Semioza infinită, alte aplicații. Noii cirenaici, critica literaturii scatofile a lui Bruckner şi Bataille, un reproş lui Glucksmann şi câte ceva despre urmașii lor întru idei. "Where eagles dare" - un roman de acțiune reuşit şi un film aproape la fel de bun.

Charles S. Peirce considera că ceea ce numim noi referent sau reper ontologic este de fapt un interpretant care trimite la altceva, un semn trimite către alt semn şi tot aşa la infinit. Altfel spus, lumea care ni se livrează e deja interpretată. Să luăm cazul audiențelor unei televiziuni tabloide, jurnaliştii quality ai altei televiziuni se pot arăta uimiți şi desigur invidioşi pe acestea pentru că iau cifrele audienței drept enunțuri de protocol sau reper pentru minutele de publicitate cumpărate de firme. Dar această audiență tabloidă e la fel de volatilă ca impactul de câteva minute pe care îl creează asupra psihicului comun faptul divers prezentat de ele. Ceea ce cred că rezultă la nivel de masă e însă mai grav: desensibilizarea prin supraexpunere. Receptorul situat în fotoliu devine un automat care înregistrează grozăvii, lipsit de gândire critică şi pentru care ceilalți devin tot nişte automate lipsite de sensibilitate.  Odată eliminate faptele şi rămânând să se discute interpretările nici nu mai contează ce s-a petrecut. O idee trimite la alta şi timpul a trecut în alt timp.

Adepții acestei aşa zise "noi filosofii" au folosit literatura erotică pentru a combate poststructuralismul, filosofia nietzscheană şi heideggerianismul, dar au făcut-o din postura ideologică marxistă.  Mai răbufnesc şi astăzi nostalgici ai şaptezecismului ca Dan Alexe ori apare câte un articol anacronic de genul celui întâlnit într-o revistă de la noi: "Mai bine un marxist sincer decât un liberal vopsit". Mai întâi că autorii acestei noi filosofii pe care eu o numesc "literatură scatofilă" au digerat cu greu atrocitățile din lagărul sovietic. De când cu "Arhipelagul gulag" e dificil să mai vorbeşti despre marxism ca o formă de umanism cum făcea Sartre, iar Glucksmann a înțeles asta mai târziu decât Panait Istrati. Apoi descrierea contemporaneității drept abatere constantă de la un set de valori ce au făcut să funcționeze lumea cum o ştiam noi nu e o idee nouă.  Hesiod vorbea din antichitate în mitul vârstelor despre decăderea de la o epocă de aur la una de argint, bronz şamd. "Cine trăieşte în contemporaneitate, trăieşte în eternitate!" a exclamat cineva, poate urmându-l pe Augustin cu al său "prezent din cele trecute, prezent din cele prezente şi prezent din cele viitoare", ceea ce s-ar fi dorit o altă justificare a lui "carpe diem" cirenaic. În fine, la noi e şi complicat să vorbeşti despre liberalism ca fiind de dreapta când în Occident liberalismul e considerat de stânga şi marxist, iar un segment important din opinia publică ce se manifestă în mass-media şi social-media de peste ocean îl contestă fix pentru aceste abateri.

Pentru zilele acestea, ultimele de concediu, recomand romanul "Acolo unde se avântă vulturii". Nu e o carte scrisă brutal cum obişnuia Sven Hassel s-o facă, nici conspiraționist cum o făcea Pavel Coruț. E lejeră, captivantă prin peisajele unde acțiunea e plasată şi prin contextul istoric, plină de eroism și cu happy end ca la Hollywood. Cartea merită citită înainte de a vedea filmul, chiar dacă în el joacă Richard Burton şi Clint Eastwood, are mai mult suspans aşa :). 

Dansurile după mintea mea. Despre lumină și zâmbet într-un sens ultramoral. Antropologie și physiognomie de petrecere.

Îmi privesc de la o masă soția horind - eu am deprins pașii unor dansuri populare mai așezate, mai calme la horă, sârbele și cele moldovenești îmi scapă, așa că stau deoparte și îi admir pe cei care le știu până le învăț - și îmi dau seama că are unul dintre cele mai frumoase zâmbete din lume. O fi studiu, o fi nativ, cert e că arată ca un șirag de perle bine șlefuite. Un zâmbet ales luminează persoana care îl are și pe cei din jurul ei. Unii poate că nu și l-au descoperit încă dincolo de grimasele zilnice pe care ni le impune viața și uită să-l mai caute, dar știu că aceia care au curajul de a-l oferi câștigă mult în orice situație. Educația începe de la primele zâmbete văzute de om după naștere. Să-i arăți afecțiune soției, de pildă, în prezența copilului tău mic mi se pare că e datoria oricărui soț care vrea să-și vadă copiii crescând frumos. Pentru că, nu-i așa?, "familia e cea dintâi școală a emoțiilor".

