"Spune-mi, detectivule, ce sunt eu: o mașină sau o persoană?" Asta se întreba retoric Alan Turing în filmul "The imitation game" după ce decriptase alături de alți cercetători de la Cambridge mesajele pe care și le transmiteau naziștii. Informațiile obținute de el au scurtat cu doi ani războiul și au asigurat victoria Aliaților, însă până să reușească să se coordoneze toți combatanții pentru asaltul final, Turing a fost nevoit să lase să se desfășoare destule atacuri cu victime despre care afla odată cu executanții lui Hitler. O persoană care gândea ca o mașină, s-ar putea spune.
Binele general primează asupra binelui individului, spunea mai demult Aristotel și la fel Hegel sau Marx ulterior. Același lucru l-a susținut Stalin când persecuta culacii sau Ceaușescu atunci când a dat ordin să se tragă în manifestanți la Timișoara. Un matematician ca Turing tindea să caute însă algoritmi și la nivelul istoriei, iar un convoi de cetățeni britanici sau o navă de pasageri atacată nu reprezentau decât pagube colaterale în vederea unui scop măreț: oprirea totală a războiului. Din păcate, cei cu formație realistă ajung să postuleze legi și acolo unde funcționează multe variabile individuale, la nivelul istoriei. Asta nu înseamnă că totul în istorie se desfășoară în devălmășie sau fără proiect, ci mai degrabă că variabilele individuale pot interveni în cursul evenimentelor cel puțin la fel de frecvent cum o fac și variabilele colective. Dacă Einstein spunea că nu crede într-un Dumnezeu care joacă zaruri, sperând să probeze într-o zi teoria unificată a câmpului, istoria e bine că mai joacă și zaruri, asta ferindu-ne de totalitarisme. Dilema lui Turing e, deci, rezolvată: a fost o persoană care gândea ca o mașină, la fel de insensibilă și calculată ca mașina cealaltă ce transmitea mesajele unui scelerat care a pârjolit Europa, doar că mai puțin nocivă. Nu mi-a plăcut "Jocul imitației" mai mult decât "O minte sclipitoare", iar personajul John Nash mi se pare mult mai captivant decât Alan Turing.
Cine a citit ceva scris de Coelho, Marquez, Saramago sau Llosa, ori cine a văzut filmele menționate mai jos va înțelege de ce cred că se insistă prea mult pe gândirea magică. "El Laberinto del fauno" și "Marcelino Pan y Vino", de pildă, sunt două filme despre cum fantezia le face unora viața suportabilă. Când Nietzsche scria - și dionisiacul Zorba nu își dezminte strămoșii - că suferința i-a făcut pe antici să creeze în epopei și tragedii o lume răsturnată în imaginar cu tot ce-i mai frumos, m-am gândit că la fel halucinau și vrăjitoarele din Evul Mediu când erau arse pe rug. Însă filmul și cinematograful, uzina de vise din ultimul secol și jumătate, accentuează acest tip de gândire magică unde cauza ia locul efectului și emoțiile iau locul faptelor.
În "Labirintul faunului", fiica unui ofițer nazist se refugiază într-o lume fabuloasă a spiritelor pădurii pentru a putea traversa cu ajutorul imaginației experiențele brutale din realitatea războiului. La fel se întâmplă și cu puștiul crescut de călugării din "Marcelino, pâine și vin", numai că acolo par să se lupte rebelii marxiști cu trupele lui Batista. Observ că literatura spaniolă, portugheză și din America latină abundă în teme fantastice, mistice și magice, parcă dintr-o imposibilitate istorică. Totuși, ar trebui să le spună cineva că bunul simț comun a intrat într-o epocă post-ideologică, iar asta nu dintr-o neglijență istorică, ci din suprasaturație.
