Dezavantajul oricărui studiu al vieții în societate vine din distanța în timp necesară pentru a trage concluzii pertinente. Secolul XIX, de pildă, spun istoricii și filosofii mentalităților, a făcut virajul spre secolul XX abia în 1914. Ceva s-a schimbat în percepția de sine a omului care îl făcea inactual abia după aproape un deceniu și jumătate de la trecerea în timpul fizic din secolul XX. Anii 1900, 1901... etc nu au însemnat nimic diferit până în 1914 pentru concepția despre lume și forma mentală (Weltanschauung, Forma mentis) a omului de atunci.
Valoarea unei cărți sau idei bune vine și din referințele care se fac la ea chiar și după o sută de ani, cum e cazul "Psihologiei mulțimilor" a lui Gustav le Bon sau al "Cristalizării opiniei publice" de Eduard L. Bernays, pentru că în realitate mentalitățile se schimbă după generații întregi, ele nu țin cont de periodizările calendaristice.
Cartea "Economia inegalităților" a lui Thomas Piketty pare să fie așa ceva după cum începe, însă eșuează în hățișul statisticilor comparate. Pentru că o societate dreaptă nu egalizează oamenii în toate aspectele vieții lor, uniformizându-i ca în Coreea de Nord, însă nici nu legiferează privilegii, forțând inegalitățile, ca în Africa de Sud pe vremea Apartheidului. Mi se pare corect să nu luăm la școală toți aceleași note sau la serviciu același salariu, ci să fim recompensați după merit, muncă, productivitate și rezultate, la fel cum corect e ca în fața legii să fim toți egali, fără privilegii sau discriminări. Omul mediu însă e revoltat atât de mulțimea privilegiilor categoriilor sociale din vârful piramidei, cât și de scutirile clasei de jos. În realitate, atât inegalitatea forțată cât și egalitatea impusă creează frustrări în rândurile clasei de mijloc, cei de sus și cei de jos fiind tentați deopotrivă să fenteze sistemul, întreaga responsabilitate căzând în sarcina celor de mijloc. Dacă mai emit mulți pretenții, vom ajunge cu toții egal de săraci ca în cel mai negru comunism.