Nuntă, facem o poză cu mireasa împodobită și constat abia a doua zi după ce am postat-o pe Facebook că avea o bancnotă albastră de un milion strecurată în decolteu. Cum de n-am fost mai atent să editez imaginea? Să ne-nțelegem, respect banul și știu că ideologia comunistă a căutat să-l elimine ca și pe credința religioasă, considerându-se un înlocuitor mai eficace, dar sunt lucruri ca bunele maniere ce îi limitează expunerea în public așa cum ai evita cuvintele obscene, gesturile largi de acaparare a unui spațiu comun sau remarcile guturale de beție. 

Relația cu banii cred că trebuie să fie discretă dar respectuoasă, să nu se vadă când îți lipsesc sau îți prisosesc, să nu epatezi cu ei, să nu-i transformi din mijloc în scop, iar tu să rămâi la fel de prietenos cu ceilalți. Să nu devină un substitut al educației, al personalității tale. Nu e cazul persoanei din poză, pe mireasă o știu din adolescență că e harnică și cu bun simț, mai degrabă obiceiul acesta i se impusese, iar după câte nunți de maneliști le arată oamenilor televiziunile tabloide nu e de mirare. Sunt câteva gesturi totuși cu care unii oameni nu sunt familiarizați - șpaga strecurată unui funcționar, de pildă, sau strigătul darului cum se făcea pe vremuri - și care cred că e bine să nu și le însușească dacă vor să se considere civilizați. Sau e și aceasta o altă formă de civilizație, ca să fiu politically correct și să nu fiu bănuit că susțin subiectiv "imperialismul" valorilor occidentale? Cred că e numai rezon și-atât.

Dacă te plimbi prin parc și știi că nu te pricepi să șutezi mingea ieșită de pe un teren de fotbal împrejmuit cu gard,  mai bine o arunci cu mâna. Într-o seară, când trăgeam de fiarele din parc, a ajuns la mine o minge și am tras un voleu care aproape că a scos mingea spre șoseaua intens circulată. Consoarta și cei de pe teren au devenit astfel spectatorii unui rateu ridicol. Asigură-te că ești singur atunci când vrei să fii penibil :).

Există și intelectuali agramați, dar ideile au nevoie de haine potrivite. Când faci exces de neologisme fără să le cunoști semnificația e ca și cum ai purta haine prea strâmte sau prea largi, ori neasortate.

O societate democratică, civilizată își pierde sensul dacă oamenilor competenți dintr-un domeniu li se bagă pumnul în gură "să nu comenteze" când constată abaterile de la norme. Se spune că după revoluția anticomunistă din decembrie 1989 un cetățean a fost întrebat de un ziarist de ce a vrut răsturnarea regimului:

- Aveai casă?

- Nu mă puteam plânge.

- Aveai serviciu?

- Nu mă puteam plânge.

- Și-atunci de ce ați făcut revoluția?

- NU MĂ PUTEAM PLÂNGE!

 Am citit undeva că oamenii și-au dorit mereu libertatea și că s-au bucurat de fiecare dată când au pierdut-o. Dacă Nietzsche are dreptate și ne împărțim în oameni cu voință puternică și oameni cu voință slabă, atunci morală de sclavi au cei fără voința de a se exprima sau de a tăcea când se cuvine.

Susținerea necondiționată ca provincialism și gândire tribală. "Merge?" și "E de-al nostru", două reflexe comunistoide. Nu pot susține pe oricine și oricum, indiferent de principiile, acțiunile și rezultatele sale. 

Revin la două scene care îmi plac din filmele secolului trecut:

Lumea văzută de la Vințu de Jos. Călătorie la Alba Iulia. Alte considerații actuale și inactuale.

Serviciile din turism şi drumurile de la noi mi se par deplorabile, mai ales dacă vrei să vizitezi orașul Unirii, Alba Iulia. Probabil că suntem singura țară europeană în care se călătoreşte cel mai greu între provincii. Dacă nu ne-ar lega această frumoasă limbă română, parcă am trăi pe planete diferite.
Nu există niciun tren direct din Constanța sau Bucureşti pentru Alba Iulia, la clasa I doi bețivi s-au luat la bătaie pe motiv că unul i-a furat celuilalt şase milioane de lei (controlorul spunea că sunt unguri și că se cunoșteau,  dar asta contează mai puțin, cert e că de când au bani toți cocalarii nu mai vezi vreo diferență între clasa I și clasa a II - a, între business și economic etc), gara era în reparații şi trebuia să traversezi printre şinele de cale ferată prin nămol de la peron către gară pe o ploaie mocănească, prețuri mari la taxi şi autobuz (în Constanța te ia vara de la gară autobuzul supraetajat cu 1,5 lei și te lasă oriunde în Mamaia până la stația Caraiman, iar în Alba Iulia biletul de autobuz costă 2,5 lei și e valabil o oră pe rută - asta n-am priceput, ce poți face și cât poți călători cu mijloacele de transport în comun timp de o oră într-un oraș cu 40 de mii de locuitori?).
Recepționerul de la pensiune a fost respingător și parcă deranjat că îi vin turiști la 7 dimineața, în loc să se bucure că vin mai devreme și au rezervare.  Știu că după ora 12 se face cazarea, dar putea să ne țină două bagaje la Recepție și să vorbească mai prietenos, că oricum nu venisem să-l vedem la el acasă, ci să vizităm cetatea. Care cetate merită vizitată pe de-a întregul, cinste celor care au ridicat-o și întreținut-o.
O noapte de cazare la pensiune costă mai mult decât la Sinaia sau în Mamaia, 100 de euro la un hotel din cetate ne cerea cineva la telefon (noi am plătit 120 de lei pe noapte, fără mic dejun ca să mergem unde vrem noi să mâncăm în oraș - cu mic dejun era 160), ăștia în ce țară se cred? La Sighişoara era de trei ori mai mic prețul anul trecut, iar zilele festivalului de artă medievală erau pline de activități.

