Nu știu cum se vede lumea contemporană de la vârsta pe care o aveți, dar pentru că tot a venit circul în oraș, m-am gândit să compar două reprezentări: cea despre muzică și cea despre copilărie. După cum s-a observat, sunt pro-european și cred că la democrație se ajunge numai prin civilizație. Atâta doar că n-am priceput gusturile celor care au ales-o la Eurovision câștigătoare pe arătarea aceea androgină de care și Platon s-ar fi dezis, dar care lovește simultan prin imagine mai multe simboluri ale continentului sau insulare. Vă las pe voi să ghiciți care, dar nu a făcut altceva decât să alimenteze un conflict ideologic mai vechi între oameni. Cred că de când formația Abba câștiga în 1974 acest concurs nu s-a mai lansat cineva cu adevărat pornind de la el. Altfel piața muzicală duduie de mesaje activiste care mai de care mai sensibile și pare că bătrâna Europă e mereu agresată de tot felul de revendicări, iar la noi spațiul geografic geme de formații muzicale fără talent nou apărute și dispuse oricând la un compromis pentru a ieși în public. Iar cum orice public înseamnă publicitate, pare nici să nu mai conteze dacă produsul pe care îl livrează e de calitate. Am comentat în altă postare încotro duce nivelarea gusturilor și lipsa gândirii critice, dar asta încă mă face să mă întreb dacă noi chiar suntem la periferia capitalismului, o graniță a imperiilor sau la fel se petrec lucrurile dintotdeauna și peste tot? Din câte îmi amintesc și cât am văzut sau citit, lumea reală e mult mai așezată, iar excepție făcând - cum spunea Ceaușescu - structurili din teritoriu atât de dragi comuniștilor și care fac viața grea oamenilor obișnuiți, totul se desfășoară normal. Iar copilăria e identică oriunde pe planetă, căci a fi adult e un exercițiu permanent de a scăpa viaţa de furie și ură, în timp ce copilăria e o perioadă frumoasă pe care nu poți decât să fii invidios că a trecut şi doar ţi-o aminteşti cu detaşarea ei. Fericiți cei ce pot să facă asta prin apel la imaginație.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu