logică, 8 la Istorie și 4 la Română, iar media generală din liceu nu contează. Și nici n-ar trebui, Bacalaureatul fiind cel mai serios, cel mai selectiv examen din sistemul de învățământ al ultimilor ani, chiar mai serios decât admiterea la facultate (update: anul acesta s-au înregistrat după contestații creșteri suspecte de aproape 2 puncte la Istorie, ceea ce ridică dubii asupra corectitudinii evaluării dinainte de contestații). Poate doar Titularizarea națională pentru posturile vacante cel puțin patru ani (nu 253-ul cu aranjamente) să fie un concurs mai serios.
Admiterea la liceu e o cârpeală în ultimele decenii, grație învățământului obligatoriu de 10 clase (12 - în următorii ani), fiecare găsindu-și loc undeva, indiferent de capacități și aptitudini. Desigur, un om care intră într-o formă de învățământ devine mai capabil să se integreze în societate, dar calitatea învățământului gimnazial și liceal scade. Fără filtre, orice motor se gripează.
Pentru a nu da prost în statistici, școlile gimnaziale nu înscriu elevii la Evaluarea Națională, mulți fiind lăsați cu situația neîncheiată, corigenți în clasa a VIII-a, știut fiind faptul că aceștia vor fi repartizați apoi în toamnă pe la clase de Tehnologic unde se intră și fără examen. Minciună statistică, deci, la fel cum liceele nu înscriu elevi de-a XII-a la Bac pentru a nu ieși prost în evaluări managerii. Realitatea este eludată, vezi "fenomenul Brăila". Din decență, mulți directori de școli ar trebui să tacă și să se prezinte rușinați de propriul plan de dezvoltare instituțională. Așa se ajunge ca din trei clase de-a VIII-a cu peste 70 de elevi să participe la examen 42, iar 7 să pice (media examenului, căci altfel pot pica 9 la Română și 11 la Matematică, dar o notă mică la o disciplină e compensată de nota mai mare de la cealaltă). La examenul de Bacalaureat participă din trei clase ale promoției curente numai 35 de elevi, plus 13 din promoțiile anterioare și 5 de la frecvență redusă. Dar iau examenul doar 22. 22 din 53 înseamnă 41%, iar media pe țară a fost de 67% (în Constanța de 61% înainte de contestații, dar oricum mai mică). Ce contează că eu am avut la Uman peste 95% promovați, majoritatea cu medii peste 8 și 9? Pus la grămadă cu cei care predau matematică, fizică, biologie sau chimie la Tehnologic omul performant e doar o variabilă avantajoasă statistic, iar asta nu e drept.
Revenind la Evaluarea Națională și căutându-le scuze celor care n-au performat, din trei clase, promovează examenul una. Și-atunci, de unde progres până într-a XII-a? De unde procente de promovare cu două cifre a Bacalaureatului la clasele de Tehnologic? Din primii ani de școală, elevii știu că nu pot rămâne repetenți, ba chiar toți primesc un premiu, o mențiune pentru ceva. Înainte se dădeau trei-patru diplome cu premii și mențiuni la o clasă, acum jumătate de clasă primește diplomă la sfârșitul unui an școlar, iar noi avem 40% dintre elevi analfabeți funcțional. Ce mințeau comuniștii înainte de 1989 cu producția la hectar, dar ce mint ăștia cu statistica și cu diplomele acum. Cum spunea tata, Dumnezeu să-l odihnească: "E vremea slugilor, băiete!". Q.E.D.

P.S: Paznicul parcului pe unde mă plimb zilnic îmi povestea revoltat azi dimineață că nu i-au fost primiți copiii la grădinița din cartier și cum s-a certat cu o persoană care deține o funcție de conducere și căreia i-a spus la despărțire: "Om fi noi săraci, dar am făcut mai multă carte decât voi!". Și are dreptate. Pentru propriii lor copii, mulți șefi neglijează și distrug instituțiile publice, defavorizându-i pe copiii altora. Vedeți ce studii au cei care vă conduc și veți înțelege de ce vă conduc prost. Școala de azi cu tipul ei de relații defecte va fi România de peste 10-20 de ani.

PPS: Trailer-ul nu surprinde întâlnirile cu marii oameni amintiți, tocmai de aceea filmul merită văzut pe de-a-ntregul.

Cearta controloarelor cu pasagerii și modelele educaționale. Vestul și Estul, marii producători și funcționarii birocrației. Puterea asupra maselor și rolul individului. Exerciții de igienă mentală. Logica și bunul simț. Cum să te ferești de sofisme când rațiunea pare că intră în repaus. Erori de argumentare în spațiul public. Ortega y Gasset - "Revolta maselor".

Venim spre casă stând în picioare, seara, în autobuzul supraaglomerat. Gălăgie ca într-o cambuză de pe vremuri ce aducea muncitorii de la câmp. Cald nu e, aerul condiționat lucrează din plin. Mulțimea e gata să explodeze, iar controloarea tocmai s-a legat de un cetățean că nu trage perdeaua să nu mai bată soarele. Acesta îi răspunde ironic că vrea să se bronzeze, iar ea că din cauza lui se călăresc în spatele autobuzului tinerii ce se feresc de lumină. "Acolo e băiatul meu, doamnă, așa dați elevilor educație?". "Poftim cultură, spune femeia, cum se poartă în fața copiilor" și se retrage frecându-și dosul de al călătorilor atârnați în calea ei. Cine iubește aglomerația mai târziu de adolescență și tinerețe, acela n-a înțeles niciodată sensul maturizării. 

Omul, ființă mai gregară decât furnicile sau albinele, denumit elegant de către Aristotel "zoon politikon", trăiește azi sentimentul anonimatului mai puternic decât oricând. Pe de o parte, suntem învățați că fiecare dintre noi contează - cine citește "Solenoidul" lui Cărtărescu își poate astfel contempla unicitatea ombilicului -, iar pe de alta, constatăm în traficul marilor orașe, pe plajă, în marile piețe sau pe stadioane că ne deindividualizăm. Dar nu e nevoie să locuiești într-o metropolă, e suficient să te uiți în jur când vii seara cu autobuzul sau să primești alerte pe telefonul mobil cu evenimente din alte localități ale județului în care trăiești și despre care nici măcar nu știai că există. 

