Speranță și glorie în vuiet de șrapnel. Un film: "The mountain between us". Mici admirații. Dobrogea - între Publius Ovidius Naso, deportații din Banat, Andrei Ciurunga și relaxarea la plajă. Liliputani și Guliveri "pe sistem". Cinismul și credulitatea.

Prima zi din vacanța intersemestrială și urmăresc un film englezesc din 1984 despre cel de-al II-lea Război Mondial, "Hope and glory". Cine a inventat expresia "umor englezesc" n-a greșit, între ruinele caselor din cartier puștii vecinilor devastând în chiote ce a mai rămas întreg: piane, ferestre, uși, obiecte de uz casnic. Unul dintre cei ai căror case au fost bombardate se plânge că soldățeii de plumb i s-au topit în incendiu și se teme că și-a pierdut bucățile de șrapnel colecționate după alte atacuri. Linia frontului e totuși departe, când și când mai capotează câte un aviator nazist ori se înrolează în război vreunul dintre vecini. Bucuria supremă survine când Bill trebuie să meargă la cursuri în toamnă și-și găsește școala bombardată. Acum se putea întoarce la bunicul său mofluz, pasionat de cricket, care îl trimitea la pescuit cu barca pe râul de lângă casă dacă voia să mănânce apoi supă. "Life goes on" ar fi spus optimist Beatles-ii în subsolul lor din Liverpool. Umorul negru englezesc e superior celui balcanic și oriental, pentru că unii și-l păstrează după ce au pierdut ce au avut bine făcut, pe când ceilalți râd făcând lucruri proaste sau neavând mai nimic.

Te uiți în miezul iernii la un film despre supraviețuirea după un accident în munții înzăpeziți și ții în mână o cană cu ceai de mușețel - uscat și strecurat, nu la plic să bei zeamă de hârtie udă - în care ai pus o linguriță cu miere de coriandru și o felie de lămâie. Te întrebi cum de nu ai văzut în niciun film cu accidente în munții plini de zăpadă pe cineva să răcească. Fracturi deschise, degerături, lupte cu pume, lupi sau chiar urși ca în "The Revenant", dar niciun strănut, niciun guturai, răceală sau gripă. Atâtea lucruri comune sunt ignorate de artiști :).

Un coleg pensionar în vârstă de 77 de ani ce încă predă mă sună adineauri din Sinaia, din telecabina ce-l ducea la cota 1400, spunându-mi că Bucegii sunt plini de zăpadă și încă fulguiește. Asta mă văd făcând și eu la vârsta lui, pe lângă altele, cum ar fi să citesc din "Dilema veche" (îi place Filosofia, dar cărui om deștept nu-i place și nu-l interesează?)

Ascult zâmbind uneori mărturii ale credinței în Dumnezeu venind de la intelectualii pe care îi apreciez. Djuvara, Pleșu, Liiceanu, Patapievici, medici sau fizicieni celebri. Zâmbesc admirativ, deși nu sunt un credincios fervent, iar alte forme ale iraționalului ca horoscopul sau superstițiile nu mă atrag. Sunt critic și mă îndoiesc de multe, dar credința în Dumnezeu nu pot să o neg, lucru pe care îl găsesc și la intelectualii cei mai lucizi.

Dobrogea, ținutul acesta vizitat în ultimii ani de tot mai mulți turiști pentru plajă, pentru festivalul Neversea, ori pentru plimbări pe faleza Cazinoului, pe lângă farul genovez și statuile lui Mihai Eminescu sau a Veronicăi Micle, ascunde încă din vremea Imperiului Roman drame individuale și colective de amintit. Aici poetul Ovidius a fost exilat pentru acuzația de complot, la marginea lumii civilizate, dincolo de care și azi începe barbaria, aici familii întregi au fost deportate din Banat în Bărăgan la începutul anilor '50 pentru a trăi în bordeie, aici Andrei Ciurunga și-a scrijelit, în colonia penitenciară Capul Midia și Peninsula, poemul "Canalul" în timpul recluziunii din timpul comunismului:

"Aici am ars și-am sângerat cu anii,

aici am rupt cu dinții din țărână,

și aici ne-am cununat, cu bolovanii,

câte-un picior uitat sau câte-o mână.

Pe-aceste văi și dealuri dobrogene

am dat cu veacuri înapoi lumina.

Amare bezne-am așternut pe gene

și le-am gustat în inimi rădăcina.

Aprinși sub biciul vântului fierbinte,

bolnavi și goi pe ger și pe ninsoare,

am presărat cu mii de oseminte

meleagul dintre Dunare și Mare.

Trudind, flămânzi de cântec și de pâine,

înjurături și pumni ne-au fost răsplată.

Să facem drum vapoarelor de mâine,

am spintecat Dobrogea cu lopata.

Istoria, ce curge-acum întoarsă,

va ține minte și-ntre foi va strânge

acest cumplit Danubiu care varsă

pe trei guri apa și pe-a patra sânge.

Iar cântecele smulse din robie

vor ctitori, cu anii care vin,

în cărtile pe care le vom scrie,

o noua Tristie la Pontul Euxin. "

Nimeresc, zapând, postul "Taraf" unde tocmai se difuza un top ten cu manele. Liviu Puștiu, Mihăiță Piticu, Nicu Babanu și Ork Japonezu (sic! fără apostrof :) gâlgâie spilcuiți despre barosani, prieteni, femei și dușmani. Cadre kitschoase, canapele roșii în stil Ludovic plasate aiurea în studiouri minimaliste antifonate, lanțuri atârnând peste sacouri până la buric, înghesuială de trompete, acordeoane și orgi electronice. Piesele sunt oprite la jumătate și peste ele intră alert următoarele, fiecare minut de difuzare costă. O limbă română stricată, siluită,  suferindă. Cum de a cucerit lumea suburbană și mediul rural acest amalgam de sunete? De ce nu ascultă plebea Maria Tănase, Ioana Radu, Zavaidoc, Ionel Fernic, Jean Moscopol sau Cristian Vasile, dacă tot îi place lăutăria cu iz de folclor? Știu că sunt regiuni în țară unde folclorul nu a fost mutilat, dar locuiesc în cea mai interculturală regiune a țării și nu aud o melodie turcească autentică, arăbească sau rusească. Aromânii sunt cei mai conservatori aici și știu să păstreze melodiile tradiționale fără manelizare. Poate că asta și înseamnă multiculturalismul, păstrarea identității în diversitate, nu asimilarea tuturor culturilor în subcultura manelelor. Desigur, lupta subculturii manelelor se dă pentru câștigarea tinerilor și cu cât aceștia sunt mai puțin școliți sau fără perspective cad în capcana mesajelor ei guturale ca în cea a păcănelelor sau a pariurilor. Mii de ani de progres al spiritului omenesc au trecut pentru ca noi să avem iluzii atât de mici. Degeaba Traian și Decebal, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, pașoptiștii, Carol I, Eminescu, Eliade, Nichita. Boxele consumă azi curentul pe Dani Mocanu.

Două defecte mă înspăimântă la oameni, cu efecte cu tot: hoția și prostia. Privind întâlnirea dintre cele două și văzând cu câtă candoare le zâmbesc și îi primesc proștii pe hoți cu brațele deschise, amuțesc. Unii disimulează perfect și simulează interesul pentru ceilalți, empatia, când în spatele ușilor închise mustesc de invidie și egoism. 

P.S: Istoria e o lungă înșiruire de masacre din care fiecare nouă generație nu pare să vrea să învețe  prea multe sau de care vrea să uite.