Important în lumea lui interesant

Să luăm cazul lui Arhimede. Acesta era deopotrivă important și interesant în ceea ce făcea. Mie, ca simplu mirean în studiul mecanicii fluidelor (paharele de whiskey cu gheață nu mă instruiesc în fizica lor), mi se pare deopotrivă util și comic. În primul rând, pentru că a scris o lucrare cu titlul "Calculul firelor de nisip", idee care nu m-ar tenta când merg la plajă. Ca și număratul stelelor, aceasta pare o îndeletnicire potrivită pentru disputele scolastice medievale de genul: dacă sunt incorporali, câți îngeri încap într-un vârf de ac? Apoi, pentru că a studiat în Alexandria, unde cred că a și cunoscut celebra bibliotecă, iar librăria de la noi cu același nume îmi place pentru că scoate la vânzare numeroase cărți de valoare. Dar omul avea și personalitate: "Nu te atinge de cercurile mele!" (Noli turbare circulos meos), i-ar fi spus unui soldat roman venit la el după cucerirea Siracuzei. Era de așteptat să fie abordat, după câte preocupări avusese pentru construirea mașinilor de război. În fine, îmi place și pentru că din descrierile doxografice, omul părea cel puțin la fel de zurbagiu cum ni-l reprezentăm noi pe Einstein. Nu te mai miri, pentru cineva care alergase pe străzi gol și strigând "Evrika!" în gura mare (de aici distincția modernă între cunoașterea euristică, adică prin descoperire, iluminare, inspirație și cunoașterea algoritmică, prin etape și exerciții), bucuros că a descoperit făcând baie ce cantitate de argint strecurase aurarul regelui Hiero II în coroana acestuia când a făurit-o.  

Luat de mirajul persoanelor interesante ale zilelor și dornic mereu să fiu conectat la întreaga lume a spectacolului mediatic ce ne ghidează ilegitim sau pe nedrept cotidianitatea, uneori m-am îndepărtat de intelectualii valoroși pe care încă România îi are. Dacă politicienii nu pricep că nevoia de respect pentru poporul pe care  vor să-l reprezinte coincide cu simbolurile vii ale acestuia, înseamnă că pierd o categorie importantă de public ce ar putea să-i ajute în alegeri. Pentru că ei reprezintă pe cineva de vreme ce sunt recunoscuți ca valori într-un domeniu sau altul. Așa sunt oameni precum Cărtărescu, Liiceanu, Pleșu, Caramitru, Hurezeanu, Tănase sau Dinescu și alții, iar cei care cred că putem evolua ca națiune fără a ne respecta elitele intelectuale, aceia cad într-o eroare pe care comuniștii au făcut-o la rândul lor cu mijloace mult mai primitive.

Bâza - un joc mai vechi.

Era cam așa: mai mulți golani din cartier se adunau în jurul unuia tras la sorți ca să fie victima sau eroul, nu știu să spun exact,  iar acesta ținea mâna stângă la ochi și dreapta sub axila ei, la primire, ca într-un fel de "give me five". Teoretic, jocul era de noroc, prietenie și recunoaștere, pentru că trebuia să ghicești cine te-a lovit - așa cum actorii fac jocul acela de încredere cu prinderea la cădere -, doar că aici era invers și adesea el devenea brutal: se găsea cineva care să folosească papucul drept înlocuitor pentru palmă, iar suferința celui "atins" genera hohotele zgomotoase ale găștii din spatele blocului. Cam așa e și cu politica, îmi închipui: dacă nu dai tu, o să te întrebi pe dibuite cine a dat, așa cum orbecăia Gavrilescu al lui Eliade pe întuneric. Ca să revin, eu priveam scenele stând deoparte cu vreun ciot aprins de țigară fără filtru din care trăgeam fără convingere și rânjind uneori tembel cu ochii înlăcrimați de fum și tuse - avantajul de a fi cel mai mic din familie, din clasă, dintre prieteni etc. și acela de a schimba găștile când simți că nu te mai reprezintă: nu te bănuiește nimeni că ai putea să-i dibuiești jocurile :)). 