Câteva titluri din "Dilema veche" care mi-au plăcut zilele trecute: "Narațiune, na rațiune!" Itinerarii spirituale "Într-o lume închisă şi fără ecou". Descartes spunea "Mundus est fabula" şi ca în sceneta cu animalele din pădurea tutelară unde jucau Toma Caragiu și Mircea Diaconu, am ajuns şi eu să văd Vințu de Sus de la Vințu de Jos. Atmosferă postapocaliptică, ca în "Twilight zone" sau ca în "Călăuza" lui Tarkovsky. Gările mici cred că au în toate țările ceva trist, înțeleg de ce nu-i plăceau lui Dem Rădulescu.

Îți poți face o idee câtă incompetență, corupție şi nepotism există într-o țară sau regiune după cantitatea de gunoaie suportată de locuitori. Ce suportă în jur suportă și în suflet, și în relațiile cu semenii.

Am fost acum câteva săptămâni la o nuntă unde mirele, navigator, semăna izbitor cu Roberto Benigni în "La vita e bella". Un om jovial ce animase atmosfera de când a venit să ia naşii pentru a merge cu ei la mireasă acasă.  Nimic artificial sau crispat la el. Iată că există şi oameni veseli fără să ascundă vreo tristețe adâncă, aşa cum se întrezărea la Chaplin sau la ceilalți mari oameni de umor.

Două tragedii care au ilustrat conflictul civilizațiilor la începutul acestui mileniu: cea de la World Trade Center şi cea de la Beslan. De atunci încoace ni se tot arată că America, Europa şi Rusia sunt în egală măsură țintele terorismului şi continuăm să ne culpabilizăm pentru că n-am făcut destul pentru ca salbaticii să trăiască bine. Ciudat mod de a gândi şi contraproductiv. Democrația înseamnă puterea poporului, domnia legii, a majorității şi respectarea minorității, a individului, participare publică şi proceduri simplificate pentru a uşura viața în societate, nu dictatura minorităților resentimentare, vindicative şi revendicative. Numai în domenii ce privesc deciziile unor specialişti, precum comunitățile științifice, trebuie să decidă cei puțini care înțeleg mai multe.

Uneori am impresia că orice creator de opere culturale s-a luptat cu cineva sau ceva care i se opunea - prostul gust, potentați ai zilei, etc. Un fel de cenzură transcendentă în sens blagian care îl împiedica să elucideze un mister,  să transforme cripticul în fanic sau, kantian vorbind, noumenul în fenomen. Brâncuşi ar fi cel mai bun exemplu. Totuşi, Cioran mi se pare singurul a cărui furie nu avea obiect, o țintă precisă. Ori poate că n-am identificat-o eu. Şi asta nu înseamnă că nu avea ținte ocazionale, vezi cazul Sartre, sau afinități elective cu oameni ca Gabriel Marcel şi Eugen Ionescu. Nu se limita la filosofii neantului critica lui, practic oricine dădea semne de inautenticitate, de impostură sau care îmbrățişa ideologii pernicioase cădea în ridicol lovit de pana lui. Avusese destule experiențe în tulburătorul mijloc de secol XX ca să se mai lase păcălit de vreo idee totală şi totalitară.

Cioran avea reacții aproape organice, viscerale față de impostori, la fel față de guralivii cronofagi care îi păreau nişte uzurpatori ai spiritului omenesc demn de întruchipări mai înalte şi aflat într-un raport mai deferent cu timpul. Iubea poezia scriitoarei americane Emily Dickinson şi vacanțele într-un orăşel francez de pe coasta normandă, Dieppe. Acolo revenea ori de câte ori se ivea ocazia, la fel ca Nietzsche la Sils Maria. Mai mult decât prin aforismele sale din cele 15 cărți scrise la Gallimard și în România până să plece în exil, "Caietele" sale publicate postum de consoarta Boué îi dezvăluie gândurile secunde, personalitatea nealterată de industria scrisului în care "toată lumea scrie şi nimeni nu se opreşte".