"Când, în 2002, am ajuns în parcul din fața gării constănțene mi-am spus că sunt într-unul dintre orașele care nu mor. Asta m-am întrebat când am plecat din Petroșani: care oraș nu moare? Am luat harta și mi-am spus: mă duc într-un oraș care nu moare" - îmi mărturisea zilele trecute cineva care și-a trăit copilăria și tinerețea în Valea Jiului. Privesc pe geamul autobuzului sfârleaza cu fofează a eolienelor și apoi îmi fuge mintea la cartierele miniere construite de comuniști în Oltenia. Diversificarea energetică - de la termo și hidro la nuclearelectrica, eoliene și panourile fotovoltaice - a lăsat în urmă orașe miniere agonizând. La fel și orașele de la granița vestică de unde tinerii pleacă în Occident pentru un trai mai bun. "La orele serii, orașul Turnu Severin e tăcut", spunea mai devreme într-o emisiune electorală un candidat la fotoliul de primar de acolo. Peisajele pitorești nu întrețin zeci și sute de mii de locuitori fără investiții în turism, un caz similar îl reprezintă Herculane, iar oamenii au părăsit cartierele cu care se mândreau socialiștii înainte de 1989. Dinamica și mobilitate socială au cauze cât se poate de naturale, de la Detroit și Beijing până la Copșa Mică: acolo unde sunt resursele financiare și oportunitățile de dezvoltare se vor deplasa oamenii întreprinzători. Orașele globale ca New York, Londra sau Tokyo exprimă puterea financiară și comercială, infrastructura performantă și serviciile competitive ce surclasează multe țări cu al lor PIB, așa cum e și cazul unor companii multinaționale ca Apple care au cifra de afaceri cât PNB-ul sau PIB-ul a cinci țări europene la un loc. Da, orașele vii sunt nevrotice, lipsite de asceză, dar ele răspund nevoii de bunăstare a oamenilor. Las hipioților utopici nostalgia paradisului pierdut, mie dați-mi străzi curate, asfaltate, bunuri, servicii publice și private de calitate, iar eu mă voi mulțumi să admir natura din parcuri și în concedii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu