Sfidarea socialiştilor de caviar faţă de propriul electorat. Plus argumentul ineficienţei lor: ceilalţi fac la fel. E frumoasă zona noastră, nu credeţi?

 

"Am văzut asta şi la ei", îmi răspunde cineva ca reacţie la idealizarea occidentalilor;

"Să vezi ce rău o duc alţii", replica un abulic încremenit în comoditate;

"Toţi din clasă au luat note mici la teză", se scuză în faţa părinților un elev leneş;

"Toţi am picat examenul", îmi răspundea fosta logodnică pe care o îndemnam şi o ajutam să studieze pentru a-şi termina masteratul în arte plastice;

"Ceilalţi fac lucruri mai grave şi nu sunt pedepsiți", sună replica unui şofer prins în trafic fără centura de siguranţă,

...Tot atâtea motive pentru nevolnici să nu mai facă nimic, sau eventual să îi ţină pe loc pe cei care vor să facă ceva util. Într-un astfel de sofism "argumentum ad populum" (prin apel la mulțime) rezidă blocajul mental din evoluţia noastră societală. Acești oameni sunt cei care nu fac treabă duminica pentru că e sărbătoare, dar nici în restul săptămânii pentru că așteaptă weekend-ul ca să realizeze ceva (uitând că Dumnezeu s-a odihnit în ultima zi întrucât până atunci crease). Logica şi etica ne spun să ne raportăm la principii şi norme comportamentele corect elaborate, dar cum populaţia României e zi de zi dresată să fie preocupată de ce fac ceilalţi, efectul principiilor devine aproape nul. Pentru că sunt slabi de caracter sau pentru că au fost ei înşişi supuşi ameninţărilor, mulţi politicieni se adaptează unui stil de conducere parşiv, linguşitor faţă de public, nu ferm şi eficient.

Dar acest sofism ar putea să fie folositor când exemplificăm acţiunile pozitive. De pildă, la clasa unde sunt eu diriginte, am de mediat un conflict: o persoană care învaţă mai mereu e apostrofată de altele pentru că ridică mâna să răspundă la ore, lucru care le obligă şi pe celelalte să învețe, ceea ce le displace. Exact ca în politică. Or, ele vor mai mult să fenteze procesul învăţării, ţintind doar nota zece - aşa cum politicienii cred că pot să fenteze electoratul ţintind numai rezultatul votului -, adică să se distreze şi să fie lăsate în pace în comoditatea lor, deşi potenţial intelectual şi creativ au. Pentru că aşa au văzut la ceilalţi până acum. Sunt oamenii extremelor, nu pricep că te poţi simţi bine şi muncind. Sau cred că se descurcă în viaţă oricum, după câţi oameni şcoliţi au văzut suferind şi câţi impostori prosperând?

Desigur că întotdeauna se poate mai rău, dar de ce să nu cauţi exemplele bune din jur?

Într-un documentar făcut după revoluţia din decembrie 1989, Emil Cioran spunea - "Abia ieşit în stradă, exclam: ce perfectă parodie a Infernului!". Cred că se referea la Infernul din "Divina comedie" a lui Dante Aligheri (care preluase tema la rându-i din mitul lui Er, din dialogurile platoniciene, unde se zvârcoleau toţi tiranii şi asupritorii). Coborând azi dimineaţă să cumpăr ceva de la un magazin am fost însoţit de căinii cartierului aciuați pe lânga bloc, un boschetar privea cu interes interiorul unui coş de gunoi agăţat de un stâlp, iar alţi doi asteptau cu nerăbdare să se deschidă cârciuma de la stradă pentru a-şi începe ziua în formă. În schimb, pe internet, pemepiştii lui Udrea din Năvodari lansau mesaje lacrimogene despre pesedistul aflat în puşcărie care ne conduce oraşul: "Ne vrem primarul înapoi!". Un impostor pe care populaţia îl urăşte. M-a cuprins o greaţă mai ceva decât a lui Sartre (alt impostor, care a privit numai partea frumoasă a sovietelor, ca şi Romain Roland, dar nu ca Panait Istrati de la noi). E frumos oraşul meu, numai casele înghesuite din cartierul rezidențial de la marginea lui - cu proprietarii săi răsăriţi peste noapte din mocirla comunismului, majoritatea escroci din ţară care şi-au dosit aici la malul mării averile obţinute fraudulos prin devalizarea statului (are şi Laurenţiu Duţă vilă acolo, dar pe el de mic îl ştiu că şi-a câştigat pe drept, cu muncă şi cu talent bunăstarea, la fel cum corect mi se pare să beneficieze de aceste avantaje moştenitorii de drept ai clasei de mijloc interbelice; e dreptul lor natural, asta e părerea mea) - sunt tăcute. Aşa au înţeles ei că se procedează, pe tăcute şi lăsând sistemul securist să-şi facă mendrele, pentru că în mod natural ce-i mai bun li se va oferi. Cred că s-au înşelat. Şi chiar dacă adevăraţii antreprenori s-au lăsat păgubaşi după ani de confruntare cu birocraţia, trebuie să ştie că vom prospera numai dacă oamenii sunt independenţi şi cu iniţiativă, dacă avem o clasă de mijloc valoroasă, nu slugărnicind politica. E frumos orașul meu, dincolo de Canal, pe stânga, străjuieşte malurile Mării Negre rafinăria care mi-a intoxicat plămânii toată copilăria, vândută apoi de Patriciu kazahilor şi ale cărei datorii Ponta le-a şters arabilor dintr-o semnătură de pix; de cealaltă parte, Constanţa "lui Mazare", cu găştile sale de gealaţi fără serviciu, dar plătiţi să facă "mici servicii" ticăloase - ca toţi sclavii oligarhilor - de intimidare a opozanţilor săi politici. E frumoasa zona mea, păcat că a fost administrată de indivizii aceştia atâta vreme. Cea mai jegoasă replică pesedistă din ultima vreme ştiţi care este: "Să vă dea Iohannis, că l-aţi votat!". Hodoronc-tronc. Păi atunci înseamnă că îşi vor merita soarta. Asta pentru că ei ştiu ceva: chiar dacă schimbi conducătorii, structurile administrative mafiote şi conducătorii descentralizatelor din teritoriu sunt tot la ei. Cred că suntem prea indulgenţi. Nu gândesc eu corect? Să lase caviarul boierilor spiritului şi oamenilor înzestraţi, celor merituoşi, nu să se repeadă la ciolan crezând că au la mână sufletul alegătorilor.

Lectura cotidianului. Clima tropicală, temperat-continentală şi nordică

Am reluat lectura cărţii lui Neagu Djuvara, "Amintiri din pribegie", întreruptă de campania electorală care tocmai a trecut. Mi se pare fascinantă experienţa interacţiunii lui cu alte culturi, mai ales că de câteva zile încerc şi eu să înţeleg modul de gândire al unei dominicane din America Centrală îndrăgostită de fratele meu plecat în Anglia şi care mă provoacă la discuţii pe internet. Femeia, vorbitoare numai de limbă spaniolă (noroc de Google Translate, mi s-a părut ciudat că ea nu vorbeşte limba engleză, deşi ar vrea s-o înveţe chiar la cei 29 de ani ai săi), e îndrăgostită de lumea europeană, iar eu mă străduiesc să fiu agreabil. România îşi trăieşte istoria şi geografia ei, diriguitorii noştri politici speculându-ne la maximum fobiile şi căutând să ne facă atenţi numai la scandalurile pe care le provoacă ei, desigur, dar eu cred că vreau să înţeleg mai mult decât mi se livrează. Aşa că m-a distrat şi reacţia ei când i-am spus ce diferenţe de temperatură sunt în zona noastră, că aici avem patru anotimpuri, nu doar unul ca în zona tropicală a Caraibelor unde se află, că avem toate formele de relief sau că iubim la fel de mult plaja şi zăpada. Am căzut oricum de acord amândoi că peste tot pe planetă comunismul a comis numai dezastre umanitare, mai ales că fostul dictator din ţara ei - Rafael Trujillo - a sfârşit la fel de prost ca Nicolae Ceauşescu de pe la noi, pentru ca dominicanii să poată deveni un popor independent şi liber. N-am întrebat-o dacă denumirea ţării vine din limba latină - de la "dominis canis" (Câinii Domnului), numele unui ordin catolic medieval -, dar cum Cristofor Columb a trecut pe acolo, îmi închipui că şi-au lăsat amprenta spirituală conchistadorii spanioli în cultura lor, mai ales că ea e o persoană destul de religioasă, deşi a absolvit facultatea de Psihologie.