Totul din copilărie ne pregătește pentru viață, n-am să insist psihanalitic amintind că oamenii cei mai talentați, mai amuzanți și mai vii de atunci s-au ratat. Asta pentru că veneau cu buna lor dispoziție dintr-o bunătate morală intrinsecă. Noi, ceilalți, cei care suntem considerați de bon ton, facem doar o figurație jenantă pe lângă ce erau ei. Dar poate că e soarta elitelor, cum spunea Gustave le Bon în Legile psihologice ale evoluției popoarelor, să fie măcelărite periodic pentru a face loc altora. O parte din ce suntem fiecare le datorăm celor mai populari din mediu, din anturaj, asta știu sigur.

Lumea reală vs. lumea imaginară a scandalului

Nu știu cum se vede lumea contemporană de la vârsta pe care o aveți, dar pentru că tot a venit circul în oraș, m-am gândit să compar două reprezentări: cea despre muzică și cea despre copilărie. După cum s-a observat, sunt pro-european și cred că la democrație se ajunge numai prin civilizație. Atâta doar că n-am priceput gusturile celor care au ales-o la Eurovision câștigătoare pe arătarea aceea androgină de care și Platon s-ar fi dezis, dar care lovește simultan prin imagine mai multe simboluri ale continentului sau insulare. Vă las pe voi să ghiciți care, dar nu a făcut altceva decât să alimenteze un conflict ideologic mai vechi între oameni. Cred că de când formația Abba câștiga în 1974 acest concurs nu s-a mai lansat cineva cu adevărat pornind de la el. Altfel piața muzicală duduie de mesaje activiste care mai de care mai sensibile și pare că bătrâna Europă e mereu agresată de tot felul de revendicări, iar la noi spațiul geografic geme de formații muzicale fără talent nou apărute și dispuse oricând la un compromis pentru a ieși în public. Iar cum orice public înseamnă publicitate, pare nici să nu mai conteze dacă produsul pe care îl livrează e de calitate. Am comentat în altă postare încotro duce nivelarea gusturilor și lipsa gândirii critice, dar asta încă mă face să mă întreb dacă noi chiar suntem la periferia capitalismului, o graniță a imperiilor sau la fel se petrec lucrurile dintotdeauna și peste tot? Din câte îmi amintesc și cât am văzut sau citit, lumea reală e mult mai așezată, iar excepție făcând - cum spunea Ceaușescu - structurili din teritoriu atât de dragi comuniștilor și care fac viața grea oamenilor obișnuiți, totul se desfășoară normal. Iar copilăria e identică oriunde pe planetă, căci a fi adult e un exercițiu permanent de a scăpa viaţa de furie și ură, în timp ce copilăria e o perioadă frumoasă pe care nu poți decât să fii invidios că a trecut şi doar ţi-o aminteşti cu detaşarea ei. Fericiți cei ce pot să facă asta prin apel la imaginație.

Perspective asupra civismului

Postez un text pe care l-am scris mai demult și la care mă gândesc uneori, pentru că tratează temeiurile conceptuale pe care societățile democratice mature și-au construit sistemul axiomatic al convingerilor. Tensiunea princip(i)ală a discursului public (și totul se construiește pe un tip de tensiune, chiar viața noastră psihică, spun psihanaliștii, apare din confruntarea Lustprinzip - Realität Prinzip, dintre dorința de a ne satisface toate plăcerile și constrângerile societății cu normele sale), provine din disputa democrație procedurală/reprezentativă și participare cetățenească/boicot. După cum reiese din text - în care paragraful introductiv ceva mai filosofic îmi aparține integral -, eu pledez pentru participare, căci unii politicieni sunt interesați mai degrabă să împiedice  exprimarea dezacordului, decât de faptul că nu gândești ca ei. Așa că trebuie revenit mereu la principii ca să știm pe ce ne bazăm vorbele și faptele:

           Filosofia lui Platon a fost nu doar luată ca reper pentru întreaga cultură occidentală, dar şi demonizată prin gravele deservicii aduse creativităţii artistice sau prin exacerbarea valorilor la care omul trebuia să se raporteze[1]. Reproşuri au venit şi din partea lui Karl Popper, care acuza filosofia platoniciană de radicalism prin consecinţele ei la nivel social. O filosofie care susţine credinţa într-un absolut, oricare ar fi acesta, conduce inevitabil, în plan social, la totalitarism[2].

Dacă admitem că lucrarea popperiană Societatea deschisă şi duşmanii ei a extins criterii din domeniul cunoaşterii ştiinţifice în planul social mai larg, această perspectivă fiind luată în calcul şi astăzi de unii exegeţi ai platonismului, să admitem şi că există o alternativă la ea. Extinderile din domeniul metafizicii platoniciene asupra conceptului de participare civică din contemporaneitate pot scoate astfel în evidenţă unele presupoziţii după care se conduc autorităţile unui stat democratic în relaţiile lor cu cetăţenii.

