Profesorul Năstase de limba română era foarte apreciat de liceeni. Sora mea cea mare studiase la Electrotehnic și făcuse limba română cu el, ea îmi povestea cât de încântătoare îi erau orele și cât de măiastru interpreta textele eminesciene. Eu l-am avut profesor la Uman, Filologie, pe sobrul Spânoche - un fel de Heraclit obscurul -, profesor de la care auzisem însă pentru prima dată de la catedră vorbind cineva despre Cioran - filosoful care mă fascinase încă de la 16 ani - și Eliade. Spânoche nu suporta culegerile și cărțile de comentarii, celebre în anii '90 ale lui Boatcă și Butoi, dar mi-a dat nota 10 într-o zi când i-am demonstrat că am citit "Cel mai iubit dintre pământeni".
Să revin la Năstase, până într-a XII-a îi cunoșteam doar numele și renumele, dar într-o zi m-am nimerit elev de serviciu la cancelarie și el... profesor de serviciu. Un tânăr a venit să depună o țidulă și i-a cerut indicații, iar eu i-am oferit loc la măsuța din hol și i-am făcut observații pretențios legate de greșelile ortografice. Năstase m-a pus la punct imediat spunându-mi că nu-i nicio problemă, că așa e mai original, autentic omul. Și m-am întrebat, ce o fi fost în capul lui? Era un pic pilit ce-i drept, dar să neglijezi rigorile lingvistice tocmai tu, profesor de limba română? Se pare că da, stilistica și lingvistica nu merg mână-n mână. După rigorile (sau lipsa lor) lingvistice de azi, Eminescu ar fi un agramat, iar lucrările din secolul trecut ar fi descalificate la Bac. Și totuși, stilul eminescian e inconfundabil, iar eseurile de acum treizeci de ani dintr-o lucrare de Bacalaureat ar putea face parte dintr-o teză de doctorat. O tempora! O mores!
„Fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit. Dacă n-am fi avut pe Eminescu, trebuia să ne dăm demisia. Eminescu este scuza României” (Emil Cioran).