Mulțimile de azi nu sunt aidoma celor dezlănțuite în Parisul lui 1968, nici celor din Bucureștiul lui Decembrie 1989. Ele sunt generate de loisir, producția de masă oferind foarte mult timp liber. Bibliotecile sunt goale - chiar, studenții mai așteaptă dimineața la coadă să se deschidă BCU Iași pentru a citi? - iar magazinele, parcurile și sălile de concerte sunt pline. Cu magazinele clasice se schimbă treaba, bunurile de consum fiind comandate online și livrate prin firme de curierat, mall-ul și parcarea lui rămânând un spațiu al dorinței de a epata. Oferta e bogată, variată chiar și pe piața ideilor, a valorilor. De la steagul american al confederațiilor și până la Black Panther, MeToo, familia tradițională, gimnastica Zumba, #rezist sau ONG-uri pro-imigrație, lumea de azi oferă oricărui individ un loc unde să se aciueze. Trebuie doar să vrea. "Nu sta pe gânduri, intră-n rânduri!" e mesajul care ni se transmite. Fii solidar, căci din cauza impasibilității tale se duce lumea de râpă. Ai participat la vot de când ai dreptul și te-ai convins că lucrurile nu doar progresează, ci vin perioade lungi de regres în care simți că îmbătrânești revoltat și te acrești? Continuă. Ai repetat de mii de ori și ai urmat lucruri bune văzute la alții pe care ai tăi nu vor să le facă? Fii perseverent, când și când se mai lipesc de unul din o mie. 

Ignoranții au o teamă de rațiune și deducții pe care le-a inspirat-o scolastica medievală, matematica și totalitarismele secolului XX. Tot ce-i organizat pare să ne subjuge libertatea, naturalețea, spontaneitatea. De frica Inchiziției, naturaliștii Evului Mediu se rezumau la giumbușlucuri logic-formale și analize gramaticale, iar înfometarea denumită "alimentație rațională" din comunism ne-a împins spre consumul exagerat a orice din prezent. Azi nu mai demonstrăm nimic, ci doar convingem. Când și când, spre satisfacția marilor producători,  apar știri cu bătrâni cu vârsta peste 100 de ani care au fumat și au băut copios în viață, parcă făcându-le în ciudă medicilor pneumologi și nutriționiștilor. Nu mai suntem siguri de niciun adevăr științific util sănătății noastre, ci doar acceptăm ca probabilă orice concluzie. 

Urmează doi ani de campanii electorale: europarlamentare, prezidențiale, locale şi generale. Rațiunea va intra în repaus, iar emoțiile vor prelua conducerea în tot acest timp. Partidele vor folosi tot arsenalul de argumente înșelătoare pentru a-și discredita adversarii, pentru a ne distrage atenția de la problemele pe care așteptăm să le rezolve, pentru a ne câștiga voturile. Tocmai de aceea, pentru igiena noastră mentală și pentru păstrarea bunului simț, propun să ne amuzăm în cele ce urmează identificând erorile  materiale și intențiile pe care le ascund, așa cum făcea în urmă cu 2500 de ani Aristotel cu sofiștii. Trebuie precizat că sofismele sunt eficiente în ciuda incorectitudinii lor și că oamenii le folosesc zi de zi în magazine, la serviciu, pe stradă, în familie sau în reclame, dar nicăieri cu mai mare interes pentru ei ca în politică. Să fim atenți, dară! :)

1. Sofisme de limbaj:

- echivocația: "Politica este arta compromisului și orice compromis este un semn de slăbiciune, deci politica e un semn de slăbiciune;

- amfibolia: "Peneliștii spun pesediștii sunt corupți";

- accentul: "Premierul țării este un om expus";

- diviziunea: "Dacă partidele sunt organizații corupte, înseamnă că fiecare membru de partid e corupt";

- compoziția: "politicianul X e un om admirabil, deci toți din partidul său sunt ca el";

2. Sofismele circularității:

- argumentul circular: "Şefii au întotdeauna dreptate, pentru că sunt şefi, ori se ştie că ei nu pot greşi";

- expresiile circulare: "X nu poate conduce instituția Y, deoarece nu este membru de partid";

- întrebarea complexă: "Cum a fost la miting?"

- afirmarea repetată: "Dacă vei vota partidul Y, te vei bucura de viitorul tău. Bucuria pe care ți-o va aduce votul tău va fi una permanentă. Votează partidul Y şi te vei bucura de viitorul tău!"

3. Sofismele supoziției neîntemeiate:

- bifurcația: "Ori faci politica partidului nostru, ori nu avansezi în carieră";

- falsa dilemă: "Tot ce spun opozanții  noştri e ori periculos, ori inutil; deci, trebuie respins";

- inconsistența: "Dacă membrul X de partid mai este atât de vocal în presă, îl vom dă afară, iar dacă Y va mai tăcea mult, îl vom exclude şi pe el";

4. Sofismele de relevanță:

- ad hominem: "Iohannis nu e bun de preşedinte pentru că nu are copii, iar Firea e bună la primărie pentru că are";

- ad ignorantiam: "X e vinovat, pentru că nimeni nu a dovedit că nu este";

- ad verecundiam: "Deoarece criticile provoacă neliniştea aleşilor tăi, înseamnă că nu trebuie să-ți critici aleşii"

- ad populum: "Toată lumea semnează adeziunea, tu ce faci?";

- ad misericordiam: "Adio, dragă Stolo'!" (ştergându-şi o lacrimă de crocodil)

- ad baculum: "Dacă nu faci ce ți se spune, nu poți solicita o mărire de salariu";

5. Sofismele dovezilor insuficiente:

- generalizarea pripită: "Oricine disprețuieşte şcoala poate ajunge preşedinte,  pentru că şi fostul preşedinte a disprețuit şcoala";

- cauza falsă:

* post hoc ergo propter hoc: "Faptul că a câştigat alegerile l-a făcut impertinent";

* efecte comune: "Deoarece a câştigat alegerile prezidențiale şi locale, partidul X a caştigat şi alegerile parlamentare";

* efecte reciproce: "Dacă reducerea puterii de cumpărare a banilor determină creşterea prețurilor, o creştere a prețurilor nu poate determina reducerea puterii de cumpărare a banilor";

* confundarea cauzei și a condiției: "Incompetență birocraților e cauzată de proasta lor salarizare";

* confundarea cauzei și a efectului: "Absență masivă de la vot e cauzată de nereprezentativitatea formațiunilor politice parlamentare".