Conceptul de participare (methexis) poate fi întâlnit în Dialogurile platoniciene ca desemnând relaţia dintre elementele lumii vizibile şi cele ale lumii inteligibile. Omul[3], frumuseţea, binele sau adevărul (relative şi aproximative), se apropiau de împlinirea lor în măsura în care imitau înfăţişarea Omului, Frumuseţii, Binelui şi Adevărului (absolute şi certe) din Lumea Ideilor.

         Epoca marilor curente metafizice a trecut de mult, este unanim acceptat astăzi. Atitudinea metafizică a oamenilor însă nu a dispărut şi e greu de imaginat că va dispărea vreodată. Cu toate acestea, orice guvernare îşi poate pune judicios întrebarea următoare: la ce model de cetăţean trebuie să facem oamenii din societate să participe? A avea un model nu înseamnă a-ți construi o fantoșă de tipul Omului Nou bolșevic sau nazist, ci doar a te regăsi într-o sumă de comportamente dezirabile printre oamenii lumii de zi cu zi din care faci parte.

Unii analişti ar spune că aceasta este doar o opţiune ideologică şi că interesele unui grup sau ale altuia pot face ca oamenii să creadă ori să se comporte după un model arbitrar ales. Însă opţiunea ideologică are tot o întemeiere metafizică, adică bazată pe un anumit tip de credinţă cu privire la om sau destin societal.

După cum se înfăţişează participarea în societatea contemporană, cetăţeanul este îndemnat să contribuie la menţinerea autorităţii legislative, executive sau judecătoreşti drept garanţii ale parcurgerii drumului dintre ceea ce există şi ceea ce e de dorit în societate. Totodată, în plan individual, fiecăruia i se recomandă solidaritatea cu celălalt atunci când instituţiile nu sunt prezente în contexte umane comune. În felul acesta, educaţia civică determină porniri în individ care îl apropie de modelul de om civilizat pe care guvernările şi-l doresc. 

Paradigma participării

 În sens general, participarea se referă la implicarea membrilor unei colectivităţi sau instituţii în diversele sale activităţi, mai ales cele deliberative şi în procesele sale decizionale. Ponderea membrilor unui grup care participă în fazele de consultare şi de decizie califică măsura în care conducerea respectivului grup este democratică.

Interesul din ultimele decenii pentru problematica participării, manifestat în domenii diverse precum cele ale politicului, dezvoltării rurale,+ managementului sau  planificării urbane semnalează forţa unui curent de gândire în ştiinţele sociale, curent pe care îl putem denumi paradigma „participării”. În domeniul dezvoltării, interesul pentru participare a fost însoţit de schimbări importante în optica specialiştilor dar şi a instituţiilor importante în ceea ce priveşte obiectivele dezvoltării, relaţiile dintre dimensiunile economic, social şi politic şi rolurile diverselor categorii de actori implicaţi în activităţi de dezvoltare. Prosperitatea economică este văzută ca incompletă şi nesustenabilă fără atributele cetăţeniei sociale şi politice (Marshall, 1950), ceea ce presupune incluziune socială şi participare (cetăţenie activă), obiectivul la nivel macro fiind coeziunea socială. Reevaluarea operei lui Tocqueville, mai ales a intuiţiilor sale privitoare la rolul comportamentului asociativ şi participativ în funcţionarea democraţiei americane şi curentul „capitalului social”, care a teoretizat iniţial relaţia dintre participarea civică şi dezvoltarea economică (Putnam, Leonardi, Nanetti, 1993) au fost doar două dintre elementele importante ale acestui curent.

            În funcţie de aria căreia i se aplică discursul, distingem între participarea politică, participarea cetăţenească sau participarea comunitară. Participarea politică se referă la activităţile cetăţenilor în politică, de genul votării, voluntariatului în campanii electorale, donării de bani pentru un candidat sau o mişcare, contactării oficialilor, organizării sau susţinerii de petiţii, participării la demonstraţii. Adler şi Goggin (2005) identifică, în uzajul conceptului de „angajament civic”, pe care îl putem asimila celui de participare civică, două dimensiuni fundamentale: participarea în structuri formale sau informale (participare asociativă vs. participare comunitară) şi participarea în activităţi comunitare sau politice. Baum (2001, p.1840) identifică participarea cetăţenească cu „implicarea cetăţenilor în procesul decizional public”. Acelaşi autor operează distincţia dintre participarea cetăţenească şi participarea comunitară: în timp ce subiectul primului – cetăţeanul – este o entitate uşor de delimitat iar participarea cetăţenească facil de operaţionalizat, comunitatea induce probleme de definiţie, delimitare şi, la nivel practic, de reprezentare sau de legitimitate.

