Jean Delumeau, Constantin Noica și Konrad Lorenz - frici medievale, maladii spirituale și păcate capitale. Cetatea asediată și diagnozele culturale.

Și în plus: "Reușita sau eșecul unor oameni. Identificări, confesiuni și ecouri. "Decreței" și "millennials". Câteva considerații antropologice. Memento. Marx și Hitler despre slavi."

Filosofii și antropologii par să contabilizeze fricile fiecărei epoci. Delumeau identifica vrăjitorii, evreii, turcii și... femeia printre agenții lui Satan în mentalul colectiv al Evului Mediu. Noica găsea șase maladii ale spiritului european: să nu știi ce vrei, statistica, don quijotismul, neasumarea ahoretică, stagnarea totalitară și transformarea omului în cinefil. Lorenz, prevăzând  parcă în secolul trecut ce trăim acum, ne vede alte păcate: suprapopularea, pustiirea spațiului vital, întrecerea cu noi înșine, moartea termică a simțurilor, decăderea genetică, sfărâmarea tradiției, receptivitatea la îndoctrinare și armele nucleare. Dincolo de aparenta noutate a tot ce se întâmplă în secolul XXI, încă trăim în paradigma descrisă de secolul XX, o altă revoluție copernicană se pare că nu a avut loc.

Când aud că vreun actual sau fost elev a comis vreo infracțiune și acum plătește cu libertatea, mă întreb cum de n-am reușit să-i strecor de-a lungul timpului câteva întrebări care să-l facă să se îndoiască, să reflecteze. Pentru că reflecția întârzie acțiunea brutală, instinctivă. Sunt puține cazuri, o dată la câțiva ani aflu despre unul sau altul că a făcut vreo nefăcută, iar de fiecare dată găsesc explicații: chiuleau de la ore, deci nu și-au acordat timp să mă asculte. Viața palpită în adolescență, adulții sunt plictisitori, previzibili, dar noi acum suntem altfel. Așa să fie? Eu cu toate că susțin cele mai bătrânicioase, conservatoare idei, mă înțeleg de obicei chiar și cu cei mai recalcitranți din comunitate. Unora li se pare că sunt amuzante și relaxante orele mele, dar nu fac decât să le stârnesc imaginația, curiozitatea și întrebările. Adică îmi fac munca mai ușoară prin forța perlocuționară a limbajului.

Revenind, cât ar trebui să regrete un medic eșecul tratamentului unei boli dacă pacientul nu i-a urmat prescripțiile și rețeta? Totuși, analogia nu e perfectă, pentru că pacientul simte și e conștient de boală când urmează medicația, însă adolescentul aflat în pragul delincvenței nu, ce să simtă? Simte că trebuie să se exprime, să se opună, să se revolte. Față de părinți, profesori, colegi. 

Desigur, cel mai adesea mă bucur de reușitele foștilor și actualilor elevi, mi se pare că eu iau examenul de Bacalaureat și reușesc la concursul de admitere la facultate în fiecare an. Cred că și asta înseamnă să fii util în sensul dat de Mill: să faci bine pentru un număr cât mai mare de oameni.

"Decrețeii" reprezintă generația celor născuți între 1968 și 1989, adică cei care au vârsta între 30 și 54 de ani. Statisticile demografice spun că ar fi circa 2 milioane de români născuți la comandă sub regimul lui Ceaușescu. Cei născuți între 1990 și 2000 (sau generația Y) ar fi "millenials", termen preluat din Occident, cu vârsta între 18 și 29 de ani. "Decrețeii" au făcut armata obligatorie, au făcut revoluția, și-au riscat viața încercând să treacă Dunărea înot pentru a scăpa din lagărul socialist, i s-au opus la "mineriade" lui Iliescu, au cântat cu Florian Pittiș "Nu contează cât de lung am părul / Important e cât și cum gândesc". Au făcut ceva și aveau simțul apartenenței la o comunitate mai puternic decât au individualiștii "millennials". E firesc, tehnologia individualizează și separă. Azi îți cumperi videoproiector și vezi filmul preferat singur în living, alături de soție și copii sau doi-trei prieteni. Pe vremea decrețeilor totul se făcea la grămadă: naveta, vizionarea "Dallas"-ului, zilele de naștere în apartamente. Dacă părinții de azi au ceva de învățat de la copiii lor, acel lucru nu este schimbarea, schimbări au făcut destule.

"La un moment dat, Homo sapiens şi neanderthalienii s-au amestecat şi s-au împerecheat" - citesc într-un articol despre ADN. Ce l-o fi determinat? A devenit mai adaptat? A câștigat ceva în vigoare? A pierdut ceva din inteligență? Trebuie să fi fost din instinct de supraviețuire, în fond perpetuarea speciei era mai importantă decât excelența în rezolvarea problemelor. Inteligența, singura aptitudine generală constând în capacitatea de a rezolva diverse probleme, s-o fi conservat și prin împerecherea cu neanderthalienii. 

Afli că îmbătrânești când știi cine a fost Lucian Pintilie, ce a făcut Cristian Țopescu, ce a cântat Florian Pittiș sau ce a scris Neagu Djuvara și te întristezi că acești oameni  nu mai sunt printre noi. Apoi te sperii că nu se mai găsesc alții care să le ia locul. Să zicem că filmografia recentă îl are pe Cristian Mungiu, muzica rock pe Tudor Chirilă, istoria pe Adrian Cioroianu și sportivii îl au pe Cosmin Cernat, dar și aceștia par necunoscuți celor mai tineri. Și-atunci, ce punem în loc? Pe cine? Divertismentul facil și goana după rating ne împiedică să ne luăm o clipă de răgaz pentru a remarca o voce deosebită, o privire specială, un gest remarcabil. Trăim clipa intens, cuiva parcă îi e frică să nu rămânem prea mult pe gânduri. Prezentul acesta pe care îl criticăm întruna pare să anuleze reflecția asupra trecutului și proiectarea viitorului. Suma de "acum"-uri ne împiedică să-i vedem pe cei rămași pe drum. Apoi ne mirăm de golul interior pe care îl resimțim când firele invizibile prin care suntem legați de prezent dispar: telefonul mobil, televizorul, internetul. Omul contemporan fuge de el însuși mai mult decât omul oricărei alte epoci. 

Noi am învățat despre polonezi că sunt oameni demni, pentru că s-au ridicat din cenușă după Hitler și Stalin. Anterior, Marx îi numise pe slavi în general "gunoaie etnice", iar Hitler "suboameni". Azi, Merkel merge la braț cu Putin, iar fostul cancelar Schroder e consilier Gazprom. Cât de bizare sunt simpatiile și antipatiile istoriei. Probabil că și asta înseamnă pragmatismul.