În fine, azi am ieşit să-mi cumpăr revistele de umor preferate şi Dilema veche, dar la chioşcurile din toată zona Tomis III a Constanţei n-am găsit săptămânalul Kamikaze. Vizavi de City Mall mi-a răspuns o vânzătoare că joi au primit numai două exemplare şi că s-au vândut. Parcă Radu Mazăre a impus un embargo asupra umorului de calitate în zona noastră, nu altceva (Compress Holding e firma care distribuie presa pe aici şi la care deţine acţiuni el, desigur, având şi cotidianul Telegraf la mână, plus televiziunea Neptun şi alte câteva posturi de radio în subordine). Eu cred că sunt mai mulţi oameni inteligenţi în Constanţa, totuşi, pentru că aici în Năvodari n-am găsit oricum presa mea preferată. Spectacolul de bazar al cotidianităţii noastre constănţene nu-mi place - gălăgia stradală, cerşetorii şi micii speculanţi m-au trimis cu gândul către alte lumi ceva mai aşezate în valorile ei - poate că de aceea mă şi gândesc mai mult la celelalte locuri civilizate din vestul ţării. Cât o să dureze până când ne vom schimba ca popor nu ştiu, pentru că alegerea preşedintelui nu-i suficientă, chiar dacă atitudinile sale şi ale soţiei lui sunt un semnal bun dat societăţii până acum.     

Mesajul unei generaţii. Nevoia de creativitate, respect şi comunicare.

Ce am înţeles eu după aceste alegeri prezidenţiale a fost că o generaţie întreagă a cerut un tip occidental de om politic, o abordare diferită a societăţii din partea clasei politice, mai puţin talibanizată şi mai relaxată sau independentă. Ar fi o greşeală ca de acum înainte să se procedeze la fel de inuman, uitându-se că primele două relaţii din grupurile sociale sunt de cooperare şi solidaritate, iar nu de competiţie şi conflict. În lupta pentru putere, partidele şi liderii pierd legătura cu societatea şi apoi se miră de ce meciurile se joacă având tribunele goale sau de ce interferează spectatorii cu actorii de pe scenă şi chiar uneori le iau rolurile. După anii aceştia tulburi, conflictogenii din politică ar trebui să facă loc altui tipar comportamental ceva mai aşezat în valorile sale, constructivilor. 

Mai devreme,  în autobuzul care mă ducea către casă, şoferul şi câţiva pensionari s-au dezlănţuit împotriva tinerilor: că sunt drogaţi, că îi ţin părinţii, că nu muncesc, că stau toată ziua pe Facebook şi etc, etc. Parcă aveau limbajul minerilor din 1990 care se lăudau că au găsit droguri şi valută la sediile partidelor istorice, la peneleu şi la peneţeu. Le spun şi eu la ore că fiecare lucru îşi are locul, timpul şi rostul său, că sunt la fel de pasionat de tehnologie ca şi ei, dar că nu ignor lectura, că îmi place să glumesc, dar şi să muncesc. Şi îi văd cum participă la discuţii, uneori se adună câte trei în bancă, sunt relaxaţi şi aproape că nu mai percep distanţele dintre ei în dialogul nostru. Instinctiv, fiinţa umană percepe caracterele autentice şi se debarasează treptat de impostori. Este o greşeală să condamni otova oamenii noilor tehnologii, pentru că spiritul critic îl au şi ei. Totodată, productivitatea înseamnă astăzi creativitatea care face diferenţa calitativă pentru companii, pentru că mecanizarea e oricum destul de avansată. Ai profit şi dacă faci maşinăria economică simpatică, prietenoasă omului. 

În confreriile pitagoreice din antichitatea greacă, învăţăceii aveau datoria doar să audieze, nu şi să intervină în discuţiile dintre magistru şi discipolii avansaţi. Comunicarea didactică presupune astăzi, când există atâtea surse de distragere a atenţiei, o atitudine mult mai deschisă la nou a profesorilor, pentru că rezistenţa la stimuli a receptorilor noştri e mult mai mică decât în alte vremuri. Diversitatea exemplelor alese şi noutatea sau actualitatea lor transformă elevul dintr-un supus pasiv într-un ascultător activ. Tactul pedagogic presupune tocmai această capacitate de interpretare şi transmitere a informaţiei ştiinţifice într-o formă digerabilă, adecvată vârstei lor. 

Ar fi, iarăşi, o mare greşeală din partea pesediştilor sau a peneliştilor să procedeze la fel ca până acum cu adversarii lor ideologici şi cu societatea. Bine ar fi să înţeleagă că noua eră tehnologică nu le mai permite manipularea colectivă sau intimidarea individuală a opozanţilor. Libertatea nu este un moft al îmbuibaţilor, cum ar putea crede, ci un drept sfânt cu limite în responsabilitate. Dacă vor sprijin din partea societăţii, să colaboreze cu aceasta, nu să intre în conflict cu ea, pentru că istoriile se repetă de la un timp surprinzător de repede. A, şi apropo de marxiştii pe care i-a criticat/pomenit Cristian Tudor Popescu aseară: nu există previziuni sau legi generale ale istoriei; individul şi familia sa formează temelia societăţii, iar gândirea individuală face salturi cuantice, imprevizibile în timpurile noi.