Un alt domeniu  în care participarea a suscitat un acut interes a fost cel al conducerii întreprinderilor, în cadrul mişcărilor „managementului total al calităţii” sau al managementului participativ. Aceste tehnici de gestiune a întreprinderii au vizat creşterea  productivităţii acestora prin sporirea democraţiei interne a organizaţiilor.

            Participarea implică multe dintre reflecţiile filosofice specifice democraţiei. În ce măsură este justificată participarea la conducere a unor membri ai comunităţii cu competenţă discutabilă? Este de aşteptat ca democraţia, prin accentul normativ pe egalitatea şanselor de  participare la dezbatere şi pe proceduri, să afecteze în mod negativ eficienţa colectivităţilor? Care sunt şansele unei conduceri democratice de a evita destinul funest al birocratizării şi al monopolului oligarhic prescris de Michels în „legea de fier a oligarhiei”? Acestea sunt chestiuni legate inextricabil de cea a participării, pe care le semnalăm fără a le dezvolta.   

Participarea cetăţenească

Experienţa internaţională atestă că participarea cetăţenească este un instrument eficient de impulsionare a dezvoltării locale. Avantajele ei se manifestă în sporirea calităţii procesului decizional, consolidarea parteneriatelor, atragerea de fonduri noi şi raţionalizarea utilizării resurselor existente, crearea imaginii benefice şi creşterea autorităţii administraţiei publice. Este bine cunoscut şi faptul că transparenţa autorităţilor publice, în special, fluxul continuu de informaţii către populaţie, este o precondiţie a unei participări comunitare eficiente.

Lipsa transparenţei în procesul de administrare, implicit procesul de luare a deciziilor, reprezintă unul din cele mai serioase obstacole în crearea unei societăţi democratice. O guvernare proastă are nevoie de secrete pentru a putea rezista, iar secretomania şi autoritarismul duc la proliferarea abuzurilor, corupţiei şi ineficienţa administrării. De aceea, accesul neîngrădit al cetăţenilor la informaţia de interes public şi participarea lor la luarea deciziilor sunt considerate cele mai importante premise ale administrării publice eficiente. Informarea adecvată permite cetăţenilor, pe de o parte, să aprecieze în cunoştinţă de cauză acţiunile guvernanţilor, iar pe de altă parte, să participe în mod conştient la dezbateri şi la luarea deciziilor aferente.

Esenţa democraţiei o reprezintă un sistem de guvernare cu şi pentru oameni. Aceste cuvinte sunt la fel de adevărate şi actuale acum ca şi atunci când au fost rostite pentru prima dată în 1863 de către preşedintele american Abraham Lincoln. Acest concept al democraţiei este valabil şi pentru România, la fel ca şi pentru Statele Unite ale Americii, Anglia sau pentru orice altă democraţie modernă.

Implicaţiile acestei afirmaţii sunt acelea că democraţia reprezintă mult mai mult decât alegeri libere, deşi acestea sunt punctul de început. Guvernarea cu şi pentru oameni trebuie să devină şi să rămână un parteneriat – un parteneriat între cetăţeni şi aleşii în care ei şi-au investit încrederea. Această încredere trebuie să se extindă la toţi funcţionarii publici şi la toate instituţiile administrative.

În ţările democratice de oriunde în lume, această încredere se realizează prin:

-          onestitate;

-          transparenţă din partea aleşilor;

-         O portunitatea oferită oamenilor de a juca un rol important în procesul guvernării, şi chiar în activitatea de zi cu zi.

Participarea cetăţenilor la luarea deciziilor într-o democraţie cu tradiţie este un proces gradat, care presupune parcurgerea anumitor etape. Aceste etape se suprapun peste cele două niveluri de participare, ca parte a unui model ideal  de implicare a cetăţenilor.

