luni, 23 aprilie 2018

Erori și orori gramaticale: "tonomat" și "automat", "decât" și "de cât?". Eminescu, galaxia "Milky Way" și coliziunea ei cu "Andromeda".



La început am zâmbit, considerând că oamenii glumeau, apoi m-am îngrozit văzând că începeau să aibă dubii: se spune "automat de cafea" sau "tonomat de cafea"? Desigur, poți glumi: să spui "ciripele prin Cișmigiu" e o formă eliptică a lui "ciripit de păsărele prin Cișmigiu", dar dacă erorile intră în uz prin glume și nu mai sunt receptate ca atare de către cei neinstruiți, există riscul să uităm forma corectă. Comunicarea se realizează oricum, știm, iar limba e mereu vie, în schimbare, dar lipsindu-ne de critica erorilor și de rigori, riscăm să ne întoarcem la onomatopee guturale și gestică, la paraverbalul și nonverbalul cavernelor. Din păcate, erorile din discuțiile cotidiene rămân chiar și după dispariția din peisajul mediatic a sursei lor: "almanahe" și "succesuri" le-au supraviețuit lui Marian Vanghelie și Elena Băsescu. De ce țin unii politicieni să rămână în istorie numai prin imbecilități? 

Tocmai am aflat că peste 4 miliarde de ani, cele două galaxii vecine vor intra în coliziune. Iar noi? "Noi" - cum spunea Eminescu în "Scrisoarea I" - "...în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşuroaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsoară cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează..."

miercuri, 11 aprilie 2018

"Καλοκάγαθον" și "Aσχημοςkακός" sau cum idealul antic de Frumos și Bine a devenit ceva urât și rău.


A fost o vreme când pe străzile Atenei oamenii discutau despre  Frumusețe, Bine și Adevăr ca despre axiomele unui sistem logico-matematic: acestea nu se contraziceau reciproc și împreună construiau bunul cetățean. Apoi a venit mileniul întunecat, când omul a trebuit să-și reprime întrebările și ochiul a fost declarat vinovat. Renașterea valorilor antice prin Leonardo Da Vinci, Michelangelo, Rafael și Donatello a recuperat rolul ochiului în vederea frumuseții din jur, însă abia modernitatea strică sistemul axiomatic făcând prin Friedrich Nietzsche ca Binele să se opună Frumuseții și acestea două Adevărului. Continuându-l pe anticul Aristofan, care în piesa "Norii" îl ridiculizase pe Socrate considerându-l un sofist ce vorbește în dodii, Nietzsche vede în el frustrarea unui silen respingător ce caută să atragă distrăgându-le celorlalți atenția prin discurs de la propriile sale defecte. Nu știu alții cum sunt, dar mie și Nietzsche mi se pare urât fizionomic, ar trebui să-i judec opera după asta? 
Modernitatea, deci, a separat ceea ce înainte fusese unit și a unit ceea ce înainte fusese distinct: unii oameni pot fi azi frumoși, dar incredibil de răi și mincinoși, alții urâți și mincinoși, dar sufletiști. Adică toate combinațiile posibile:

Urât-Rău-Mincinos
Urât-Rău-Onest
Urât-Bun-Onest
Frumos-Rău-Mincinos
Frumos-Rău-Onest
Frumos-Bun-Mincinos, etc.

Κάλλος (kallos) = Frumusețe
Αγαθών (agathon)= Bun, bunuri
Aσχημος (askimos) = Urât
Κακός (kakos) = Rău

N.B: Ecuații similare face Belinda Cannone în "Sentimentul de impostură". Lectură plăcută! :)