P.S. Deosebim cu toții erorile comise fără intenție - paralogismele - de cele cu intenție - sofismele. Cele dintâi nu stârnesc aceeași frustrare în rândul emitenților când sunt depistate și nu fac la fel de mult rău receptorilor.

Jean Delumeau, Constantin Noica și Konrad Lorenz - frici medievale, maladii spirituale și păcate capitale. Cetatea asediată și diagnozele culturale.

Și în plus: "Reușita sau eșecul unor oameni. Identificări, confesiuni și ecouri. "Decreței" și "millennials". Câteva considerații antropologice. Memento. Marx și Hitler despre slavi."

Filosofii și antropologii par să contabilizeze fricile fiecărei epoci. Delumeau identifica vrăjitorii, evreii, turcii și... femeia printre agenții lui Satan în mentalul colectiv al Evului Mediu. Noica găsea șase maladii ale spiritului european: să nu știi ce vrei, statistica, don quijotismul, neasumarea ahoretică, stagnarea totalitară și transformarea omului în cinefil. Lorenz, prevăzând  parcă în secolul trecut ce trăim acum, ne vede alte păcate: suprapopularea, pustiirea spațiului vital, întrecerea cu noi înșine, moartea termică a simțurilor, decăderea genetică, sfărâmarea tradiției, receptivitatea la îndoctrinare și armele nucleare. Dincolo de aparenta noutate a tot ce se întâmplă în secolul XXI, încă trăim în paradigma descrisă de secolul XX, o altă revoluție copernicană se pare că nu a avut loc.

Când aud că vreun actual sau fost elev a comis vreo infracțiune și acum plătește cu libertatea, mă întreb cum de n-am reușit să-i strecor de-a lungul timpului câteva întrebări care să-l facă să se îndoiască, să reflecteze. Pentru că reflecția întârzie acțiunea brutală, instinctivă. Sunt puține cazuri, o dată la câțiva ani aflu despre unul sau altul că a făcut vreo nefăcută, iar de fiecare dată găsesc explicații: chiuleau de la ore, deci nu și-au acordat timp să mă asculte. Viața palpită în adolescență, adulții sunt plictisitori, previzibili, dar noi acum suntem altfel. Așa să fie? Eu cu toate că susțin cele mai bătrânicioase, conservatoare idei, mă înțeleg de obicei chiar și cu cei mai recalcitranți din comunitate. Unora li se pare că sunt amuzante și relaxante orele mele, dar nu fac decât să le stârnesc imaginația, curiozitatea și întrebările. Adică îmi fac munca mai ușoară prin forța perlocuționară a limbajului.

Revenind, cât ar trebui să regrete un medic eșecul tratamentului unei boli dacă pacientul nu i-a urmat prescripțiile și rețeta? Totuși, analogia nu e perfectă, pentru că pacientul simte și e conștient de boală când urmează medicația, însă adolescentul aflat în pragul delincvenței nu, ce să simtă? Simte că trebuie să se exprime, să se opună, să se revolte. Față de părinți, profesori, colegi. 

Desigur, cel mai adesea mă bucur de reușitele foștilor și actualilor elevi, mi se pare că eu iau examenul de Bacalaureat și reușesc la concursul de admitere la facultate în fiecare an. Cred că și asta înseamnă să fii util în sensul dat de Mill: să faci bine pentru un număr cât mai mare de oameni.

"Decrețeii" reprezintă generația celor născuți între 1968 și 1989, adică cei care au vârsta între 30 și 54 de ani. Statisticile demografice spun că ar fi circa 2 milioane de români născuți la comandă sub regimul lui Ceaușescu. Cei născuți între 1990 și 2000 (sau generația Y) ar fi "millenials", termen preluat din Occident, cu vârsta între 18 și 29 de ani. "Decrețeii" au făcut armata obligatorie, au făcut revoluția, și-au riscat viața încercând să treacă Dunărea înot pentru a scăpa din lagărul socialist, i s-au opus la "mineriade" lui Iliescu, au cântat cu Florian Pittiș "Nu contează cât de lung am părul / Important e cât și cum gândesc". Au făcut ceva și aveau simțul apartenenței la o comunitate mai puternic decât au individualiștii "millennials". E firesc, tehnologia individualizează și separă. Azi îți cumperi videoproiector și vezi filmul preferat singur în living, alături de soție și copii sau doi-trei prieteni. Pe vremea decrețeilor totul se făcea la grămadă: naveta, vizionarea "Dallas"-ului, zilele de naștere în apartamente. Dacă părinții de azi au ceva de învățat de la copiii lor, acel lucru nu este schimbarea, schimbări au făcut destule.

"La un moment dat, Homo sapiens şi neanderthalienii s-au amestecat şi s-au împerecheat" - citesc într-un articol despre ADN. Ce l-o fi determinat? A devenit mai adaptat? A câștigat ceva în vigoare? A pierdut ceva din inteligență? Trebuie să fi fost din instinct de supraviețuire, în fond perpetuarea speciei era mai importantă decât excelența în rezolvarea problemelor. Inteligența, singura aptitudine generală constând în capacitatea de a rezolva diverse probleme, s-o fi conservat și prin împerecherea cu neanderthalienii. 

Afli că îmbătrânești când știi cine a fost Lucian Pintilie, ce a făcut Cristian Țopescu, ce a cântat Florian Pittiș sau ce a scris Neagu Djuvara și te întristezi că acești oameni  nu mai sunt printre noi. Apoi te sperii că nu se mai găsesc alții care să le ia locul. Să zicem că filmografia recentă îl are pe Cristian Mungiu, muzica rock pe Tudor Chirilă, istoria pe Adrian Cioroianu și sportivii îl au pe Cosmin Cernat, dar și aceștia par necunoscuți celor mai tineri. Și-atunci, ce punem în loc? Pe cine? Divertismentul facil și goana după rating ne împiedică să ne luăm o clipă de răgaz pentru a remarca o voce deosebită, o privire specială, un gest remarcabil. Trăim clipa intens, cuiva parcă îi e frică să nu rămânem prea mult pe gânduri. Prezentul acesta pe care îl criticăm întruna pare să anuleze reflecția asupra trecutului și proiectarea viitorului. Suma de "acum"-uri ne împiedică să-i vedem pe cei rămași pe drum. Apoi ne mirăm de golul interior pe care îl resimțim când firele invizibile prin care suntem legați de prezent dispar: telefonul mobil, televizorul, internetul. Omul contemporan fuge de el însuși mai mult decât omul oricărei alte epoci. 

Noi am învățat despre polonezi că sunt oameni demni, pentru că s-au ridicat din cenușă după Hitler și Stalin. Anterior, Marx îi numise pe slavi în general "gunoaie etnice", iar Hitler "suboameni". Azi, Merkel merge la braț cu Putin, iar fostul cancelar Schroder e consilier Gazprom. Cât de bizare sunt simpatiile și antipatiile istoriei. Probabil că și asta înseamnă pragmatismul.

Erori și orori gramaticale: "tonomat" și "automat", "decât" și "de cât?". Eminescu, galaxia "Milky Way" și coliziunea ei cu "Andromeda".

La început am zâmbit, considerând că oamenii glumeau, apoi m-am îngrozit văzând că începeau să aibă dubii: se spune "automat de cafea" sau "tonomat de cafea"? Desigur, poți glumi: să spui "ciripele prin Cișmigiu" e o formă eliptică a lui "ciripit de păsărele prin Cișmigiu", dar dacă erorile intră în uz prin glume și nu mai sunt receptate ca atare de către cei neinstruiți, există riscul să uităm forma corectă. Comunicarea se realizează oricum, știm, iar limba e mereu vie, în schimbare, dar lipsindu-ne de critica erorilor și de rigori, riscăm să ne întoarcem la onomatopee guturale și gestică, la paraverbalul și nonverbalul cavernelor. Din păcate, erorile din discuțiile cotidiene rămân chiar și după dispariția din peisajul mediatic a sursei lor: "almanahe" și "succesuri" le-au supraviețuit lui Marian Vanghelie și Elena Băsescu. De ce țin unii politicieni să rămână în istorie numai prin imbecilități? 

Tocmai am aflat că peste 4 miliarde de ani, cele două galaxii vecine vor intra în coliziune. Iar noi? "Noi" - cum spunea Eminescu în "Scrisoarea I" - "...în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,

Facem pe pământul nostru muşuroaie de furnici;

Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi

Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;

Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsoară cu cotul,

În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul

Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,

Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.

Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,

Mii de fire viorie ce cu raza încetează..."

"Καλοκάγαθον" și "Aσχημοςkακός" sau cum idealul antic de Frumos și Bine a devenit ceva urât și rău.

A fost o vreme când pe străzile Atenei oamenii discutau despre  Frumusețe, Bine și Adevăr ca despre axiomele unui sistem logico-matematic: acestea nu se contraziceau reciproc și împreună construiau bunul cetățean. Apoi a venit mileniul întunecat, când omul a trebuit să-și reprime întrebările și ochiul a fost declarat vinovat. Renașterea valorilor antice prin Leonardo Da Vinci, Michelangelo, Rafael și Donatello a recuperat rolul ochiului în vederea frumuseții din jur, însă abia modernitatea strică sistemul axiomatic făcând prin Friedrich Nietzsche ca Binele să se opună Frumuseții și acestea două Adevărului. Continuându-l pe anticul Aristofan, care în piesa "Norii" îl ridiculizase pe Socrate considerându-l un sofist ce vorbește în dodii, Nietzsche vede în el frustrarea unui silen respingător ce caută să atragă distrăgându-le celorlalți atenția prin discurs de la propriile sale defecte. Nu știu alții cum sunt, dar mie și Nietzsche mi se pare urât fizionomic, ar trebui să-i judec opera după asta? 

Modernitatea, deci, a separat ceea ce înainte fusese unit și a unit ceea ce înainte fusese distinct: unii oameni pot fi azi frumoși, dar incredibil de răi și mincinoși, alții urâți și mincinoși, dar sufletiști. Adică toate combinațiile posibile:

Urât-Rău-Mincinos

Urât-Rău-Onest

Urât-Bun-Onest

Frumos-Rău-Mincinos

Frumos-Rău-Onest

Frumos-Bun-Mincinos, etc.

Κάλλος (kallos) = Frumusețe

Αγαθών (agathon)= Bun, bunuri

Aσχημος (askimos) = Urât

Κακός (kakos) = Rău

N.B: Ecuații similare face Belinda Cannone în "Sentimentul de impostură". Lectură plăcută! :)

To share or not to share. Noul Ev Mediu online - psihanaliza social media. Cum eșecul educației naște monștri și câte ceva despre șarlataniile emoționale.

Facebook-ul nu are un CNA care să-i supravegheze pe cei care distribuie conținut delirant sau care să amendeze distribuirea de imagini ce pot afecta emoțional utilizatorii. Fiind expresia cea mai de jos a democrației, rețeaua de socializare poate face obiectul psihanalizei, ca expresie a inconștientului, a Sinelui refulat în viața cotidiană ce defulează online. Contrar celor spuse de Freud, cum că inconștientul nostru e bine organizat, postările unora par o ladă de gunoi în care zac aruncate de-a valma dorințe interzise, frustrări acumulate, conspirații fanteziste, sabotaje soroșiste. Oameni puțin educați ne dezvăluie sharuind articole agramate cauza nefericirilor noastre: masoni, elite, americani, ruși, bruxellezi, rozicrucieni. Noi nu suntem vinovați cu nimic, autoritățile își fac treaba, părinții își petrec timpul cât mai mult alături de copiii lor, ne îngrijim casele, ne respectăm vecinii, știm să mergem civilizat pe stradă. 

