Trebuia să mă laud că am terminat "Solenoidul" lui Cărtărescu, deși l-am început în luna mai anul trecut, după ce mi l-a făcut soția cadou de ziua mea. Omul ăsta scrie mai repede și mai mult decât poate citi cineva cu serviciu, familie etc. Plus că are o imaginație stufoasă și alambicată. Probabil că scrie pentru aristocratele cu timp suficient pentru detalii și contemplație.
Îi prefer pe Murakami, Saramago sau Mishima, scriu mai condensat, percutant și fără dantelării care diluează firul poveștii. Uneori exagerează și Murakami, desigur, considerând că orice act din viața banală poate deveni subiect de poveste. Când un personaj așteaptă - numărându-și mărunțișul din buzunar - în lift să se deschidă ușile și să fie preluat pe un coridor de o tânără corporatistă corpolentă ce îl invocă pe Marcel Proust, am impresia că Murakami forțează cititorul să accepte că tot ce scrie are valoare literară. Adică: "Uită-te, băi, cap sec de cititor prins de concret, ce pot eu să văd până și într-un lift! Ia de aici literatură și mai cumpără-mi o carte!"
Și mai cumpărăm, că doar unu-i Murakami, unu-i Cărtărescu.
De pildă, Cărtărescu parcă lucrează la normă. Ai senzația că se luptă mereu să scrie cel mai lung roman, luîndu-se la întrecere cu cititorii care vor să-și arate că au reușit să-l citească pe următorul de 800, 1000 sau 2000 de pagini. Alo, domnilor Murakami și Cărtărescu, nu înțelegeți că ne mai creați o frustrare? "Uite că pe asta nu am reușit să i-o citesc, trebuie să-mi fac timp și pentru ea". Totuși, dacă ai pretenția că iubești lumea ideilor, îți faci timp, chiar și dilatându-l. Am citit "Solenoid" într-un an și jumătate, câte două-trei pagini pe zi ca o palinodie expiatoare, cum ar fi spus vorbărețul Socrate :).
Dau testul de evaluare inițială la Sociologie și un elev de-a XI-a scrie "status marțial" în loc de "status marital". Totul sună războinic azi, nu? :)
