Azi, cea de victimă a lui Adrien Brody.
Nu știu cum aleg regizorii actorii, dar unii parcă sunt făcuți să aibă fețe de clovni, alții de victime, iar alții de agresori. Dacă la Chaplin, Laurel & Hardy, Benny Hill sau Mr. Bean te ia râsul cum îi vezi, iar la Jack Nicholson sau Anthony Perkins privirea și rânjetul te pun pe fugă, pe Adrien Brody îți vine să-l conduci la primul adăpost de noapte pentru oamenii străzii chiar și când îl vezi nominalizat la Oscar. Are ceva de câine bătut în privire și un zâmbet trist care persistă de la rolul pianistului Wladek Spiellman și până la cel al rezervistului Jack Starks din "The Jacket".
Îmi place cum știe să își accepte Bruce Willis vârsta, iar asta îl face să arate chiar mai tânăr decât e. Schwarzenegger încă își arată mușchii pe unde se plimbă, în timp ce Willis mijește ochii un pic schițând un zâmbet șmecheresc într-o parte și e suficient ca să te facă să te uiți la filmele cu el chiar și când joacă într-unul de acțiune la 60 de ani. De trei decenii încoace a învățat să joace ca la carte deopotrivă cu alte celebrități sau cu anonimi. Asta înțeleg eu prin profesionalism în genul filmelor lui.
Înțelepciunea lui Spirache din "Titanic vals".
Spirache ajunge să fie ales parlamentar după un discurs în fața unei mulțimi pe care o roagă să nu-l voteze căci știe că n-o să poată face nimic, el fiind un om cinstit. Eternul păcălit în familie sau de temiricine îi vindea vreo pălărie, Spirache restabilește ordinea morală în familie folosindu-se chiar de lăcomia membrilor ei. Așa ajunge să-l contrazică pe Platon, care în Hippias Minor decretase că "acela care minte cel mai bine poate spune și adevărul cel mai bine". De fapt, Spirache știa că atunci când hoții se înmulțesc în jurul său, omul onest nu poate reface ordinea morală decât păcălindu-i în cel mai înalt grad. Așa poate fi așezat fiecare la locul lui. Recomand oricui câteva lecturi din Tudor Mușatescu, scrierile acestuia sunt pline de înțelepciune și umor.
Eu adorm târziu noaptea și mă trezesc devreme dimineața, dar măcar nu fac emisiuni televizate. Zâmbetul de la ora 6 îi transformă pe oameni în zombie. Azi, prezentatorul unei emisiuni matinale a râs la o glumă așa cum cerea desfășurătorul, apoi fața i s-a crispat ca lovită de pareză și a revenit la expresia urii celui ce a trebuit să se trezească de la ora 5. Orice zâmbet înainte de ora 9 are ceva grotesc în el, vai de cei forțați să-l arate!
Gâlceava liderilor de opinie cu lumea. Citesc frecvent postările lui Dan Alexe, Radu Mihai sau Patrick Andre de Hillerin și mă minunez de câtă răbdare dispun când văd cum îi bălăcăresc unii pe Facebook. Ba mai au decența și să fie cu ei sarcastici. Aflasem odată de prin cărți că mulți oameni sunt îngroziți să vorbească în public și că opinia publică poate deveni câteodată o fiară ce sfâșie individul, guvernele, conducătorii.
Distopie. Lui John i se făcu poftă de o ciorbă de burtă ca în studenție când se oprea la bufetul gării hămesit după un drum de opt ore cu trenul. Cu gândul să își gătească singur căută pe internet o rețetă și porni spre piața din centrul orașului să cumpere țelină și oase de vită pentru a da ciorbei un gust cât mai autentic. Restul ingredientelor putea să le cumpere de la magazinele din cartier. Se înțelegea bine cu vânzătoarele pentru că le vorbea respectuos, iar acestea îl serveau cu produse proaspete.
Ajuns la carmangeria din piață, un tânăr cu halat și bonetă de măcelar îl întrebă bâlbâit dacă vrea să cumpere un picior întreg de vită sau numai oase de la încheieturi. Luă două încheieturi de la copite după un lung efort de interpretare și traducere a sunetelor sacadate scoase de flăcău cu pretenție de limbaj articulat.
Nu se putea plânge, întâlnise în viață tot felul de oameni, care mai de care mai ciudați, dar învățase că fiecare poate fi bun la ceva. Plus că de la revoluția integraționiștilor din urmă cu două decenii parlamentarii votaseră la propunerea deputatului Michel Foucault și a senatorului Michel Onfray o lege aspră împotriva hegemoniei minorității privilegiate a bărbaților caucazieni fără malformații congenitale. Cei mai mulți dintre foștii normali emigraseră în Wanderlandia, cerând azil politic din cauza persecuțiilor noii puteri politice. Din exil, normalii întrețineau o corespondență secretă cu disidenții ca el rămași în Egalitaria.
Nu știa de ce rămăsese în țară, pentru că în primele luni de la instalarea noului regim, într-o vară, John fusese în concediu pe insula normalilor și totul i se păruse prea bine făcut ca să fie real: drumuri asfaltate, curățenie, competiție loială între firme, glume bune la radio, promptitudine. Așa că a revenit la maidanezii lui dintre blocuri, la șatrele de cerșetori care îți taie calea, la șperțul cotidian privat și public, la stagnarea sau amânările din țară.
Când conducătorii săi au înțeles că discursul integraționist funcționează mai bine decât orice molimă creată în laborator sau amenințare nucleară pentru a stăpâni mulțimile, aceștia s-au folosit de cea mai veche și mai puternică armă din toate timpurile: cuvântul. Din vocabulare au dispărut unele cuvinte și expresii, dar au apărut în locul lor sintagme noi, alterându-le celor dintâi semnificația: în loc de "libertate" oamenii au fost obligați să spună "egalitate înțeleasă", în loc de "inițiativă personală" să spună "acord unanim pentru activitate privată" șamd.
Aflat într-o vizită la niște prieteni, John surprinse într-o zi la tv câteva secvențe dintr-un talk show în care se comenta o întâlnire conspirativă din anii trecuți între câțiva oameni aflați în conducerea statului. O fotografie mai ales era de un fals grosolan, se vedeau până și marginile decupate ale personajelor, însă ea era prezentată ca probă pentru incriminarea celor din ea. Și s-a întrebat atunci dacă există oameni care pot fi manipulați atât de ușor sau totul era o farsă grotescă ce urma să fie dezvăluită la final? Dar nu, când își chestionă cunoștințele cu astfel de observații de bun simț i se spuse că există într-adevăr un număr mare de astfel de telespectatori captivi cărora li se pot servi nu doar idei neverosimile, ci și imagini care frizează ridicolul drept imagini reale. Nu trebuia să știi legile percepției ca să îți dai seama că existau disproporții în acele decupaje, însă își închipui că stridența culorilor, sunetele dezarticulate din studio și formele ciuntite prezentate drept poză de grup induceau stări halucinatorii. Va urma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu