Cățelul Samurache și disonanța cognitivă a câinelui Samson. Încercare de pseudopsihanaliză.

"Cît îmi sunt de urîte unele dobitoace, 

Cum lupii, ursii, leii si alte cîteva, 

Care cred despre sine ca pretuiesc ceva!

De se trag din neam mare, 

Asta e o-ntîmplare:

Si eu poate sunt nobil, dar s-o arat nu-mi place.

Oamenii spun adesea ca-n tari civilizate

Este egalitate.

Toate iau o schimbare si lumea se ciopleste, 

Numai pe noi mîndria nu ne mai paraseste.

Cît pentru mine unul, fiestecine stie

C-o am de bucurie

Cînd toata lighioana, macar si cea mai proasta, 

Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastra."

Asa vorbea deunazi cu un bou oarecare

Samson, dulau de curte, ce latra foarte tare.

Catelul Samurache, ce sedea la o parte

Ca simplu privitor, 

Auzind vorba lor, 

Si ca nu au mîndrie, nici capricii desarte, 

S-apropie îndata

Sa-si arate iubirea ce are pentru ei:

"Gîndirea voastra, zise, îmi pare minunata, 

Si sentimentul vostru îl cinstesc, fratii mei."

- "Noi, fratii tai? raspunse Samson plin de mînie, 

Noi, fratii tai, potaie!

O sa-ti dam o bataie

Care s-o pomenesti.

Cunosti tu cine suntem, si ti se cade tie, 

Lichea nerusinata, astfel sa ne vorbesti?"

- "Dar ziceati..." - "Si ce-ti pasa? Te-ntreb eu ce ziceam?

Adevarat vorbeam, 

Ca nu iubesc mîndria si ca urasc pe lei, 

Ca voi egalitate, dar nu pentru catei."

Aceasta între noi adesea o vedem, 

Si numai cu cei mari egalitate vrem. "

 Grigore Alexandrescu - "Cainele si catelul"

Fabulele sunt cele mai grozave mostre de psihanaliză. Cuvintele, aceste poțiuni magice ale ucenicilor vrăjitori din lumea condeielor, i-au salvat sau i-au pierdut pe mulți. Pe Galilei, cu al său "Eppur si muove" șoptit în barbă l-au salvat, nu și pe Bruno, ceva mai ferm în a-și exprima convingerile. Într-o interpretare contrafactuală, ce-ar fi fost dacă Samurache ar fi susținut inegalitatea dintre Samson și bou? Dacă boul oarecare ar fi ascultat laudele unui Samurache lingușitor, Samson ar fi fost mai puțin pretențios cu subalternul. În definitiv, boii din vârful piramidei puterii se tem de câini să nu le ia scaunul mai tare decât de căței.

Dulăul de curte demonstrează că trăiește o disonanță cognitivă prin contradicția dintre faptele și vorbele sale, sau poate chiar tendințele sale afective sunt contradictorii. Foarte greu deosebești neintenționatul de intenționat în jocul rafinat al puterii. E ca și cum ai schimba sofistic sensul mesajului prezidențial "Fapte, nu vorbe!" în "Fapte nu, vorbe!" printr-o simplă mutare  de virgulă. Din snobism și dorință de parvenire, "câine sadea" și nu "domnia sa", unul dintre actori spune ce crede că vrea să audă superiorul său, știind că acela își are proprii superiori ierarhici. Lupii, urșii, leii și alte lighioane pot sfâșia boul, ca să nu-i mai pomenim și pe oamenii care pot face asta cu animalele - fie sălbatice sau domestice -, discuția fiind aici despre raporturile de putere dintre jivine, desigur, necum dintre oameni. Totodată, inclus în categoria superioară a egalilor "inter pares" de curte, Samson îl asigură pe bou că înțelege ce înseamnă să îți păstrezi puterea și influența asupra cățeilor: cei supuși, cățeii, vor fi mereu nemulțumiți pentru că sunt cei mai mulți - și că e dispus să le închidă el boturile îndată ce va fi primit în suita boului. Și așa cară unii la putere balastul unor relații putrede pentru ascensiunea proprie. Ce va face odată cocoțat în vârf câinele nostru sadea tot viața ne arată. 