Dezordinea mentală a unora care postează bazaconii pe internet poate părea creativă, ca semn al unei originalități nerecunoscute oficial, știu ei de ce. Însă bunul simț sau rațiunea ne îndeamnă să nu dăm crezare celor care au acumulat eșecuri școlare, profesionale sau familiale, pentru că au o mai mare predispoziție pentru astfel de relatări fantasmagorice. 

În fiecare om există predispoziția pentru mister și aproape toți avem dorința de a crede, dovadă e succesul bisericii, însă de la o speranță firească ce dă încredere și celui mai cultivat om la superstiții precolumbiene mai e mult. Stările determinate de acidul lisergic ale hippioților din anii '70  în căutare de OZN-uri sunt simple naivități față de certitudinile online de azi. Tu nu ești vinovat de nimic, n-ai nicio responsabilitate, alții mai mari și străini sunt de vină și tot alții mai mari, dar ai noștri, li se pot opune: un partid căruia să-i dai votul, un tiran salvator, un vraci cu tratamente minune pentru orice, o astroloagă ce deslușește dibaci îmbârligarea planetelor. Bun venit, Nou Ev Mediu! :))

Foloase necuvenite din răspândirea de informații false. Mizericordioase, reprezentantele sexului slab de la noi donează bani când li se cer, pentru cele mai sadice cauze. O persoană e declarată decedată, se strâng 800 de lei drept ajutor de înmormântare, apoi se anunță că persoana e de fapt grav bolnavă și, în fine, după câteva săptămâni nu se mai aude nimic. Banii s-au dat, s-au împărțit, nu mai contează. Escrocherii de felul acesta, care speculează mila, seamănă cu acelea care ne gâdilă mândria, de genul donațiilor pentru achiziționarea "Cumințeniei pământului" (recunosc, pentru opera lui Brâncuși am donat și eu 2 euro printr-un sms :D). Mila, mândria, frica - cele mai sigure surse de îmbogățire pentru șarlatani în țările credincioase.

"From Bacteria to Bach and Back: The Evolution of Minds" - Daniel C. Dennett. De la fungi la fugi sau despre competență fără comprehensiune. Unde capotează criticii metafizicii când analizează limbajul articulat.

Recunosc, pe Daniel Dennett l-am cunoscut prin intermediul cărții lui Richard Rorty - "Contingență, ironie și solidaritate", într-o abordare pragmatistă despre originea și evoluția limbajului la om. Așa cum e de bănuit, pragmatiștii privesc limbajul articulat ca pe o ladă de unelte utile supraviețuirii noastre. Cum spunea Wittgenstein, lumea noastră se limitează la cât putem traduce în cuvinte. 

Însă Dennett susține - prin comparații cu lumea animală sau computațională - că anumite acțiuni și calcule pot fi îndeplinite fără a fi înțelese. Pasărea construiește cuibul instinctiv, la fel cum un computer poate face miliarde de calcule complexe ori un smartphone poate instala felurite aplicații fără a le înțelege.

Înțelegerea sensului conotativ al cuvintelor e un proces eminamente uman. Dacă limba română poate fi folosită eficient fără înțelegerea ei, atunci limba îi vorbește pe oameni și nu ei o vorbesc. Asta îl reactivează pe Heidegger, iar întregul efort al evoluționiștilor limbajului, logicieni sau pragmatiști devine nul. Dennett demonstrează astfel tocmai ce trebuie să respingă: faptul că avem idei înnăscute. Când faci bine ceva fără să înțelegi de ce și cum, înseamnă că cineva - o persoană sau un grup de persoane - au lucrat la codul tău genetic, la dicționare și gramatici, astfel încât să nu dai greș. La fel cum există IT-iști care pun la punct limbajele de programare pentru computere, lingviștii și filosofii limbajului ne-au pus la punct programul propriei limbi, care deși e vie, mereu dinamică și adaptabilă, se mișcă într-un sistem axiomatic pe care cei mai mulți nu-l cunoaștem. Sau totul e activitatea Ființei care se ascunde în propria ei casă, Limba - cum ar fi spus Heidegger - și ale cărei urme trebuie să le recunoaștem în comunicarea dintre noi (ca să-i dau dreptate și lui Derrida). De o sută de ani, după Darwin și Carnap, metafizicienii sunt atacați de marxiști și neomarxiști cu argumente pseudo-științifice și de fiecare dată criticii lor sfârșesc dându-le dreptate oponenților: limba e o creație uimitor de organizată, la fel cum e și creierul uman.

Întrebări nocturne despre Socrate și relația lui cu Atena. Conștiința submisivă sau cum privilegiile limitează libertatea întărind controlul. Eleganța, viclenia și atenția în viața cotidiană.

Insomniac fiind, nimeresc joi pe la ora 2 un documentar pe History Channel  făcut de BBC despre Socrate și realizez cât de puține știam: Alcibiade trădase Atena democratică pentru aristocrația militară a Spartei din... amor spartan? Socrate purta dialoguri cu fiii nobililor într-un fel de casă conspirativă de la marginea Agorei, pentru că tinerii sub 18 ani nu aveau permis accesul în piață? Statuia zeului Hermes, mesagerul pentru oameni al celor din Olimp, fusese devastată de trădătorii democrației ateniene din înalta societate? Aristofan se dovedise cu piesa "Norii" - unde îl ridiculizează pe Socrate considerându-l sofist - doar un tânăr dornic de afirmare sau cu adevărat un apărător al democrației, știut fiind că Socrate disprețuia plebea? Dar pe aristocrații manipulatori Socrate îi demascase? De ce îl sfătuise prin vocea Pythiei oracolul din Delphi să nu intre în politică? De ce a fost condamnat abia după cucerirea Ateniei de către Sparta și după opt luni de ocupație militară, la revenirea democrației? Poate că iritase atât democrația cât și aristocrația evidențiindu-le defectele?

