Era cam așa: mai mulți golani din cartier se adunau în jurul unuia tras la sorți ca să fie victima sau eroul, nu știu să spun exact, iar acesta ținea mâna stângă la ochi și dreapta sub axila ei, la primire, ca într-un fel de "give me five". Teoretic, jocul era de noroc, prietenie și recunoaștere, pentru că trebuia să ghicești cine te-a lovit - așa cum actorii fac jocul acela de încredere cu prinderea la cădere -, doar că aici era invers și adesea el devenea brutal: se găsea cineva care să folosească papucul drept înlocuitor pentru palmă, iar suferința celui "atins" genera hohotele zgomotoase ale găștii din spatele blocului. Cam așa e și cu politica, îmi închipui: dacă nu dai tu, o să te întrebi pe dibuite cine a dat, așa cum orbecăia Gavrilescu al lui Eliade pe întuneric. Ca să revin, eu priveam scenele stând deoparte cu vreun ciot aprins de țigară fără filtru din care trăgeam fără convingere și rânjind uneori tembel cu ochii înlăcrimați de fum și tuse - avantajul de a fi cel mai mic din familie, din clasă, dintre prieteni etc. și acela de a schimba găștile când simți că nu te mai reprezintă: nu te bănuiește nimeni că ai putea să-i dibuiești jocurile :)).
Totul din copilărie ne pregătește pentru viață, n-am să insist psihanalitic amintind că oamenii cei mai talentați, mai amuzanți și mai vii de atunci s-au ratat. Asta pentru că veneau cu buna lor dispoziție dintr-o bunătate morală intrinsecă. Noi, ceilalți, cei care suntem considerați de bon ton, facem doar o figurație jenantă pe lângă ce erau ei. Dar poate că e soarta elitelor, cum spunea Gustave le Bon în Legile psihologice ale evoluției popoarelor, să fie măcelărite periodic pentru a face loc altora. O parte din ce suntem fiecare le datorăm celor mai populari din mediu, din anturaj, asta știu sigur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu