Arhitectul roman Marcus Vitruvius Pollio descria corpul uman ca fiind sursa principală de proporții din cadrul ordinelor clasice ale arhitecturii. Desenul lui Da Vinci în cerneală pe hârtie e bazat pe corelațiile dintre proporțiile umane ideale și geometrie. Wikipedia ne amintește că Leonardo căuta legăturile omului cu natura, considerând că lucrările pe tema corpului sunt o analogie a lucrărilor despre univers.
Astfel de analogii nu sunt singulare în istoria culturii, ele se întâlnesc de la Platon și până la antroposofii recenți. Doar că Platon, idealist, găsea corespondențe între straturile sufletului - apetență, afectivitate, rațiune - și clasele sociale din cetate - producători, paznici, rege. Dreptatea domnește în cetate atunci când și părțile sufletului sunt în armonie, fiecare făcându-și treaba pentru care a fost destinată: una să hrănească, alta să apere, iar cea rațională să conducă. Nedreptatea se instalează când poftele (producătorii) conduc, afectele (paznicii) produc și rațiunea (regele) păzește.
Antroposofi ca Rudolf Steiner consideră și ei că omul e o ființă integrată perfect în univers, un microcosmos în macrocosmos, un întreg cu mai multe straturi spirituale. Ceea ce făcea Spinoza cu "Deus sive natura" fac teosofii și antroposofii, tot un orgoliu luciferic și ăsta. Organicismul în viața socială și spirituală e la fel de periculos ca și mecanicismul în sociologie. Vietățile funcționează în lumea naturală prin selecție, darwinist, societățile nu. Roțile pot fi schimbate la o mașină cu altele noi fără a împiedica funcționarea ei, omul potrivit însă aduce plusvaloare instituțiilor.
Logica ne spune că nu toate analogiile sunt științifice, multe fiind simple ilustrări și metafore. Cum îi spunea Tic din "Cireșarii" unuia: "Tu când spui "să-mi sară ochii", chiar te aștepți să-ți sară?". O figură de stil, o metaforă, o comparație pot sugera ceva despre caracterul oamenilor, pe baza lor nu se pot face demonstrații. Când compari Marte cu Pământul, căutând cât mai multe asemănări, faci o analogie științifică, iar cum analogia e un tip de argument nedeductiv, concluzia că există sau a existat viață pe planeta roșie rămâne tot probabilă. Așa înțeleg că lucrurile trebuie luate "cum grano salis" ori mai precis că ilustrările om-cetate-univers au caracter educativ, moralizator, nu demonstrativ. Însuflețitul nu se pretează la similitudini cu neînsuflețitul. Omul are conștiință de sine, ceva lipsit de echivalent în orice mineral sau aglomerare de stele.
Liiceanu e citat pe ultima copertă a acestui roman, învelitoare pe care o țin de fiecare dată cu grijă să nu se șifoneze: "Primul meu gând, odată-ncheiată lectura, a fost să-mi scriu pe cartea de vizită "Eu am citit Solenoid". E un eveniment care-ți taie oarecum viața în două: cine va citi cartea va înceta să mai fie un cititor de rând."
Eu nu l-am terminat, sunt doar la pagina 136 din 837 - sper să-l termin vara asta - dar descrierea lui Cărtărescu a unei vechi fabrici de țevi sudate bucureștene, pe lângă altele, mi-a trezit amintiri din copilăria petrecută la Năvodari, împărțită între leapșa jucată în Canalul Dunăre-Marea Neagră sau în valurile mării de pe plaja din Tabăra Năvodari și războaiele cu țevi de tuberman prin blocuri în construcție, la sfârșitul urbanizării comuniste. Aveam și noi o fabrică de pâine în cartier - azi dezafectată - acolo unde strada Rândunelelor făcea colț cu Albinelor, în spatele rândului de blocuri dincolo de care pe atunci începea câmpul în capătul căruia zăream de la balconul etajului al treilea halele fabricii de zahăr și ale întreprinderii mecanice IMAIA. Pe stânga șerpuiau conductele cu apă caldă ale orașului care urcau podul parcă spre rafinăria Midia, iar dincolo de Canal vedeam dimineața devreme ițindu-se din mare globul roșiatic al soarelui.
Fabrica de pâine a fost până în anii liceului un loc de atracție care ne gâdila papilele gustative; fie că eram în vacanțe, fie că puneam bani cei din clasă în timpul școlii, cineva dădea fuga și cumpăra o sacoșă cu franzele fiebinți care ne dilatau nările cu aroma cuptorului. Mai ales iarna, râdeam în clasă molfăind și povestind câte ceva până se suna de intrare. Clădirea de un albastru spălăcit a fabricii de pâine părea pentru noi, copii de muncitori în construcții ai comunismului, echivalentul cuptorului din casele de la țară despre care citisem în romane. Majoritatea eram și noi nepoți ai oamenilor de la țară pe care nu-i cunoscusem fiind mutați la oraș pentru că părinții noștri lucrau pe șantier. Puțini aveau părinții medici sau profesori ca să știe cum se trăiește burghez, dar aceia dintre noi care aveau dorință de carte n-au fost niciodată împiedicați să aleagă munca intelectuală, chiar dacă un tractorist câștiga pe atunci de zece ori mai mult decât ceilalți. Selecția valorilor era mai naturală atunci, într-un sistem artificial, decât acum când lăcomia și egoismul sunt considerate ceva firesc și economic rentabile.
Câteodată, mamele unora dintre noi ne strecurau zâmbitoare din miile de pâini ce cădeau rumenite pe bandă câteva prin geamul cu gratii lăsat deschis să se răcorească și ele. Îmi închipui acum dragostea pe care o trăiau auzindu-ne chiuind dincolo când unul dintre noi venea escaladând gardul înalt de ciment cu trofeele aburinde în brațe. Acelea erau mamele eroine, nu conceptul obtuz al lui Ceaușescu ce le transformase în fabrici de copii care urmau să fie înfometați de "alimentația rațională" a unor ingineri sociali cu minți bolnave de ideologia marxist-leninistă. Ca și azi, reflexele naturale de protecție a speciei umane venind chiar din interior au fost mai puternice decât îndoctrinarea. Când vreau să-mi aduc aminte că oamenii se iubesc totuși părintește, frățește, mă gândesc la femeile care lucrau în acea fabrică de pâine și la prietenii, la colegii mei din copilărie.
O vizită în "Orașul luminilor" îi prilejuiește unui tânăr scenarist american, cherchelit după o degustare de vinuri, trecerea, la miezul nopții, în sunetul gongului catedralei Notre-Dame, către atmosfera boemă din anii '20 unde la o petrecere îl întâlnește pe scriitorul Scott Fitzgerald și pe consoarta lui, Zelda. Ultimul semn ale secolului XXI fusese o mașină modernă parcată lângă catedrală, înainte să fie luat de pe treptele așezământului într-o mașină de epocă plină de cheflii (tocmai am citit că filmul e regizat de Woody Allen, acum am înțeles de ce îmi plăcea).
Gil, personajul interpretat de Owen Wilson, face ochii cât cepele când îl întâlnește pe Hemingway stând singur la o masă într-o tavernă, cu un pahar în față și întrebând vizitatorul dacă i-a citit cartea, apoi pe Dali, Picasso, Buñuel, Gauguin, T. S. Eliot ș.a.
Timpul nu e liniar pentru Gil în noapte, prezentul punând în locul stabilimentului cu romancieri o spălătorie, spre disperarea lui. Un lucru e sigur, un bărbat în costum din secolul nostru nu e inadecvat atmosferei din anii '20 ai secolului trecut, în timp ce o femeie de azi chiar și în ținută de seară ar fi nepotrivită acelui timp. Același loc, aceeași oră nocturnă îl transportă pe Gil și în atmosfera Belle Époque de la sfârșitul secolului XIX, dar lui preferată îi rămâne tot perioada interbelică. Sursa de inspirație pentru romanul său o găsește acolo, printre buchiniștii de pe malurile Senei, în persoana unei tinere anticare. Salturile în timp erau vasăzică salturi către sine, căutând locul și timpul potrivit: miezul nopții în Paris.
Liviu Papadima, prorector al Universității București și profesor de limba română la Facultatea de Litere, îl critică pe academicianul Eugen Simion în ultimul număr din "Dilema veche" pentru pretențiile sale naționalist identitare și clasice în alegerea subiectelor de la Evaluarea Națională, iar pe reprezentantul părinților, Iulian Cristache, pentru dorința "revenirii la admiterea la liceu, ce ar adînci, fără doar și poate, segregația și așa endemică în învățămîntul românesc și nu va putea contribui la diminuarea analfabetismului funcțional în rîndul tinerilor de azi." Ce-mi place mie când le judecăm altora munca! La fel pot spune și eu despre facultatea de trei ani, despre testele grilă cu 100 de întrebări de gâgă sau despre selecția pe baza dosarelor pentru admiterea la facultate, că slăbesc învățământul universitar și le asigură unora catedre, finanțare, carne de tun. Admiterea riguroasă prin concurs de la Medicină sau Academia de Poliție a adâncit segregația între candidați? Nu, a profesionalizat domeniile și a făcut o selecție judicioasă a viitorilor medici sau polițiști. Cred că reprezentantul părinților cunoaște cel mai bine situația învățământului preuniversitar, direct de la cei vizați de sistem, elevii, nu din statistici măsluite pentru a păstra prestigiul unei școli sau alteia, pentru a păstra scaunul unui ministru, inspector, director și acoliților lui.
Precizez de pe acum că următoarele considerații nu sunt lamentații, mie mi-au luat elevii Bacalaureatul și anul acesta, ba chiar au fost șase note peste 9 din 22. Fac doar niște constatări și observații, după 16 ani de experiență în sistemul de învățământ.
La liceu poți intra după examenul de Evaluare Națională și cu nota 2 la Matematică, dacă ai 8 la Română și o medie generală de 8 în gimnaziu. Bacalaureatul nu-l iei însă cu 9 la Logică, 8 la Istorie și 4 la Română, iar media generală din liceu nu contează. Și nici n-ar trebui, Bacalaureatul fiind cel mai serios, cel mai selectiv examen din sistemul de învățământ al ultimilor ani, chiar mai serios decât admiterea la facultate (update: anul acesta s-au înregistrat după contestații creșteri suspecte de aproape 2 puncte la Istorie, ceea ce ridică dubii asupra corectitudinii evaluării dinainte de contestații). Poate doar Titularizarea națională pentru posturile vacante cel puțin patru ani (nu 253-ul cu aranjamente) să fie un concurs mai serios.
Admiterea la liceu e o cârpeală în ultimele decenii, grație învățământului obligatoriu de 10 clase (12 - în următorii ani), fiecare găsindu-și loc undeva, indiferent de capacități și aptitudini. Desigur, un om care intră într-o formă de învățământ devine mai capabil să se integreze în societate, dar calitatea învățământului gimnazial și liceal scade. Fără filtre, orice motor se gripează.
Pentru a nu da prost în statistici, școlile gimnaziale nu înscriu elevii la Evaluarea Națională, mulți fiind lăsați cu situația neîncheiată, corigenți în clasa a VIII-a, știut fiind faptul că aceștia vor fi repartizați apoi în toamnă pe la clase de Tehnologic unde se intră și fără examen. Minciună statistică, deci, la fel cum liceele nu înscriu elevi de-a XII-a la Bac pentru a nu ieși prost în evaluări managerii. Realitatea este eludată, vezi "fenomenul Brăila". Din decență, mulți directori de școli ar trebui să tacă și să se prezinte rușinați de propriul plan de dezvoltare instituțională. Așa se ajunge ca din trei clase de-a VIII-a cu peste 70 de elevi să participe la examen 42, iar 7 să pice (media examenului, căci altfel pot pica 9 la Română și 11 la Matematică, dar o notă mică la o disciplină e compensată de nota mai mare de la cealaltă). La examenul de Bacalaureat participă din trei clase ale promoției curente numai 35 de elevi, plus 13 din promoțiile anterioare și 5 de la frecvență redusă. Dar iau examenul doar 22. 22 din 53 înseamnă 41%, iar media pe țară a fost de 67% (în Constanța de 61% înainte de contestații, dar oricum mai mică). Ce contează că eu am avut la Uman peste 95% promovați, majoritatea cu medii peste 8 și 9? Pus la grămadă cu cei care predau matematică, fizică, biologie sau chimie la Tehnologic omul performant e doar o variabilă avantajoasă statistic, iar asta nu e drept.
Revenind la Evaluarea Națională și căutându-le scuze celor care n-au performat, din trei clase, promovează examenul una. Și-atunci, de unde progres până într-a XII-a? De unde procente de promovare cu două cifre a Bacalaureatului la clasele de Tehnologic? Din primii ani de școală, elevii știu că nu pot rămâne repetenți, ba chiar toți primesc un premiu, o mențiune pentru ceva. Înainte se dădeau trei-patru diplome cu premii și mențiuni la o clasă, acum jumătate de clasă primește diplomă la sfârșitul unui an școlar, iar noi avem 40% dintre elevi analfabeți funcțional. Ce mințeau comuniștii înainte de 1989 cu producția la hectar, dar ce mint ăștia cu statistica și cu diplomele acum. Cum spunea tata, Dumnezeu să-l odihnească: "E vremea slugilor, băiete!". Q.E.D.
P.S: Paznicul parcului pe unde mă plimb zilnic îmi povestea revoltat azi dimineață că nu i-au fost primiți copiii la grădinița din cartier și cum s-a certat cu o persoană care deține o funcție de conducere și căreia i-a spus la despărțire: "Om fi noi săraci, dar am făcut mai multă carte decât voi!". Și are dreptate. Pentru propriii lor copii, mulți șefi neglijează și distrug instituțiile publice, defavorizându-i pe copiii altora. Vedeți ce studii au cei care vă conduc și veți înțelege de ce vă conduc prost. Școala de azi cu tipul ei de relații defecte va fi România de peste 10-20 de ani.
PPS: Trailer-ul nu surprinde întâlnirile cu marii oameni amintiți, tocmai de aceea filmul merită văzut pe de-a-ntregul.