Trebuie să recunosc, din cele 29 de dialoguri platoniciene puține mi-au stârnit reflecții precum fragmentele din "Caietele" lui Cioran, asta deși Cioran era în egală măsură un admirator al civilizațiilor orale. Cu siguranță Socrate a fost un orator mai bun, mai expresiv, dar de ce disprețuia totuși scrisul, mijlocul acesta care ni l-a făcut acum cunoscut? Era Socrate un entertainer avant la lettre? Ar fi fost un bun creștin 500 de ani mai târziu, poate un discipol sau tovarăș pentru Iisus? Trebuie să recitesc "Dialogurile" cu mai multă atenție acum și fără presiunea examenelor din sesiuni. 

Eu am încredere mai multă în eficiența libertății responsabile și în autocontrol decât în coerciție și control social. Ai încredere în om, crește-l bine, respectă-i libertatea și acțiunile lui nu vor periclita societatea. Așa mi-am ales temele pentru licență și disertație - fără să aleg dintr-o listă a coordonatorilor -, așa mi-am ales locul de muncă, soția, prietenii, etc. Iubesc inițiativa personală și am încredere în alegerea carierei făcută din vreme. Însă controlul ierarhic din instituțiile de stat (la privat slugărnicia e oricum în fișa postului și corupția mai mare) generează abuzuri de putere atunci când un beneficiu e însoțit de condiția supunerii. De pildă, după cum am citit metodologia recent, acordarea voucherelor de vacanță e însoțită de condiții care transformă subalternii în jucăria voinței arbitrare a șefilor. Practic, dacă nu "faci frumos", nu le primești, iar dacă le primești și nu le folosești integral, plătești contravaloarea celor nefolosite. Pe lângă faptul că se impozitează din salariu în luna când îți parvin. 

Am înțeles că așa susținem antreprenoriatul autohton, pensiunile și hotelurile din țară, am înțeles că datoria bugetarilor e de a consuma și nu de a-și permite acumularea de capital, dar de ce să te umilească cineva prin asta, știut fiind că birocrații puși să conducă sistemul sunt de regulă mediocritățile din domeniu și nu elitele profesionale? Pentru că sistemul e democratic și trebuie să țină cont de nevoile celor mulți, dar nu întotdeauna prea culți, probabil. Totuși, în situațiile de criză, sistemul și societatea nu așteaptă soluții de la mediocrități și plebe, ci de la profesioniști, pe aceștia ne putem permite să-i neglijăm?

Îmi place rafinamentul simplu pe care îl întâlnesc destul de rar la oameni. Cineva care se află într-o poziție de apreciat sau de autoritate merită respectat numai dacă își păstrează modestia. Cei mai deștepți elevi pe care i-am învățat câte ceva din materiile pe care le predau nu erau deloc aroganți. Ceea ce înseamnă că inteligența și bunul simț nu sunt opuse cum cred șmecherii. Profesorii pe care i-am apreciat cel mai mult spuneau lucruri profunde cu vocea scăzută și cu note de umor. 

Dar am întâlnit și persoane care foloseau eleganța ca pe o armă a cenzurii. Eleganța incontestabilă - cu indicatori de status precum croiala costumului, modelul mașinii, marca pantofilor, a ceasului sau tipul telefonului mobil, destinațiile de vacanță sau meniurile din restaurantele de lux - cred că reprezintă un semn de slăbiciune, de viclenie care trebuie "să închidă gurile" și să distragă atenția. 

Nu îndemn la pustnicie și austeritate, dar știu că nu convingi prin accesorii exterioare când nu ești mobilat interior. Atenția, cel mai vânat bun al zilelor noastre, e ca Ulise cu tovarășii săi în drumul spre Ithaca: stă legată de catarg și are astupate urechile pentru a se feri de glasurile înșelătoarelor sirene. El știa că lucrurile care încântă simțurile și aparența sunt de cele mai multe ori doar mijloace prin care ne sunt schimonosite sufletul și esența. Privirea, gesturile și cuvintele unui om când intră într-un magazin, autobuz sau cancelarie oferă primele indicii de bună creștere și eleganță, restul se pierde în inerția obiectualului, a neînsuflețitului.

Prosopopee. Ce mai făcea între timp opinia publică? Despre democrația cu iz de praz și damf de ardei iute.

Prosopopeea sau personificarea statului și a legilor printr-un om era un procedeu retoric frecvent în discursul juridic sau politic din Atena lui Pericle, în secolul V î. Hr. Așa procedase Platon în "Apărarea lui Socrate", așa poate fi înțeleasă azi și opinia publică, societatea. Dar ce mai face opinia publică în timp ce alții o studiază în absență?

Pe o vreme ploioasă parcă desprinsă din poeziile lui Bacovia sau din "Călăuza" lui Tarkovski, opinia publică se opinti să ocolească bălțile, gunoaiele și câinii din cartier. Căută locuri de sprijin pe un teren ca de orezărie și-și aminti titlul romanul australian "Sar peste băltoace" de Alan Marshall pe care-l citise impresionată în adolescență. 

Avea o mulțumire, se afla de partea DNA-ului, a protestatarilor #rezist, a tinerilor frumoși și liberi (tefeliștii), a celor care salvaseră Roșia Montană și Vama Veche, dar cu toate corecțiile făcute statului și prăduitorilor, cu toate creșterile  PIB-ului, lucrurile stagnau în viața opiniei publice. Costă mult să întreții mizeria, incultura, lenea, nu se înțelegea că educația, hărnicia și curățenia cetățenilor costă mai puțin statul? Se și vedea îmbătrânind plină de succese comunitare discursive, dar cu o pensie derizorie, cu societatea curățată de corupți, dar fizic la fel de murdară, neglijată, indolentă, de ce crezuse că o lume mai dreaptă avea să o avantajeze? 

Oltenii luară cu asalt gastronomic Parlamentul. Tocmai văzui la știrile de sâmbătă dimineața (deci alea mai frivole) că parlamentarii consumară la cantina lor 300 de kilograme de praz și alte câteva zeci de ardei iute. Dacă Feuerbach avu dreptate că omul este ceea ce mănâncă, atunci înțeleg de unde vin conflictele noastre politice. Să aibă grijă când vizitează turiștii străini construcția faraonică a lui Ceaușescu, să evite holurile, altfel o să le scadă aleșilor noștri încasările din turism.

