Despre Tyche și Joker: un film de la Hollywood pentru... Hollywood.

Într-o scenă, clovnul Arthur intră deghizat ca angajat în sala de proiecții a balului caritabil organizat de Wayne, candidatul la primăria orașului Gotham care îi numise "clovni" pe localnicii săraci ce protestau în fața reședinței sale. Toată elita orașului, în frac, se amuza copios urmărind dansul pe role al lui Chaplin din "Timpuri moderne". Așa cum în Roma antică săracii din arenă îi distrau pe cetățeni, aici cetățenii distrau elita.

Scena e cumva o meta-scenă autoreferențială și produce în mintea lui Arthur un declic defetist: mereu a fost așa, mereu va fi așa. Fie că se întâmplă în anii '30, fie în anii '80, fie în zilele noastre, ecuația rămâne aceeași, polii puterii rămânând neschimbați. Joker se vrea un anti-erou Oedip înfrânt de atotputernicul, de suprazeiescul "tyche" și vrea să transmită un mesaj: liberul arbitru nu există, suntem supuși determinismului social, noi nefiind responsabili pentru ce suntem. Hollywood-ul a făcut un film despre el însuși privindu-i din sală pe Chaplin, Joker și pe alții ca ei. Violența istoriei trece acum prin lentila uzinei de vise pe care o patronează și din când în când se mai uită în oglindă pentru a-și trezi conștiința din amorțeală. Joaquin Phoenix a fost bine ales, de la "Gladiatorul" și până la "Joker" actorul a reușit să rafineze răul în expresii și gesturi. Totuși, filmul rămâne slab, nu de neînțeles, iar dacă Joaquin Phoenix spera să scape la maturitate de imaginea actorului de rol secund, a eșuat ca și personajul său.

Terminalul, istoria croissantului, un apatrid și "Sonata Kreutzer" de Tolstoi.

După o știre de zilele trecute despre un cetățean blocat de câteva luni într-un aeroport din cauza pandemiei și a suspendării unor zboruri, m-am uitat la filmul lui Spielberg din 2004 - "Terminalul" - în care Tom Hanks joacă rolul unui slav rămas în zona de tranzit internațional a aeroportului din New York din cauza unei lovituri de stat din țara sa - numită fictiv din motive corecte politic - Krakhozia.

E un film despre ingenuitatea străinului, a esticului ajuns pe tărâmul făgăduinței, în lumea nouă, despre contactul dintre culturi și acceptare, despre iubire și suspiciune, despre birocrație și munca la negru. 

După căderea Cortinei de Fier, Occidentul și Hollywood-ul au știut să-și pavoazeze deschiderea cu astfel de filme. Într-o scenă cu o cină romantică în aeroport la care iau parte un apatrid și o stewardeză chiar se susține că românii ar fi fost inventatorii croissant-ului, dar nu știu ce părere ar avea francezii despre asta. 

Bineînțeles că orice scenarist sau regizor are dreptul să improvizeze, să stilizeze istoria supunându-i-se sau opunându-i-se. Mersul crăcănat al apatridului, îmbrățișările și pupăturile zgomotoase amintesc de personajele din nuvelele lui Tolstoi, de Putin și de Boris Elțîn, dar pentru că citesc în aceste zile "Sonata Kreutzer" făcută cadou de sora mea (urmează "Pe aripile vântului", pentru că filmul l-am văzut de câteva ori, dar nu citisem cartea și sper să mă ajute imaginația cel puțin la fel de mult cât l-a ajutat pe regizor), mă întreb dacă nu tot clișeele mediatice ne împiedică să-i înțelegem pe ceilalți.

În urmă cu 18 ani, un student german la lingvistică ce vizita România își suna colegii români rămași în Konstanz să le spună că e plăcut surprins să vadă că avem și trenuri. Nu știu dacă își formase cultura generală tot din filmele hollywoodiene despre Dracula, dar tot e bine că a mers în vizită ca să se convingă de faptul că nu suntem niște sălbatici însetați de sânge. Cum îi percepem și cum vorbim despre ceilalți spune foarte de multe despre noi, despre cultura și educația noastră.

HR, Nietzsche, Kant și relativismul moral.

Abia după ce treci de patruzeci de ani și ai avut timp să vezi contraselecții peste contraselecții în politică, afaceri și administrație începi să te desprinzi de mirajul estetic al filosofiei lui Nietzsche și să reclami în domeniul public o lume mai morală. Nietzsche scrie pentru tineri, deși aristocrații spiritului le oferă bătrânilor tot respectul. Totodată, ei îi respectă pe cei cu voință de putere, adică asemenea lor. Însă lumea de azi nu duce lipsă de frumusețe și putere, ci de bunătate și profesionalism.

Cred că în secolul XIX, un secol încă dominat de aristocrație, nimeni nu s-ar fi gândit că transmutația tuturor valorilor pe care o profețea Nietzsche va însemna două secole mai târziu răsturnarea piramidei valorilor sau că cei mai proști, mai gângavi, mai hoți și cu tupeu ne vor conduce. 

