Experimentul Milgram despre obediență. Percepția timpului în raporturile dintre conducători și conduși.

În anii 60', când lumea se pregătea pentru procesul de la Nürnberg și se întreba cum a fost posibil ca funcționari educați să comită crimele naziste, cercetătorul american Stanley Milgram făcea un experiment - reluat și de alții până în prezent cu aceleași rezultate - prin care demonstra că omul e dresat de mic să se supună autorității, chiar cu riscul de a le face rău semenilor, delegându-și astfel responsabilitatea individuală și discernământul. Cum ar spune Cioran: "Oamenii și-au dorit mereu libertatea și s-au bucurat de fiecare dată când au pierdut-o". 65% dintre bărbați și 73% dintre femei au aplicat așa-zise șocuri electrice puternice unor subiecți înțeleși cu experimentatorul. Se îndoia cineva că femeile sunt mai obediente? Conștiința individuală pălește în fața unui ordin, cât de inconfortabilă e opinia personală! Cel mai ridicol mi se pare să fii lider de opinie. Singurul ce poate fi liderul opiniei sale rămâne individul.

Platon, astrofizicienii și liderii știu că lumea e condusă de aparențe și că prezentul devine limpede abia după un timp. În lumea socială, când se instituie o altă ordine de drept, unele lucruri trebuie lăsate să decurgă mecanic, firesc. Ieșirea din peștera platoniciană trebuie făcută treptat, pentru că înțelesurile depline vin mai târziu.
Toți conducătorii s-au temut de mase și toți au căutat să le subjuge prin cenzură sau prin forță brută, pentru că în lipsa unei puteri exterioare și superioare din orice om se pot ridica irațional zece tirani. Revoluția din 1989, mineriadele, Colectiv sau 10 August 2018 sunt expresia acestei temeri. Niciun conducător nu va lăsa mulțimea să facă istoria, suprapunându-și astfel voința proprie peste a ei, supunând-o și deturnând-o. Ceea ce înseamnă că neîncrederea celor conduși nu e niciodată nejustificată în cazul dramelor publice. Ea nu are legătură cu teoriile conspirației, ci cu delay-ul, cu întârzierea ce caracterizează relația conducător-condus. De aici iluzia deșartă că suntem conectați la actualitate. La realitatea istorică sau socială da, dar numai la cea de acum câțiva ani. Acum, când unii dintre actorii de atunci nu mai sunt sau aflarea adevărului nu mai are impact imediat, înțelegerea prezentului la care ai participat cere un exercițiu hermeneutic pe care Gadamer îl numea "conștiința istoriei efectelor" (Wirkungsgeschichte Bewußtsein).