Pentru exactitate şi pentru că în opinia publică susținătorii stângii cavernelor confundă liberalismul individualist cu socialismul şi colectivismul, uitând că datoria oricărui reprezentant al lumii libere - indiferent dacă activează în mediul privat sau public - este susținerea tocmai a deciziei personale pe cine să alegi, ce să produci sau ce să consumi, iată cum este prezentat liberalismul într-un manual de clasa a XII-a:
Liberalismul este, în sens larg, doctrina care atribuie cea mai mare valoare libertății individuale. Motivul central este revendicarea drepturilor şi libertăților individului împotriva oricărei forme de putere autoritară şi opresivă. În acest sens, se opune socialismului, colectivismului, absolutismului şi, în general, oricărei forme de tiranie
Înțeleg de aici că un liberal nu poate fi de stânga şi apreciază inițiativa personală, asocierea liberă, consimțită.
Înțelepciunea (fronesis - înțelepciunea practică), curajul (andreia), dreptatea (dyke) şi temperanța (sofrosine) sunt considerate virtuți (virtù) cardinale în creştinism, dar ele se regăsesc şi în filosofia greacă. Tradiția iudeo-creştină are temeiurile sale în filosofia greco-romană. "Nu am venit să aduc pacea" spune Iisus, iar prin asta se opune tocmai egalizării care anulează diferențierile valorice. Principiul al II-lea al termodinamicii susține tocmai că o astfel de entropie ar conduce la moartea termică a universului. Ce legătură au toate acestea cu cele patru virtuți cardinale? Poate fi asociată pacea cu temperanța? Dar cei care afirmă viața, cei care-i spun un mare DA vieții pot susține egalitatea? Binențeles că nu. Susținătorii vieții spun DA ierarhiilor valorice.
Titlul carții lui Bruckner mi s-a părut o găselniță reuşită pentru conținutul romanului său, roman pe care l-am citit cu mulți ani în urmă.
În stilul specific postmodernist, de contestare a status quo-ului instituțiilor cuplului şi familiei sau de repudiere a clişeelor optimiste care până la urmă ne înfrumusețează viața, Pascal Bruckner cade în extrema cealaltă, a sublinierii şi supralicitării bolilor relaționale dintre oameni. Or, ştim cu toții că un cuplu reuşit parcurge mai multe etape de maturizare. Dacă "Luni de fiere" alimentează mai mult scabrosul din cititor, acea latură întunecată speculată şi de presa tabloidă, "Hoții de frumusețe" pare o etică anti-aging şi antiestetică stângistă. Un fel de conştiință resentimentară a urâțeniei. Dacă filmul mai recent "În timp" arată cum adulții le donează celor mai tineri din timpul vieții lor prin ceasurile SF de la mână, în cartea lui Bruckner lucrurile se petrec altminteri, adulți de mult îmbătrâniți furând din timpul şi din frumusețea femeilor tinere. Poate fi şi o parabolă ce stârnește sentimentul nedreptății resimțit de tineri când văd că tinere pe care le consideră potrivite vârstei lor sunt atrase de oameni mult mai în vârstă cu mai multe resurse financiare. De aceea, dacă nu sunt ei înşişi antreprenori de succes ori CEO la vreo multinațională, tinerii sunt mai degrabă înclinați spre socialism şi reclamă de la vârstele înaintate conservatorism şi simțul responsabilității mai dezvoltat odată cu experiența de viață acumulată.
Trei oameni pun la cale un complot împotriva frumuseții, ca nişte vampiri contemporani ce îşi hrănesc tinerețea printr-un sistem de conducte şi racorduri ce le transformă casa într-un fel de locuință hiperbarică anti-aging ori ca Dorian Gray ce îşi ține ascuns tabloul care îmbătrâneşte în locul său. La subsolul casei hoților de frumusețe se afla mereu câte o tânără frumoasă din al cărei şarm se hrăneau şi în ciuda egoismului lor îşi găseau mereu scuza că frumusețea acestora le făcea rău celorlalți, câte alte femei şi câți bărbați nu suferiseră văzându-le? Iubitele mele din trecut, de pildă, erau femei frumoase şi la fel consider acum că sunt admiratorul unei femei frumoase. Obiectiv frumoase, dacă aş lua ca reper armoniile nașterii lui Venus (nu curbele celei din Willendorf). Odată, când ieşeam din bloc, la parter aştepta un vecin cu copilul în brațe şi soția alături să urce, iar logodnica mea de atunci cobora treptele de parcă ieşeam amândoi din restaurant de la Ritz, iar fanii şi paparazzi o sorbeau din priviri. Omul asta şi făcea de altfel, iar eu zâmbeam un pic jenat gândindu-mă că poate va avea scandal apoi cu soția. Frumusețea, ca şi rațiunea sau bunul simț, este inechitabil distribuită între oameni, dar dacă a fi corect înseamnă să ne lipsim de ea, atunci prefer această inechitate estetică. Doar tot la noi circulă expresia: "Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place", deci suntem absolviți de orice reproş. N-avem de ce să dăm cuiva explicații într-o lume liberă de ce iubim o femeie sau alta. Recomand cartea celor maturi care au simțul critic bine dezvoltat.
- Şi pentru că îmi place să interpretez faptele culturale prin propria mea grilă hermeneutic-speculativă, am mai produs un text:
Două atitudini în preajma puterii. Clovni şi eroi. Sau despre memorie şi uitare
Puterea deține adevărul, iar acesta e smuls, enunțat şi denunțat fie prin clovnerii, fie prin tragedii. Actorii lui Aristofan sau Caragiale şi Buster Keaton, Harold Lloyd, Charlie Chaplin sau Laurel&Hardy l-au ilustrat în forma lui asimilabilă de către public. Dincolo de gravitatea faptelor descrise, fiecare îşi spunea înainte de a intra pe scenă: "Ține minte că lumea trebuie să râdă". Şi de acolo totul era un tribut în cinstea uitării. Spectatorului viața îi devenea suportabilă. Dar eroii făceau apel la memorie. Când Prometeu, Sisif, Danaidele sau Ifigenia încalcă măsura nesocotind ordinele zeilor ori ale cetății, actorii îşi spun că spectatorii trebuie să țină minte o lecție. "Some dance to remember / Some dance to forget" - spunea o melodie. Puterea zeilor sau a conducătorilor însă rămâne constantă în istorie, se spune, pentru că fără concentrarea ei în câteva mâini aceasta s-ar transforma într-o descătuşare irațională din partea mulțimilor ce ar face din fiecare individ echivalentul a o mie de tirani. Spectacolul este deci necesar, chiar dacă el este tot un istrument al puterii, iar cei care-i înțeleg necesitatea devin ei înşişi actori comici sau tragici. Dincolo de luminile rampei, pe unii îi examinează conştiința şi au învățat s-o combată: "am spus acel lucru pentru că alții depindeau de mine", "am văzut că înainte de asta viața mea era mai grea", etc. Şi transformă adevărul în armate de metafore sau de metonimii nihiliste. Puterea rămâne mereu în posesia lui pe de-a-ntregul.
Zilele trecute mi-am amintit un banc: un vânător de recorduri merge la circ să vadă cel mai mic om din lume şi il întâlneşte în locul celui anunțat pe cel mai înalt om din lume. Mirat, îl întreabă: "Cum, tu eşti cel mic om din lume?". "Da, răspunde acesta, dar acum mă relaxez" :).
