Săptămâna Mare, trenul de ora 14, București-Constanța, drumul de întoarcere de la Sinaia. Patru vagoane, pasageri în picioare la clasa I. Unul citește pasionat o broșurică roșie cu "Manifestul". Din buzunar i se ițește cardul de reduceri al unei edituri. Are până în 50 de ani și pare un om educat, spălat. Ocupă holul vagonului ostentativ lăsând să se vadă secera și ciocanul galbene pe cărțulia roșie. Vagonul e plin de persoane de vârsta a III-a, noi am lăsat acasă mașina pentru că am permisul abia de o lună și la munte se anunțau ninsori, iar eu am pus deja cauciucurile de vară. La dus, un octogenar îmi făcea apologia comunismului, cum a fost el un contabil cuminte care a vizitat pe vremuri Europa occidentală, Moscova și Leningradul (sic! nu Sankt Petersburg) prin ONT, fără carnet de membru. S-a întors, deci era securist, ăia n-aveau nevoie să fie membri de partid, își făceau treaba cu discreție. Mi-a zis că îl votează pe Tăriceanu, pentru că i-a mărit pensia în urmă cu 15 ani. Acum are 2300 lei și călătorește la Craiova, fieful pesedismului, la rudele soției. Nu are copii, deci nu are de cine se rușina pentru trecutul său. El a fost om cuminte, doar a făcut hârtii și s-a plimbat, n-avea treabă cu sistemul. Nici măcar cu minciuna economică în lupta contra capitalismului? Numai el știe câte situații a falsificat. "Stafia" lui Marx călătorește cu trenul în zilele noastre.
Revenind la mai tânărul marxist, ce l-ar face pe un om care la revoluție probabil că era adolescent să citească manifestul comunist, văzând pe drum ororile industrializării forțate? E posibil să-i placă și astăzi cuiva comunismul? Erau mai bune furnalele termocentralelor pe cărbune decât eolienele de azi? Munca forțată la Canal? Întunericul, frigul și foamea? Neîncrederea față de vecinul turnător la Securitate? Tragedia ființei umane constă în faptul că își găsește sensul vieții mereu în altă parte, după o lege bizară a compensației. Același om cu vârsta de acum în anii '80 probabil că ar fi încercat să fugă din țară pe clisura Dunării sau într-un camion frigorific, cine să-l mai mulțumească atunci?
Alt tânăr, absolvent de Conservator, călătorește prin țară cu vioara lui Enescu după ce a câștigat un concurs, convins că educă gustul publicului în orășelele și comunele ceva mai răsărite. Pe ici pe colo câte un ambetat îi strigă din sală "să bage o manea, una de-a noastră". De când e maneaua "de-a noastră?". Poate de-a Balcanilor și Orientului. O fi de-a lui, nu toți suntem la fel.
Periferia ocupă centrul, gala premiilor Gopo îl urcă pe scenă să interpreteze o manea gâlgâită pe un urechist în maiou. Protipendada bucureșteană e oripilată, unii spectatori râd în hohote, alții se ridică și pleacă. Politically correct e să-i lași pe toți să se exprime. Să se exprime da, dar nu să impună prostul gust în virtutea egalității. Caragiale spunea că opinia e liberă, dar nu obligatorie. Cultura e în esență exclusivistă, ea cere studiu și selecție a elitelor. Enescu a dus "Ciocârlia" pe scenele lumii rafinând-o, nu dând glas pornirilor primitive din noi, printre gâlgâieli și țambale.
Cine crede că punându-i în frunte pe marginali face un bine mai mare decât ținându-i în bancă lor procedează ca un profesor care discută numai cu repetenții sperând să-i salveze și făcându-i pe elevii buni să sufere în așteptarea propriei exprimări. În cele din urmă, repetenții își vor da în petic și-și vor relua practicile abuzive, pentru că nu știu să se abțină și nu vor să învețe, să-i asculte pe ceilalți. Din multe puncte de vedere, oamenii educați sunt mai toleranți decât bizonii. Din prea multe puncte de vedere.
Periferia ocupă centrul, gala premiilor Gopo îl urcă pe scenă să interpreteze o manea gâlgâită pe un urechist în maiou. Protipendada bucureșteană e oripilată, unii spectatori râd în hohote, alții se ridică și pleacă. Politically correct e să-i lași pe toți să se exprime. Să se exprime da, dar nu să impună prostul gust în virtutea egalității. Caragiale spunea că opinia e liberă, dar nu obligatorie. Cultura e în esență exclusivistă, ea cere studiu și selecție a elitelor. Enescu a dus "Ciocârlia" pe scenele lumii rafinând-o, nu dând glas pornirilor primitive din noi, printre gâlgâieli și țambale.
Cine crede că punându-i în frunte pe marginali face un bine mai mare decât ținându-i în bancă lor procedează ca un profesor care discută numai cu repetenții sperând să-i salveze și făcându-i pe elevii buni să sufere în așteptarea propriei exprimări. În cele din urmă, repetenții își vor da în petic și-și vor relua practicile abuzive, pentru că nu știu să se abțină și nu vor să învețe, să-i asculte pe ceilalți. Din multe puncte de vedere, oamenii educați sunt mai toleranți decât bizonii. Din prea multe puncte de vedere.
Trist. Acoperișul catedralei Notre-Dame se prăbușește în flăcări, miliarde de telespectatori privesc îngroziți. Nicio victimă. Știu, sună simplist. Pe o trecere la nivel cu calea ferată din Buzău un tren spulberă un microbuz venit din străinătate cu 14 pasageri. 3 decedează pe loc, despre restul încă nu sunt date. Numai două televiziuni relatează evenimentul nefericit, apoi revin la Paris. De când a încetat să ne mai pese de ceilalți? Orice poate fi reconstruit, chiar și o catedrală milenară, dar viața pierdută a unui om? Ambele situații trimit la erori umane, dar ce diferență de abordare. Cinste culturii, însă de când am încetat să mai fim oameni pentru oameni? Sau am fost vreodată? Pe cine reprezintă cultura?
Cunosc oameni îmbibați de cultură pe care bucuria sau drama altor oameni îi lasă reci. Se pot extazia înaintea unui soare de Van Gogh sau intră în transă la auzul unei cantate, dar nu par să priceapă râsul unui copil sau plânsul unui bătrân. Suntem chiar atât de mulți încât nu mai contăm? Emil Cioran: "Sufletul unei catedrale geme în surmenajul vertical al pietrei" ("Amurgul gândurilor").
