"Καλοκάγαθον" și "Aσχημοςkακός" sau cum idealul antic de Frumos și Bine a devenit ceva urât și rău.

A fost o vreme când pe străzile Atenei oamenii discutau despre  Frumusețe, Bine și Adevăr ca despre axiomele unui sistem logico-matematic: acestea nu se contraziceau reciproc și împreună construiau bunul cetățean. Apoi a venit mileniul întunecat, când omul a trebuit să-și reprime întrebările și ochiul a fost declarat vinovat. Renașterea valorilor antice prin Leonardo Da Vinci, Michelangelo, Rafael și Donatello a recuperat rolul ochiului în vederea frumuseții din jur, însă abia modernitatea strică sistemul axiomatic făcând prin Friedrich Nietzsche ca Binele să se opună Frumuseții și acestea două Adevărului. Continuându-l pe anticul Aristofan, care în piesa "Norii" îl ridiculizase pe Socrate considerându-l un sofist ce vorbește în dodii, Nietzsche vede în el frustrarea unui silen respingător ce caută să atragă distrăgându-le celorlalți atenția prin discurs de la propriile sale defecte. Nu știu alții cum sunt, dar mie și Nietzsche mi se pare urât fizionomic, ar trebui să-i judec opera după asta? 

Modernitatea, deci, a separat ceea ce înainte fusese unit și a unit ceea ce înainte fusese distinct: unii oameni pot fi azi frumoși, dar incredibil de răi și mincinoși, alții urâți și mincinoși, dar sufletiști. Adică toate combinațiile posibile:

Urât-Rău-Mincinos

Urât-Rău-Onest

Urât-Bun-Onest

Frumos-Rău-Mincinos

Frumos-Rău-Onest

Frumos-Bun-Mincinos, etc.

Κάλλος (kallos) = Frumusețe

Αγαθών (agathon)= Bun, bunuri

Aσχημος (askimos) = Urât

Κακός (kakos) = Rău

N.B: Ecuații similare face Belinda Cannone în "Sentimentul de impostură". Lectură plăcută! :)