Un cuplu de pensionari se așază la masa de alături. În boxe începe să strige SIA: "I'm gonna fly from the chandelier!". S-au ridicat și au plecat instantaneu de la terasă. Cineva trebuie să le spună chelnerițelor cum e cu pragurile perceptive la vârstele înaintate. Eu ronțăiam french fries amuzat de scena aceasta spontană. 

Tocmai trăiam una dintre stările mele cotidiene de beatitudine făcând pluta în largul mării când  aud fluierându-mă cineva dinspre mal. Ridic privirea și văd un vaporaș care plimba turiștii 20 de minute în larg îndreptându-se vertiginos către mine. L-am recunoscut pe omul care mă fluierase gesticulând pentru că făcea reclamă pe plajă croazierei  înainte de îmbarcare strigând la o portavoce:

"Pentru oameni cu chelie

Avem și pe datorie,

Pentru oameni cu mustață

Avem locuri mai în față,

Pentru blonde și roșcate 

Avem locuri mai în spate..."

Foarte subiective și politically incorrect versurile lui, nu? Am înotat dându-mă deoparte și mi-am reluat starea. Dacă striga ceva despre burtoși, cu siguranță atingea un focus grup mai mare. Nu mai suntem nici noi ca popor la fel de zvelți ca în anii '80-'90, dar asta e societatea de consum, nu?

Melodia următoare din anii '90, remixată drum and bass m-a făcut să râd cu versurile sale, cum adică s-o ia de mână pentru că știe ea un loc unde soarele răsare mereu și sunt flori frumoase peste tot în jur, o lume minunată care "it's deep down inside of you"? Înseamnă că nu știe ce colcăie în inconștientul și subconștientul oamenilor. La fel de utopic și aventuros își îndemna un personaj prietenii când îi întâlnea: "Vino cu mine, știu unde mergem!". Iar el n-avea nicio țintă :)).

Palinodii expiatoare în brațele mării. Nea Adi - șoferul - și "Solenoidul" lui Cărtărescu.

Nu știu dacă voi putea să-mi exprim vreodată suficient recunoștința pentru zilele acestea de vară și pentru tandrețea primitoare a valurilor mării. În vechime, poetul Publius Ovidius Naso, exilat în cetatea Tomisului sub acuzația nu știu cărui complot politic, se plângea de iernile vântoase și reci ale Pontului Euxin, apreciind însă ospitalitatea localnicilor. Cruntă pedeapsă primise, căci pentru antici exilul era mai rău decât moartea, demnitatea de cetățean fiind cea mai înaltă pentru cineva. Poate că dacă Ovidiu ar fi făcut ca mine timp de treizeci de ani plimbările acestea de vară pentru a se bucura de nisipul fin, de calcanii ascunși sub dunele din adâncuri care ți se zbat sub călcâie când mergi să te azvârli în valuri și de meduzele minuscule ca niște nasturi din jeleu ce ți se strecoară printre degete când faci imersiuni, ar fi uitat de intrigile vremurilor sale și s-ar fi metamorfozat într-un poet al mării.

 Ploile au încetat de câteva săptămâni - ele au ținut aproape o jumătate de an - și apa deja e caldă, numai valurile aduse de briză sunt ceva mai neliniștite și amintesc de vremea zbuciumată din ultimele luni. Într-o vineri, am pășit cu Loredana prin locurile din tabără pe unde hălăduiam cu prietenii din copilărie.  În tabăra Delfinul aceleași străduțe înguste străjuite de gardul viu duceau către plajă, din loc în loc îmbrățișând băncuțele din lemn pe care mă odihneam deceniile trecute. Am crescut în aceste locuri, le-am părăsit pentru a cunoaște lumea și acum reveneam la ele cu dragoste. Mai demult, cu aproape un sfert de veac în urmă, veneau în aceste locuri oameni din toate colțurile țării și din cele patru zări ca să se bucure de  nisip, de mare și de soare. O linie de tren aducea până la intrarea în tabără puzderia de premianți răsplătiți de părinți. Acum se construiește un centru de afaceri în zonă, o piață de pește, o pasarelă pietonală, se scot țevile de pe pod pentru încă o bandă de circulație pe sens pentru mașini. Puține zone își mai păstrează acum farmecul natural de atunci, dar probabil că la fel spuneau și cei care au văzut când au fost demolate casele oamenilor din Mamaia Sat pe vremea comunismului la ordinul lui Ceaușescu. Dezvoltarea economică și nevoia de confort a turiștilor cer acum alte schimbări și când vezi ce rezultă îți trece aleanul de sălbăticie.

