De-la-sine-înțelesul toamnei și iernii noastre.

Puține momente sunt mai potrivite pentru meditațiile asupra lumii decât zilele de toamnă, în dimineți când locuitorii orașului abia se trezesc iar câte o mașină părăsește parcarea. Ele îmi amintesc de adolescență, când priveam pe fereastra apartamentului de la etajul trei unde locuiam, cu o cană de ceai, de lapte sau de cafea așezată pe un pervaz sub care caloriferul răspândea o adiere caldă, oamenii care așteptau zgribuliți în stația de autobuz. Apoi îmi făceam gimnastica de dimineață și mă așezam la masa de scris din sufragerie de unde îmi făceam temele, conspectele pentru lecții, vreo olimpiadă, pentru examenul de bacalaureat sau concursul de admitere la facultate. După masa de prânz urma o tolăneală de două ore în care citeam de obicei altceva decât ni se recomanda la școală și urmăream știrile. 

Dacă vara cerul e domeniul privilegiat al soarelui, pe care îl așteptam să-mi facă marea și plaja primitoare, cerul de dimineață al toamnei mă trimite la bucuria interiorității căminului. În toamnele și iernile trecute, până să înceapă șantierele din preajma orașului, obișnuiam să mă plimb pe malul mării, să alerg chiar și când ningea. Cel mai interesant e să mergi pe zăpada moale scârțâind sub bocanci prin locuri unde vara tălpile îți sunt încălzite de nisipul fin. Citisem undeva, cred că în "Două dogme ale empirismului" sau în "Indeterminarea traducerii și subdeterminarea teoriei naturii" de Quine, că eschimoșii au mai multe referințe și sinonime decât "nea" și "omăt" pentru cuvântul "zăpadă" și gândeam că surprind la rândul meu acele nuanțe în plimbările mele. Cele mai frumoase ierni le-am trăit însă când eram student în Iași și într-o tabără studențească la Covasna, unde am și fost la colindat pe la casele din munți. În glumă, cineva mi-a spus în anii trecuți că sunt "cel mai mare profesor itinerant" și dacă mă iau după cel aproape un deceniu și jumătate de când fac naveta la serviciu tind să-i dau dreptate. În abstract poți scrie tratate fascinante de cosmologie sau pedagogie cum au făcut Hegel și Kant, dar numai poeții și prozatorii pot surprinde esența unei zile în toate tonurile ei.

Zilele trecute, în timp ce tehnoredactam cartea unei colege pensionare cu ficțiuni de familie din zona noastră și de aiurea, mă gândeam să-mi adun textele cele mai alese într-o carte pe care să o public la rândul meu. Îmi lipsesc relațiile cu editurile și redacțiile, dar cred că ar ieși ceva bun de lecturat. Mai greu îmi este să mă hotărăsc ce texte ar trebui să aibă prioritate, cele vituperante și încărcate de reproșuri sau cele pline de lirism și recunoștință. La momentul când le scriam toate mi se păreau îndreptățite și probabil că dacă le-aș nuanța și-ar pierde savoarea proprie și stilul.

Managementul și etica aplicată. Filosofia clasică a fost considerată abstractă și oamenii secolului XX au socotit importante problemele de bioetică sau cele care privesc atitudinea față de mediul natural, etica în afaceri și responsabilitatea socială a marilor companii, dar tot aici ar trebui să se găsească și problemele care privesc în sistemul bugetar incompetența managerială sau corupția politică. 

Clișeele și excepțiile. Fiecare om caută să se integreze în standardele categoriei din care consideră că face parte și abordează excepțiile potrivit judecăților de la sine înțelese pe care și le asumă astfel. Bogații știu că nu sunt suficient de bogați dacă nu li se recunoaște acest statut, săracii nu vor avea niciodată încredere în sinceritatea altuia decât dacă e tot sărac; chiar dacă susții economia de piață când ești bugetar te consideră avantajat angajatul din mediul privat pentru că ți s-a mărit salariul cu 10-15% în timp ce salariul minim pe economie la el nu a crescut tot cu atât, mai ales în domeniul serviciilor - aşadar nu mai e la modă să critici asistații sociali,  ci angajații bugetari, deşi sunt la rândul lor plătitori de impozite şi taxe pe care statul le ia cu promptitudine şi fără plăți nefiscalizate ca în cazul relației angajatorului cu angajatul privat -, neînțelegând probabil că suntem deopotrivă contributori la activitatea celorlalți și că dacă angajații guvernamentali nu se lăcomesc ei înșiși pot să tempereze lăcomia naturală din mediul privat. Contradicția vine din faptul că angajatul de la privat vede cum unii patroni fac evaziune plătindu-l pe contract cu salariul minim şi oferindu-i suplimentar un venit neimpozitat, aceștia motivând că sunt prea multe taxe care îi diminuează profitul şi că lucrează pentru stat nelucrând la stat, ci la privat. Totuși, reducerea din ultimul an a contribuției la asigurările sociale cu cinci puncte procentuale pentru angajator şi a taxei pe valoare adăugate tot cu atât au fost măsuri în sprijinul mediului de afaceri de la noi, în condițiile în care impozitul pe venit de 16% e unul dintre cele mai scăzute din Uniunea Europeană. Totodată, angajatul privat de la noi ar vrea ca statul să-i mărească suma de pe hârtie, cea fiscalizată, păstrând-o pe cea nefiscalizată la fel şi ştiind că va beneficia de servicii publice dintr-o sumă mai mare la pensie, în caz de şomaj sau pentru asigurările medicale. Sau poate că lăcomia și graba sunt doar alte mituri ale noastre contemporane, oamenii adaptându-se numai mediului natural și social în care trăiesc. Dacă locuiești la bloc te deplâng cei care stau la casă, dacă privești prea mult cerul și păsările te atenționează agricultorii că de la ei vine hrana, dacă ai cămașă de ce nu porți cravată, dacă ești elitist cu papion ai parte de spectacolul mulțimilor, iar dacă ești socialist îți râd elitiștii în nas că n-ai idealuri etc.

Iohannis a decorat trupa "Cargo" cu Ordinul "Meritul Cultural" cu ocazia împlinirii a 30 de ani de existență și de activitate în sprijinul culturii, citesc de pe pagina de internet a fan-clubului lor. Lucru de apreciat, dar lipsesc Leo Iorga și mai ales Ovidiu Ioncu din nominalizare, Adrian Igrișan având alte calități vocale decât Ioncu și cu mai puțin succes la public decât acesta, deși nici Ioncu n-a mai avut aceleași rezultate în țară cu noile sale formații.

Într-o după-amiază petrecută alături de o colegă în oraș săptămânile trecute am scris și o poezie pretins filosofică inspirată de o altă prezență feminină. O redau aici ca pe un reper al acelei zile:

Admiratoarea mea cu pălărie largă

Privești la noi vorbind la telefon

Cu aer insolit de primadonă

Din susul scărilor ce urcă monoton

Spre KFC Constanța City Mall

Iar pantalonii-ți roșii se mulează

Pe șoldurile ce au prins a-ți da o formă

Materiei pe care se așază

Încrezătoare în propria lor normă

Ca Formele visate chiar de Platon,

Te afli la-nălțime într-o zi ploioasă

Desprinsă dintr-o filă de Veronă,

Poate din toate cea mai bine-aleasă

Și-ai dispărut la stânga-n pas zorit,

Misterioasă frondă autumnală,

Fără să știu măcar dac-ai zâmbit

Asemeni unui gând al meu când te-am zărit aseară

Și pentru că vine vacanța cu sărbătorile de iarnă, adaug câteva colinde din lumea largă și de la noi: