Omul personalizează totul, orice spațiu, orice timp. El are slăbiciuni, e bârfitor, complotist, incompetent și corupt, însetat de putere și control. De aceea, pentru a-i feri pe cei mai mulți de abuzuri, despotism și decizii arbitrare, iraționale, înțelepciunea popoarelor a născocit regulile, normele morale și apoi cele juridice, legile. Primii care se tem de legi sunt cei cu putere sau a căror autoritate nu e legitimă, acțiunile insului de rând nepericlitând viața instituțiilor sau a unor grupuri mari de oameni pe termen mediu și lung în aceeași măsură.
Democrația e cea care, dintre toate regimurile politice, în lipsa respectării regulilor, precedă haosul și anarhia. O spune Platon în "Republica", o spun și experiențele recente din Venezuela sau Chile. Dictatorii care vor să păstreze aparența unei democrații se înconjoară de un număr cât mai mare de acoliți: "Să fim uniți (...în jurul meu)" vor spune ei. Doar numărul contează la vot în democrațiile viciate, normele mai puțin, deși într-o lume normală individul educat și având conștiința regulilor nu are a se teme de ilegalități, abuzuri, nedreptăți și decizii arbitrare indiferent cine ar conduce. Așa durează și evoluează lucrurile în democrațiile consolidate. La noi încă slugărnicia față de conducători (respectul ar trebui să-l arătăm funcției cu atribuțiile sale și nu indivizilor, exceptând cazul celor care au calități personale deosebite ce-i transformă în autorități morale) îi face pe mulți să încalce regulile și totodată să profite de mărinimia suspușilor, pentru că, nu-i așa?, la o adică regulile se pot schimba și ele când vine altcineva la putere. Încă mai aștept vremea când vom asculta de reguli și nu de alții cu slăbiciunile, fixațiile, obsesiile, idiosincraziile lor.
Sunt un om norocos, în vara lui 1999, după primul an de facultate, am făcut practica de specialitate la televiziunea Tele M Bit pe care o conducea Liviu Antonesei, de unde am înțeles diferența dintre știri și non-știri (astăzi devenite fake-news), iar în anul al treilea practica pedagogică la Colegiul Național din Iași sub coordonarea soției decanului, Lucia Afloroaei, o femeie sangvinică și mondenă, dar ai cărei elevi îmi puneau întrebări profunde din Nietzsche și Heidegger. Am admirat mereu profesionalismul acestor oameni, ca și pe cel al istoricului Alexandru Zub, Horia Roman Patapievici sau chiar blândețea părintelui Galeriu.
Liviu Antonesei era fascinant nu doar prin cultura sa ("O prostie a lui Platon", cartea lui, mi-a plăcut pentru adevărul că intelectualii devin sclavii despoților politici când le ajung consilieri, așa cum au pățit Liiceanu sau Pleșu cu Băsescu), ci și prin aerul aristocratic, cu pălăria, țăcălia și pipa omniprezente, însoțite de vorbirea ușor repezită, însuflețită de elanul ideilor. Mă simt bogat pentru că am întâlnit anumiți oameni.
Sunt un om norocos, în vara lui 1999, după primul an de facultate, am făcut practica de specialitate la televiziunea Tele M Bit pe care o conducea Liviu Antonesei, de unde am înțeles diferența dintre știri și non-știri (astăzi devenite fake-news), iar în anul al treilea practica pedagogică la Colegiul Național din Iași sub coordonarea soției decanului, Lucia Afloroaei, o femeie sangvinică și mondenă, dar ai cărei elevi îmi puneau întrebări profunde din Nietzsche și Heidegger. Am admirat mereu profesionalismul acestor oameni, ca și pe cel al istoricului Alexandru Zub, Horia Roman Patapievici sau chiar blândețea părintelui Galeriu.
Liviu Antonesei era fascinant nu doar prin cultura sa ("O prostie a lui Platon", cartea lui, mi-a plăcut pentru adevărul că intelectualii devin sclavii despoților politici când le ajung consilieri, așa cum au pățit Liiceanu sau Pleșu cu Băsescu), ci și prin aerul aristocratic, cu pălăria, țăcălia și pipa omniprezente, însoțite de vorbirea ușor repezită, însuflețită de elanul ideilor. Mă simt bogat pentru că am întâlnit anumiți oameni.
De ce filosofie și nu altceva? Putea să se numească "sofologie" ca multe alte "logii" și să devină doar un studiu, o teorie, un discurs despre înțelepciune. Avea reprezentanți destui, începând cu Solon și Thales. Dar mileniile au preferat "filosofia" ca iubire de înțelepciune și l-au amintit mai mult pe Socrate cu discipolii săi, Platon și Aristotel. De ce? Poate că pentru modestie, poate pentru că filosofii antici s-au luptat prea mult cu sofiștii întru adevăr ca să nu le reținem efortul?
Din statisticile ultimilor ani, tot mai puțini absolvenți de liceu dau examenul de maturitate la Filosofie și tot mai mulți la Logică, argumentare și comunicare, mie mi-au luat Bacalaureatul astfel cu note mulțumitoare circa 95%. Aceasta din urmă e mai riguroasă, evaluarea e mai precisă, aproape matematică: nu există mai mult de patru figuri silogistice, propozițiile categorice sunt mereu relaționate la fel în pătratul lui Boethius, la obversiune se adaugă mereu negația pe al doilea termen, concluziile deducțiilor sunt mereu certe dacă premisele sunt adevărate și schema de inferență corectă. În schimb, filosofia propune prea multe interpretări: Kant spune să tratăm întotdeauna omul ca scop și niciodată numai ca mijloc, Nietzsche că exploatarea e chiar expresia vieții, a voinței de putere care înseamnă voință de a trăi; Pitagora că filosofia e contemplare, Epictet că e acțiune; Sartre că omul e absolut liber, Spinoza că libertatea e doar închipuită, neștiind adevăratele cauze ale acțiunilor noaste.
Le înțeleg comoditatea celor care aleg calea mai ușoară către un rezultat. E o exigență pragmatică și mânată de eficiență. De pildă, la concursul de admitere în magistratură se dă examen la "Raționament logic", nu la "Hermeneutica lui Schleiermacher", ca și când infractorii ar face silogisme și polisilogisme, nu sofisme psihologizante. Filosofia redevine azi încă o dată "ancilla" sau, mai rău, jucăria lui Stephen Hawking și Morgan Freeman în a explica Wormholes pe Discovery. Ce s-o alege de preocuparea care încânta Renașterea lui Leonardo sau modernitatea lui Descartes? Și totuși, dincolo de toate derutele, filosofia rămâne iubire: de înțelepciune, de om, de libertate, de adevăr și dreptate.