Speranță și glorie în vuiet de șrapnel. Un film: "The mountain between us". Mici admirații. Dobrogea - între Publius Ovidius Naso, deportații din Banat, Andrei Ciurunga și relaxarea la plajă. Liliputani și Guliveri "pe sistem". Cinismul și credulitatea.

Prima zi din vacanța intersemestrială și urmăresc un film englezesc din 1984 despre cel de-al II-lea Război Mondial, "Hope and glory". Cine a inventat expresia "umor englezesc" n-a greșit, între ruinele caselor din cartier puștii vecinilor devastând în chiote ce a mai rămas întreg: piane, ferestre, uși, obiecte de uz casnic. Unul dintre cei ai căror case au fost bombardate se plânge că soldățeii de plumb i s-au topit în incendiu și se teme că și-a pierdut bucățile de șrapnel colecționate după alte atacuri. Linia frontului e totuși departe, când și când mai capotează câte un aviator nazist ori se înrolează în război vreunul dintre vecini. Bucuria supremă survine când Bill trebuie să meargă la cursuri în toamnă și-și găsește școala bombardată. Acum se putea întoarce la bunicul său mofluz, pasionat de cricket, care îl trimitea la pescuit cu barca pe râul de lângă casă dacă voia să mănânce apoi supă. "Life goes on" ar fi spus optimist Beatles-ii în subsolul lor din Liverpool. Umorul negru englezesc e superior celui balcanic și oriental, pentru că unii și-l păstrează după ce au pierdut ce au avut bine făcut, pe când ceilalți râd făcând lucruri proaste sau neavând mai nimic.

Te uiți în miezul iernii la un film despre supraviețuirea după un accident în munții înzăpeziți și ții în mână o cană cu ceai de mușețel - uscat și strecurat, nu la plic să bei zeamă de hârtie udă - în care ai pus o linguriță cu miere de coriandru și o felie de lămâie. Te întrebi cum de nu ai văzut în niciun film cu accidente în munții plini de zăpadă pe cineva să răcească. Fracturi deschise, degerături, lupte cu pume, lupi sau chiar urși ca în "The Revenant", dar niciun strănut, niciun guturai, răceală sau gripă. Atâtea lucruri comune sunt ignorate de artiști :).

Un coleg pensionar în vârstă de 77 de ani ce încă predă mă sună adineauri din Sinaia, din telecabina ce-l ducea la cota 1400, spunându-mi că Bucegii sunt plini de zăpadă și încă fulguiește. Asta mă văd făcând și eu la vârsta lui, pe lângă altele, cum ar fi să citesc din "Dilema veche" (îi place Filosofia, dar cărui om deștept nu-i place și nu-l interesează?)

Ascult zâmbind uneori mărturii ale credinței în Dumnezeu venind de la intelectualii pe care îi apreciez. Djuvara, Pleșu, Liiceanu, Patapievici, medici sau fizicieni celebri. Zâmbesc admirativ, deși nu sunt un credincios fervent, iar alte forme ale iraționalului ca horoscopul sau superstițiile nu mă atrag. Sunt critic și mă îndoiesc de multe, dar credința în Dumnezeu nu pot să o neg, lucru pe care îl găsesc și la intelectualii cei mai lucizi.

Dobrogea, ținutul acesta vizitat în ultimii ani de tot mai mulți turiști pentru plajă, pentru festivalul Neversea, ori pentru plimbări pe faleza Cazinoului, pe lângă farul genovez și statuile lui Mihai Eminescu sau a Veronicăi Micle, ascunde încă din vremea Imperiului Roman drame individuale și colective de amintit. Aici poetul Ovidius a fost exilat pentru acuzația de complot, la marginea lumii civilizate, dincolo de care și azi începe barbaria, aici familii întregi au fost deportate din Banat în Bărăgan la începutul anilor '50 pentru a trăi în bordeie, aici Andrei Ciurunga și-a scrijelit, în colonia penitenciară Capul Midia și Peninsula, poemul "Canalul" în timpul recluziunii din timpul comunismului:

"Aici am ars și-am sângerat cu anii,

aici am rupt cu dinții din țărână,

și aici ne-am cununat, cu bolovanii,

câte-un picior uitat sau câte-o mână.

Pe-aceste văi și dealuri dobrogene

am dat cu veacuri înapoi lumina.

Amare bezne-am așternut pe gene

și le-am gustat în inimi rădăcina.

Aprinși sub biciul vântului fierbinte,

bolnavi și goi pe ger și pe ninsoare,

am presărat cu mii de oseminte

meleagul dintre Dunare și Mare.

Trudind, flămânzi de cântec și de pâine,

înjurături și pumni ne-au fost răsplată.

Să facem drum vapoarelor de mâine,

am spintecat Dobrogea cu lopata.

Istoria, ce curge-acum întoarsă,

va ține minte și-ntre foi va strânge

acest cumplit Danubiu care varsă

pe trei guri apa și pe-a patra sânge.

Iar cântecele smulse din robie

vor ctitori, cu anii care vin,

în cărtile pe care le vom scrie,

o noua Tristie la Pontul Euxin. "

Nimeresc, zapând, postul "Taraf" unde tocmai se difuza un top ten cu manele. Liviu Puștiu, Mihăiță Piticu, Nicu Babanu și Ork Japonezu (sic! fără apostrof :) gâlgâie spilcuiți despre barosani, prieteni, femei și dușmani. Cadre kitschoase, canapele roșii în stil Ludovic plasate aiurea în studiouri minimaliste antifonate, lanțuri atârnând peste sacouri până la buric, înghesuială de trompete, acordeoane și orgi electronice. Piesele sunt oprite la jumătate și peste ele intră alert următoarele, fiecare minut de difuzare costă. O limbă română stricată, siluită,  suferindă. Cum de a cucerit lumea suburbană și mediul rural acest amalgam de sunete? De ce nu ascultă plebea Maria Tănase, Ioana Radu, Zavaidoc, Ionel Fernic, Jean Moscopol sau Cristian Vasile, dacă tot îi place lăutăria cu iz de folclor? Știu că sunt regiuni în țară unde folclorul nu a fost mutilat, dar locuiesc în cea mai interculturală regiune a țării și nu aud o melodie turcească autentică, arăbească sau rusească. Aromânii sunt cei mai conservatori aici și știu să păstreze melodiile tradiționale fără manelizare. Poate că asta și înseamnă multiculturalismul, păstrarea identității în diversitate, nu asimilarea tuturor culturilor în subcultura manelelor. Desigur, lupta subculturii manelelor se dă pentru câștigarea tinerilor și cu cât aceștia sunt mai puțin școliți sau fără perspective cad în capcana mesajelor ei guturale ca în cea a păcănelelor sau a pariurilor. Mii de ani de progres al spiritului omenesc au trecut pentru ca noi să avem iluzii atât de mici. Degeaba Traian și Decebal, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, pașoptiștii, Carol I, Eminescu, Eliade, Nichita. Boxele consumă azi curentul pe Dani Mocanu.