Ascultam la Digi FM azi dimineață o emisiune a lui Lucian Mândruță despre litoralul nostru și despre cel din alte țări. Opiniile ascultătorilor au fost pro și contra, cu iz ușor naționalist, cum e firesc pentru cei care iubesc România și care se bucură când îi sunt apreciate frumusețile  sau suferă când îi sesizează neajunsurile, încercând cu simț civic să le îndrepte. Schimbările față de perioada comunistă sunt vizibile însă, cel puțin în privința condițiilor pe care le au turiștii. După ce fac turul cetăților din țară cu soția îmi propun să revăd toate stațiunile de pe litoralul nostru, iar în voiajul de nuntă vreau să vizităm anul viitor orașul Trieste.
 În studenție, prin anul 2000, în vacanța de vară, am obținut pe baza notelor un bilet de tabără la Neptun. Cazarea și masa incluse, drumul ți-l plăteai. Târguri de suveniruri, Maria Dragomiroiu, Romică Țociu prestându-le pe la terase mesenilor, printre mimoze de cabaret nouăzecist, șervețele unsuroase pe farfurii, insecte de bucătărie în ascensiune piramidală pe ele. Dan Bittman dând inele în spectacole acoperite, trupa "Fără zahăr" animând tinerii pe plajă și Tudor Chirilă dându-mi un autograf pe carnetul de student, cu asta poți să te lauzi, e și educativ. Zic să folosesc bonul de masă primit de la facultate la cantina hotelului de care aparțineam. Aleg un pește prăjit, prețul exorbitant ce practic epuiza suma. Nu știu ce Merlucius o fi fost, dar tot voiam să scap de cartela de masă. Peștele, prost gătit, înota în ulei rânced și se întindea ca o bucată de cauciuc. Semăna cu prânzul pe care-l prepara în "The Gold Rush" Chaplin pe munte. L-am abandonat și am trecut peste drum la un restaurant fără contracte cu statul. Zilele acelea am mâncat numai pizza, fără cartelă și am fost fericit.

Altă vară, după studenție, Megadiscoteca Tineretului din Costinești. Aceeași atmosferă aglomerată, dar cu mai mulți tineri. La intrare, paznicii ne verifică buzunarele de arme și droguri, după ce plătim biletul. Mesele goale, ringul plin de tineri zbânțuindu-se. Mă mir, "Câtă energie!" îmi spun și ne așezăm la o masă doi prieteni hotărâți să privim tinerimea cu indulgență și cu nostalgie pentru studenție. "Dacă vreți să stați la masă, trebuie să achitați două milioane de lei și primiți o sticlă de vin" - ne spune un ospătar venit la el cu alt teanc de bilete. De aceea mesele din plastic erau goale, realizez, nu pentru că toți aveau chef să danseze. Prea multe pretenții pentru o așa locantă, falsitate reciprocă. Ne-am ridicat și am plecat spre concurență, la clubul care chiar se numea "Ring". Acolo mai puțină gălăgie, condiții mai bune și pretenții de cocalari mai puține. Megadiscoteca urla în difuzoare muzică proastă de se auzea în toată stațiunea, iar mulți își dădeau coate pe ringul ei de teamă să nu stea la masă. Acasă de unde veneau puteau să se laude apoi că "au fost acolo și că s-au distrat". E și ăsta un fel de snobism. La pomul lăudat să nu te duci cu sacul, mi-am spus atunci. Aud că lucrurile s-au schimbat între timp și asta mă bucură.

Șoferul autobuzului care mă ducea către plajă mai devreme - un om sociabil și cu opinii politico-economice ferme, dar de bun simț - îi explică unei navetiste nu știu ce șiretlic folosit de alți șoferi la ușa autobuzului: "Folosesc solenoidul pentru asta" repeta omul revoltat. Am zâmbit în gând închipuindu-mi-l pe Mircea Cărtărescu la volanul unui autobuz interurban. Literatura chiar e cel mai captivant șiretlic al marilor stiliști.