Serviciile din turism şi drumurile de la noi mi se par deplorabile, mai ales dacă vrei să vizitezi orașul Unirii, Alba Iulia. Probabil că suntem singura țară europeană în care se călătoreşte cel mai greu între provincii. Dacă nu ne-ar lega această frumoasă limbă română, parcă am trăi pe planete diferite.
Nu există niciun tren direct din Constanța sau Bucureşti pentru Alba Iulia, la clasa I doi bețivi s-au luat la bătaie pe motiv că unul i-a furat celuilalt şase milioane de lei (controlorul spunea că sunt unguri și că se cunoșteau, dar asta contează mai puțin, cert e că de când au bani toți cocalarii nu mai vezi vreo diferență între clasa I și clasa a II - a, între business și economic etc), gara era în reparații şi trebuia să traversezi printre şinele de cale ferată prin nămol de la peron către gară pe o ploaie mocănească, prețuri mari la taxi şi autobuz (în Constanța te ia vara de la gară autobuzul supraetajat cu 1,5 lei și te lasă oriunde în Mamaia până la stația Caraiman, iar în Alba Iulia biletul de autobuz costă 2,5 lei și e valabil o oră pe rută - asta n-am priceput, ce poți face și cât poți călători cu mijloacele de transport în comun timp de o oră într-un oraș cu 40 de mii de locuitori?).
Recepționerul de la pensiune a fost respingător și parcă deranjat că îi vin turiști la 7 dimineața, în loc să se bucure că vin mai devreme și au rezervare. Știu că după ora 12 se face cazarea, dar putea să ne țină două bagaje la Recepție și să vorbească mai prietenos, că oricum nu venisem să-l vedem la el acasă, ci să vizităm cetatea. Care cetate merită vizitată pe de-a întregul, cinste celor care au ridicat-o și întreținut-o.
O noapte de cazare la pensiune costă mai mult decât la Sinaia sau în Mamaia, 100 de euro la un hotel din cetate ne cerea cineva la telefon (noi am plătit 120 de lei pe noapte, fără mic dejun ca să mergem unde vrem noi să mâncăm în oraș - cu mic dejun era 160), ăștia în ce țară se cred? La Sighişoara era de trei ori mai mic prețul anul trecut, iar zilele festivalului de artă medievală erau pline de activități.
Câteva titluri din "Dilema veche" care mi-au plăcut zilele trecute: "Narațiune, na rațiune!" Itinerarii spirituale "Într-o lume închisă şi fără ecou". Descartes spunea "Mundus est fabula" şi ca în sceneta cu animalele din pădurea tutelară unde jucau Toma Caragiu și Mircea Diaconu, am ajuns şi eu să văd Vințu de Sus de la Vințu de Jos. Atmosferă postapocaliptică, ca în "Twilight zone" sau ca în "Călăuza" lui Tarkovsky. Gările mici cred că au în toate țările ceva trist, înțeleg de ce nu-i plăceau lui Dem Rădulescu.
Îți poți face o idee câtă incompetență, corupție şi nepotism există într-o țară sau regiune după cantitatea de gunoaie suportată de locuitori. Ce suportă în jur suportă și în suflet, și în relațiile cu semenii.
Am fost acum câteva săptămâni la o nuntă unde mirele, navigator, semăna izbitor cu Roberto Benigni în "La vita e bella". Un om jovial ce animase atmosfera de când a venit să ia naşii pentru a merge cu ei la mireasă acasă. Nimic artificial sau crispat la el. Iată că există şi oameni veseli fără să ascundă vreo tristețe adâncă, aşa cum se întrezărea la Chaplin sau la ceilalți mari oameni de umor.
Două tragedii care au ilustrat conflictul civilizațiilor la începutul acestui mileniu: cea de la World Trade Center şi cea de la Beslan. De atunci încoace ni se tot arată că America, Europa şi Rusia sunt în egală măsură țintele terorismului şi continuăm să ne culpabilizăm pentru că n-am făcut destul pentru ca salbaticii să trăiască bine. Ciudat mod de a gândi şi contraproductiv. Democrația înseamnă puterea poporului, domnia legii, a majorității şi respectarea minorității, a individului, participare publică şi proceduri simplificate pentru a uşura viața în societate, nu dictatura minorităților resentimentare, vindicative şi revendicative. Numai în domenii ce privesc deciziile unor specialişti, precum comunitățile științifice, trebuie să decidă cei puțini care înțeleg mai multe.
Uneori am impresia că orice creator de opere culturale s-a luptat cu cineva sau ceva care i se opunea - prostul gust, potentați ai zilei, etc. Un fel de cenzură transcendentă în sens blagian care îl împiedica să elucideze un mister, să transforme cripticul în fanic sau, kantian vorbind, noumenul în fenomen. Brâncuşi ar fi cel mai bun exemplu. Totuşi, Cioran mi se pare singurul a cărui furie nu avea obiect, o țintă precisă. Ori poate că n-am identificat-o eu. Şi asta nu înseamnă că nu avea ținte ocazionale, vezi cazul Sartre, sau afinități elective cu oameni ca Gabriel Marcel şi Eugen Ionescu. Nu se limita la filosofii neantului critica lui, practic oricine dădea semne de inautenticitate, de impostură sau care îmbrățişa ideologii pernicioase cădea în ridicol lovit de pana lui. Avusese destule experiențe în tulburătorul mijloc de secol XX ca să se mai lase păcălit de vreo idee totală şi totalitară.