Primul nivel al participării este informarea, care presupune eforturi atât din partea cetăţenilor, cât şi din partea administraţiei locale. Administraţia publică este datoare să emită informaţii către cetăţeni privind activitatea şi planurile sale pentru ca aceştia să poată înţelege direcţiile prioritare ale politicii administrative a aleşilor locali.

Al doilea nivel se referă la consultarea cetăţenilor, aceasta fiind acţiunea autorităţilor pentru identificarea necesităţilor cetăţenilor, pentru evaluarea priorităţilor unor acţiuni sau colectarea de idei şi sugestii privind o anumită problemă.

Patru lucruri stau la baza participării cetăţeneşti. Acestea sunt

1. Administraţia locală deschisă spre implicarea cetăţenilor în activitatea complexă a procesului de guvernare.
2. Transferul continuu de informaţii de la administraţie la cetăţeni.
3. Modalităţi eficiente prin care administraţia culege informaţii de la cetăţeni.
4. Cetăţeni informaţi care îşi onorează obligaţia de a participa ca parteneri egali în activităţile administraţiei, deoarece înţeleg problemele.

Participarea cetăţenească reprezintă combinaţia acestor elemente - informaţie, comunicare şi implicare în relaţia care se stabileşte între administraţie şi cetăţeni, iar activităţile administraţiei sunt dezvoltate şi susţinute în aşa fel încât să corespundă cât mai mult posibil nevoilor şi dorinţelor cetăţenilor.

Aceste elemente sunt prezentate pe scurt în următoarea definiţie: Participarea Cetăţenească este procesul prin care preocupările, nevoile şi valorile cetăţenilor sunt încorporate în procesul decizional al administraţiei publice locale. Există două direcţii de comunicare (între cetăţeni şi administraţie), cu scopul general de îmbunătăţire a deciziilor (administraţiei publice locale) susţinute de către cetăţeni.

Necesitatea participării cetăţeneşti.

La nivelul administraţiei locale, ideea participării cetăţeneşti în procesul guvernării are un înţeles adânc. Aceasta deoarece oamenii locuiesc în oraşe, comune şi sate, iar aici:

-          Deciziile administraţiei au cel mai vizibil impact asupra oamenilor, şi

-          Contribuţia cetăţenilor se obţine mai uşor, dacă administraţia îşi doreşte aceasta.

Desigur, trebuie ca şi cetăţenii să înţeleagă care le sunt responsabilităţile în acest proces democratic de guvernare. Aceasta înseamnă că administraţia locală trebuie să educe cetăţenii în rolul lor de participanţi activi în activităţile administraţiei - nu numai în alegeri, ci şi în derularea procesului de guvernare.

Într-o comunitate locală, unde administraţia şi cetăţenii sunt implicaţi activ în procesul participării cetăţeneşti, administraţia locală va fi pregătită:

-          să împărtăşească informaţiile într-o manieră onestă, completă şi clară;

-         să ofere cetăţenilor posibilitatea de a-şi exprima opiniile şi de a influenţa deciziile administraţiei într-un mod corect şi deschis;

-          să încurajeze cetăţenii să profite de aceste posibilităţi;

-     să se angajeze în explicarea modului in care s-a luat decizia, furnizând toate argumentele care au fundamentat această decizie.

În acelaşi timp cetăţenii:

-          vor înţelege drepturile şi obligaţiile care le revin pentru a participa la luarea deciziilor la nivel local, decizii care le pot influenta direct sau indirect vieţile;

-          vor fi pregătiţi să lucreze onest şi constructiv pentru a sprijini reprezentanţii administraţiei publice locale în rezolvarea problemelor.

Valori de bază pentru punerea în practică a participării publice

           

1. Publicul ar trebui să aibă un cuvânt de spus în deciziile cu privire la acele acţiuni care le afectează viaţa.

2. Participarea publică include promisiunea că aceasta va influenţa decizia.

3. Procesul participării publice comunică interesele şi vine în întâmpinarea nevoilor tuturor participanţilor.

4. Procesul participării publice descoperă şi facilitează implicarea acestor persoane potenţial afectate.

5. Procesul participării publice invită participanţii să-şi definească modul propriu de implicare.

6. Procesul participării publice arată participanţilor felul în care contribuţia lor a afectat decizia.

7. Procesul participării publice furnizează participanţilor informaţiile necesare pentru ca aceştia să participe într-un mod cât mai semnificativ.

Factorii participării cetăţeneşti

În momentul de faţă, în România, reprezentanţii administraţiei locale trebuie să fie lideri în promovarea participării cetăţeneşti. Deoarece participarea cetăţenească este o idee nouă pentru mulţi oameni, reprezentanţii administraţiei vor fi cel mai probabil (sau ar trebui să fie) aceia care vor avea iniţiativa procesului. Aceasta presupune un angajament puternic al liderilor locali faţă de participarea cetăţenească, începând cu primarul şi cu cei mai apropiaţi consilieri ai acestuia. Primarul, dar şi colaboratorii acestuia, ar trebui să-şi exprime angajamentul faţă de participarea cetăţenească clar, sincer şi în mod frecvent. Personalul care este implicat în lucrul direct cu publicul - ca de exemplu, oficiile de relaţii publice şi directorii CIC - trebuie să aibă şi ei un angajament puternic faţă de participarea cetăţenească.

În planificarea participării cetăţeneşti, este util să te gândeşti la cetăţeni ca şi cum ar fi clienţi ai unei afaceri. Ideea este că, atât timp cât cetăţenii plătesc pentru serviciile administraţiei taxe şi impozite, ei ar trebui să fie capabili să "cumpere" acele servicii de care au nevoie şi pe care le doresc. Dacă administraţia este plătită din aceste taxe şi impozite, ar trebui să se străduiască să furnizeze servicii de cea mai bună calitate în cel mai eficient mod.

Într-o administraţie orientată către clienţi, iată câteva feluri prin care reprezentanţii administraţiei percep cetăţenii:

Cetăţeanul este persoana cea mai importantă pentru funcţionarul public.....prin telefon, prin poştă sau când vine personal.

Cetăţeanul nu depinde de noi.... Noi suntem cei care depindem de el.

Cetăţeanul nu este cel care ne întrerupe din muncă..... Ci este chiar scopul acestei munci. Nu noi îi facem favoarea să-l servim, ... El ne face o favoare, oferindu-ne prilejul de a-l servi.

Cetăţeanul nu este în afara activităţii noastre… ci o parte a acesteia.

Cetăţeanul nu este o cifră statistică goală; ... Ci o fiinţă umană; cu sentimente şi emoţii ca ale noastre; cu prejudecăţi şi preferinţe.

Cetăţeanul nu este cineva cu care trebuie să ne certăm sau să ne încercăm puterile. Nimeni nu a câştigat vreodată ceva din disputa cu un client.

Cetăţeanul este persoana care ne comunică dorinţele sale. Menirea noastră este să le tratăm într-o manieră avantajoasă pentru ambele părţi.

Participarea cetăţenească nu este numai responsabilitatea reprezentanţilor administraţiei. Cetăţenii au şi ei responsabilităţi.

Ideea principală este aceea că, atunci când administraţia locală planifică să facă ceva care afectează drepturile sau interesele oricărui cetăţean, administraţia ar trebui să informeze cetăţenii despre aceste planuri.

Responsabilităţile cetăţenilor sunt:

-          Să observe ce face administraţia locală şi în ce scop.

-          Să fie pregătiţi să îşi aducă o contribuţie când administraţia planifică să facă ceva ce poate să le afecteze interesele.

-          Să abordeze reprezentaţii administraţiei cu o atitudine pozitivă.

-          Să manifeste interes în a înţelege problemele, incluzând restricţiile cu privire la ceea ce poate să facă administraţia.

-          Să-şi exprime interesele şi ideile clar şi complet.

În situaţiile potrivite, să încerce să colaboreze constructiv cu oficialii administraţiei locale pentru a găsi şi implementa soluţii satisfăcătoare pentru ambele părţi.

Deoarece aceste idei sunt noi pentru mulţi cetăţeni români, oficialii administraţiei locale ar trebui să fie gata să încurajeze, să conducă şi să educe cetăţenii în ceea ce priveşte aceste responsabilităţi.

După ce obţin contribuţia cetăţenilor, oficialii unei administraţii responsabile au obligaţia să asculte ceea ce spun cetăţenii şi să ţină cont de ideile acestora. O idee venită din partea unui cetăţean poate fi acceptată sau respinsă. Dar dacă este respinsă, reprezentanţii trebuie să explice de ce acea idee nu ar putea sau nu ar trebui să fie pusă în aplicare. O sugestie sau o reclamaţie venită din partea unui cetăţean poate fi acceptată sau respinsă, dar nu trebuie să fie ignorată.