Două defecte mă înspăimântă la oameni, cu efecte cu tot: hoția și prostia. Privind întâlnirea dintre cele două și văzând cu câtă candoare le zâmbesc și îi primesc proștii pe hoți cu brațele deschise, amuțesc. Unii disimulează perfect și simulează interesul pentru ceilalți, empatia, când în spatele ușilor închise mustesc de invidie și egoism. 

P.S: Istoria e o lungă înșiruire de masacre din care fiecare nouă generație nu pare să vrea să învețe  prea multe sau de care vrea să uite.

Pauzele în gândire: "ă..., ă..., ă..." și motivația lor. Ce mai înseamnă azi o televiziune de știri?

O jurnalistă moderează o emisiune la o televiziune de știri, face pauze în gândire și are lapsusuri care o descalifică din statutul de comunicator public. Se vede că vânează interpretări ale faptelor care să compromită adversarii politici ai postului de care aparține. Niciun pic de imparțialitate, măcar aparentă, care să atragă privitorul ce caută să afle un adevăr sau cum stau lucrurile, faptele. Dumneaei e genul acela de interlocutor care sare ca ars la orice cuvânt, accent, gest sau privire a locutorului. Caută stridența, conflictul, ratingul sordid. Are probabil scuza că moderează un talk-show și poate fi mai subiectivă decât o prezentatoare impasibilă de știri, însă raționamentele sale abundă în sofisme, deși orice dezbatere trebuie să respecte măcar câteva reguli elementare ale gândirii corecte, principiile stabilite de Aristotel și Leibniz: să păstrezi subiectul discuției de la premise până la concluzie identic, să nu te contrazici în același timp și sub același raport (te poți contrazice de-a lungul vieții, pentru că poți afla date noi, marii gânditori Hegel sau Wittgenstein au făcut-o, negându-și la maturitate sau bătrânețe concepțiile din tinerețe), să accepți uneori că a treia variantă nu există și, bineînțeles, că trebuie să te bazezi pe argumente solide când susții o teză, suficiente, dar nu și necesare sau necesare și suficiente. 

Eu n-am înțeles încă de când au apărut în peisajul mediatic ce înseamnă să fii televiziune de știri cu partizanate politice. Prefer jurnalele de știri de la Euronews cu profesionalismul lor anost. Starea vremii, de pildă, nu cunoaște ideologia, însă felul cum sunt prezentate la noi măsurile luate de autorități plasează automat trusturile de presă în tabăra puterii sau a opoziției. Faptul că jurnalele de știri au și pauze de publicitate spune multe despre info-tainment și consumerism ca semne ale gândirii slabe din zilele noastre. Cel mai simpatic mi s-a părut un bătrân din Videle care adineauri spunea la tv că "Darmen Can e vecină cu Viorica Vasilica Dăncilă". Televiziunile de știri livrează tot mai mult interpretări.

P.S: Cum reușesc unii să se afle mereu de partea celor care conduc, indiferent câți conducători s-ar schimba și oricât s-ar urî aceștia între ei? Dar în partidele care conduc? Cine de cine are nevoie de fapt?

"Limitele limbii mele sunt limitele lumii mele" - Ludwig Wittgenstein.

Zahirul lui Borges și cum verbele "a trăi" și "a visa" devin sinonime. Imaginea unei țări în filme.

Zahirul e o monedă care-l obsedează pe Luis Borges într-o povestioară din cartea "Aleph". Banul concentrează în el toate posibilitățile, desigur în funcție de valoarea lui, dar această monedă tinde să devină pentru purtător ceea ce apa era pentru Thales, aerul pentru Anaximene, focul pentru Heraclit sau Formele pentru Platon: principiu și substanță omniprezentă. Borges ajunge chiar la blasfemia identificării lui cu divinitatea, deci nu e doar un mijloc de schimb și o măsură a valorii, ca în economiile moderne, ci sursă a identificării traiului cu visul. Zahirul oferă un trai de vis, de unde și concluzia că banul ia mințile. Să rămânem lucizi, totuși. 

Îl las pe Borges în lumile sale fantastice și revin la filmele recente. Unul captivant de acțiune a fost în 2017 - "American Assassin", care descrie drama personală a unui tânăr ce-l face să se înroleze într-o echipă contrateroristă a CIA. Echipa caută să anihileze celulele radicale din SUA, Europa și țările arabe, celule dornice să fabrice dispozitive nucleare. Filmul oferă adrenalină și înlătură câteva clișee, păstrându-le pe altele, rămâne de observat care sunt acestea.

De-a lungul istoriei, marile imperii s-au considerat, uneori pe drept, factori ai civilizării și garanți ai securității. Așa au fost atenienii în zorii democrației când se luptau cu spartanii și cu persanii, așa au fost romanii, iar acum e rândul americanilor și europenilor să ofere un model. Mi-a plăcut în film și o scenă din România în care lipsește clișeul cu Dracula și unde se întâlnește trupa, iar descrierea e simplă: "Sure house CIA, Romania". Accentul s-a deplasat în imaginarul colectiv occidental de la dezastrul comunist și sadismul voievodului transilvănean la siguranța unei case dintr-un peisaj idilic. Rămânem pe aici un partener de încredere pentru lumea bună din Occident, cu inconvenientele noastre din societate, dar fără să uităm cărui spațiu aparținem.