Semioza infinită, alte aplicații. Noii cirenaici, critica literaturii scatofile a lui Bruckner şi Bataille, un reproş lui Glucksmann şi câte ceva despre urmașii lor întru idei. "Where eagles dare" - un roman de acțiune reuşit şi un film aproape la fel de bun.

Charles S. Peirce considera că ceea ce numim noi referent sau reper ontologic este de fapt un interpretant care trimite la altceva, un semn trimite către alt semn şi tot aşa la infinit. Altfel spus, lumea care ni se livrează e deja interpretată. Să luăm cazul audiențelor unei televiziuni tabloide, jurnaliştii quality ai altei televiziuni se pot arăta uimiți şi desigur invidioşi pe acestea pentru că iau cifrele audienței drept enunțuri de protocol sau reper pentru minutele de publicitate cumpărate de firme. Dar această audiență tabloidă e la fel de volatilă ca impactul de câteva minute pe care îl creează asupra psihicului comun faptul divers prezentat de ele. Ceea ce cred că rezultă la nivel de masă e însă mai grav: desensibilizarea prin supraexpunere. Receptorul situat în fotoliu devine un automat care înregistrează grozăvii, lipsit de gândire critică şi pentru care ceilalți devin tot nişte automate lipsite de sensibilitate.  Odată eliminate faptele şi rămânând să se discute interpretările nici nu mai contează ce s-a petrecut. O idee trimite la alta şi timpul a trecut în alt timp.

Adepții acestei aşa zise "noi filosofii" au folosit literatura erotică pentru a combate poststructuralismul, filosofia nietzscheană şi heideggerianismul, dar au făcut-o din postura ideologică marxistă.  Mai răbufnesc şi astăzi nostalgici ai şaptezecismului ca Dan Alexe ori apare câte un articol anacronic de genul celui întâlnit într-o revistă de la noi: "Mai bine un marxist sincer decât un liberal vopsit". Mai întâi că autorii acestei noi filosofii pe care eu o numesc "literatură scatofilă" au digerat cu greu atrocitățile din lagărul sovietic. De când cu "Arhipelagul gulag" e dificil să mai vorbeşti despre marxism ca o formă de umanism cum făcea Sartre, iar Glucksmann a înțeles asta mai târziu decât Panait Istrati. Apoi descrierea contemporaneității drept abatere constantă de la un set de valori ce au făcut să funcționeze lumea cum o ştiam noi nu e o idee nouă.  Hesiod vorbea din antichitate în mitul vârstelor despre decăderea de la o epocă de aur la una de argint, bronz şamd. "Cine trăieşte în contemporaneitate, trăieşte în eternitate!" a exclamat cineva, poate urmându-l pe Augustin cu al său "prezent din cele trecute, prezent din cele prezente şi prezent din cele viitoare", ceea ce s-ar fi dorit o altă justificare a lui "carpe diem" cirenaic. În fine, la noi e şi complicat să vorbeşti despre liberalism ca fiind de dreapta când în Occident liberalismul e considerat de stânga şi marxist, iar un segment important din opinia publică ce se manifestă în mass-media şi social-media de peste ocean îl contestă fix pentru aceste abateri.

Pentru zilele acestea, ultimele de concediu, recomand romanul "Acolo unde se avântă vulturii". Nu e o carte scrisă brutal cum obişnuia Sven Hassel s-o facă, nici conspiraționist cum o făcea Pavel Coruț. E lejeră, captivantă prin peisajele unde acțiunea e plasată şi prin contextul istoric, plină de eroism și cu happy end ca la Hollywood. Cartea merită citită înainte de a vedea filmul, chiar dacă în el joacă Richard Burton şi Clint Eastwood, are mai mult suspans aşa :).