Râdeam și ne revoltam până acum că după 1947 comuniștii puneau primari sau secretari de partid oameni fără carte, brute cu mâini de fier și cu răget de bovină în comunitățile lor, însă astăzi partidele se întrec în a promova impostori, inculți, obedienți și buni executanți. 

De treizeci de ani se înmulțesc facultățile de resurse umane și sondajele de opinie, însă partidele nu-și promovează cei mai onești și bine pregătiți oameni. Totul fără rezultat. Vedem asta în urmările deciziilor pe care le iau. Minți înguste, lipsite de viziune, ce caută avantaje imediate și pierzând pe termen lung.

Așa cum comuniștii altădată au mutilat țările urâțindu-le, la fel mutilează azi nietzscheenii lumea înrăind-o. Poate că lumea lui Kant nu e la fel de frumoasă și de reală ca a lui Nietzsche, dar e mult mai bună, mai umană și mai de viitor. Ce se întâmplă acum nu are cum să funcționeze.

ReGenesis - despre microuniversul din noi sau ideologia omniștiințificității.

După ce am văzut cele mai cunoscute filme despre epidemii și pandemii, m-am oprit la un serial canadian, aparent banal, început în 2004 - "ReGenesis". Bineînțeles că e progresist, neomarxist, antirepublican și anticonservator prin atitudine, dar m-a captivat cu detaliile științifice. Până în momentul în care transformă genetica și microbiologia într-o ideologie deterministă unde nu mai contează liberul arbitru, deciziile individuale, ci acțiunea inconștientă a unor bacterii, viruși, larve sau fungi. Un astfel de serial e ca un vaccin împotriva panicii din societate alimentată mediatic. Frica e alungată de cunoaștere, iar știința ne-a învățat că și dacă nu tot ce se întâmplă a fost explicat, poate fi explicat.

Dacă psihiatrii îndeobște își tratează pacienții cu medicamente ce au rolul de a stabili echilibrele chimice din creier, microbiologii din serial găsesc într-un episod explicații epidemice inclusiv pentru rata sinuciderilor dintr-un oraș. 

Nu îmi place această credință recentă a medicilor în farmacologie, pentru că îi face comozi și expeditivi, neîncrezători în relația corp-minte. Problema e că unii se situează numai de partea corpului și devin un fel de mecanici auto care lucrează cu celule, țesuturi, organe și oase, iar alții tind să relativizeze corpul considerând că totul ține de minte, că boala e o iluzie tratabilă prin credință și autosugestie. 

E doar un film, păcătuiește prin exagerare, la fel ca oricine vede lumea doar prin prisma domeniului său. Ideea de fundal a lui este: noi dezvăluim secretele naturii și astfel stăpânim universul mare din interior, noi cunoaștem rotițele, angrenajul, voi vedeți doar carcasele umblătoare. Nu mai spun că personajele au tot felul de vicii, de apucături care pe un om obișnuit l-ar transforma într-un delincvent: alcoolism, tabagism, narcomanie, adicții care le dau soluții fulgerătoare, euristice pentru probleme cu care masele algoritmice care mișună în societate se confruntă și care nu știu cine sunt rezolvitorii lor anonimi. 

Două loturi, de castraveți și de roșii. Decizii.

Dacă ai două loturi, unul de castraveți și altul de roșii - primul neproductiv și celălalt productiv, înlocuiești lotul de castraveți sau de roșii?

Dacă ai o clasă de Uman cu promovare 90-100% la Bacalaureat și alta de Tehnologic unde rata de promovare este de 5-10%, mai înființezi o clasă de Uman sau adaugi alta de profesională?

Soluția pare simplă din punct de vedere managerial, logic, economic, dar în calculele decidenților din educație destinele individuale nu contează. Nu contează șansele de reușită în viață, aptitudinile, deprinderile, înclinațiile sau vocația. Contează sloganurile stupide precum "ne trebuie tinichigii și ospătari, nu filosofi". Ca și când filosofii ar fi pe toate drumurile, iar potențialii tinichigii și ospătari și-au greșit meseria luînd calea reflecției. Știm, lumea trebuie schimbată, nu interpretată, s-a mai făcut asta. Victor Petrini ar fi fost condamnat și astăzi de un alt sistem. Reflecția omoară acțiunea s-ar spune, deși orice acțiune trebuie precedată de reflecție pentru a rămâne oameni. Nici eu n-am întâlnit prea mulți filosofi, așa că această oroare comunistoidă pe care o au unii față de intelectuali nu e justificată economic, ci doar psihologic: ea vine din complexele de inferioritate pe care le au unii ajunși la putere în diferite locuri față de oamenii competenți, față de cei care gândesc un pic mai profund ce se întâmplă în jurul lor și mai departe.