Cioran avea reacții aproape organice, viscerale față de impostori, la fel față de guralivii cronofagi care îi păreau nişte uzurpatori ai spiritului omenesc demn de întruchipări mai înalte şi aflat într-un raport mai deferent cu timpul. Iubea poezia scriitoarei americane Emily Dickinson şi vacanțele într-un orăşel francez de pe coasta normandă, Dieppe. Acolo revenea ori de câte ori se ivea ocazia, la fel ca Nietzsche la Sils Maria. Mai mult decât prin aforismele sale din cele 15 cărți scrise la Gallimard și în România până să plece în exil, "Caietele" sale publicate postum de consoarta Boué îi dezvăluie gândurile secunde, personalitatea nealterată de industria scrisului în care "toată lumea scrie şi nimeni nu se opreşte".
Nu există niciun tren direct din Constanța sau Bucureşti pentru Alba Iulia, la clasa I doi bețivi s-au luat la bătaie pe motiv că unul i-a furat celuilalt şase milioane de lei (controlorul spunea că sunt unguri și că se cunoșteau, dar asta contează mai puțin, cert e că de când au bani toți cocalarii nu mai vezi vreo diferență între clasa I și clasa a II - a, între business și economic etc), gara era în reparații şi trebuia să traversezi printre şinele de cale ferată prin nămol de la peron către gară pe o ploaie mocănească, prețuri mari la taxi şi autobuz (în Constanța te ia vara de la gară autobuzul supraetajat cu 1,5 lei și te lasă oriunde în Mamaia până la stația Caraiman, iar în Alba Iulia biletul de autobuz costă 2,5 lei și e valabil o oră pe rută - asta n-am priceput, ce poți face și cât poți călători cu mijloacele de transport în comun timp de o oră într-un oraș cu 40 de mii de locuitori?).
Recepționerul de la pensiune a fost respingător și parcă deranjat că îi vin turiști la 7 dimineața, în loc să se bucure că vin mai devreme și au rezervare. Știu că după ora 12 se face cazarea, dar putea să ne țină două bagaje la Recepție și să vorbească mai prietenos, că oricum nu venisem să-l vedem la el acasă, ci să vizităm cetatea. Care cetate merită vizitată pe de-a întregul, cinste celor care au ridicat-o și întreținut-o.
O noapte de cazare la pensiune costă mai mult decât la Sinaia sau în Mamaia, 100 de euro la un hotel din cetate ne cerea cineva la telefon (noi am plătit 120 de lei pe noapte, fără mic dejun ca să mergem unde vrem noi să mâncăm în oraș - cu mic dejun era 160), ăștia în ce țară se cred? La Sighişoara era de trei ori mai mic prețul anul trecut, iar zilele festivalului de artă medievală erau pline de activități.
Câteva titluri din "Dilema veche" care mi-au plăcut zilele trecute: "Narațiune, na rațiune!" Itinerarii spirituale "Într-o lume închisă şi fără ecou". Descartes spunea "Mundus est fabula" şi ca în sceneta cu animalele din pădurea tutelară unde jucau Toma Caragiu și Mircea Diaconu, am ajuns şi eu să văd Vințu de Sus de la Vințu de Jos. Atmosferă postapocaliptică, ca în "Twilight zone" sau ca în "Călăuza" lui Tarkovsky. Gările mici cred că au în toate țările ceva trist, înțeleg de ce nu-i plăceau lui Dem Rădulescu.
Îți poți face o idee câtă incompetență, corupție şi nepotism există într-o țară sau regiune după cantitatea de gunoaie suportată de locuitori. Ce suportă în jur suportă și în suflet, și în relațiile cu semenii.
Am fost acum câteva săptămâni la o nuntă unde mirele, navigator, semăna izbitor cu Roberto Benigni în "La vita e bella". Un om jovial ce animase atmosfera de când a venit să ia naşii pentru a merge cu ei la mireasă acasă. Nimic artificial sau crispat la el. Iată că există şi oameni veseli fără să ascundă vreo tristețe adâncă, aşa cum se întrezărea la Chaplin sau la ceilalți mari oameni de umor.
Două tragedii care au ilustrat conflictul civilizațiilor la începutul acestui mileniu: cea de la World Trade Center şi cea de la Beslan. De atunci încoace ni se tot arată că America, Europa şi Rusia sunt în egală măsură țintele terorismului şi continuăm să ne culpabilizăm pentru că n-am făcut destul pentru ca salbaticii să trăiască bine. Ciudat mod de a gândi şi contraproductiv. Democrația înseamnă puterea poporului, domnia legii, a majorității şi respectarea minorității, a individului, participare publică şi proceduri simplificate pentru a uşura viața în societate, nu dictatura minorităților resentimentare, vindicative şi revendicative. Numai în domenii ce privesc deciziile unor specialişti, precum comunitățile științifice, trebuie să decidă cei puțini care înțeleg mai multe.
Uneori am impresia că orice creator de opere culturale s-a luptat cu cineva sau ceva care i se opunea - prostul gust, potentați ai zilei, etc. Un fel de cenzură transcendentă în sens blagian care îl împiedica să elucideze un mister, să transforme cripticul în fanic sau, kantian vorbind, noumenul în fenomen. Brâncuşi ar fi cel mai bun exemplu. Totuşi, Cioran mi se pare singurul a cărui furie nu avea obiect, o țintă precisă. Ori poate că n-am identificat-o eu. Şi asta nu înseamnă că nu avea ținte ocazionale, vezi cazul Sartre, sau afinități elective cu oameni ca Gabriel Marcel şi Eugen Ionescu. Nu se limita la filosofii neantului critica lui, practic oricine dădea semne de inautenticitate, de impostură sau care îmbrățişa ideologii pernicioase cădea în ridicol lovit de pana lui. Avusese destule experiențe în tulburătorul mijloc de secol XX ca să se mai lase păcălit de vreo idee totală şi totalitară.
Cioran avea reacții aproape organice, viscerale față de impostori, la fel față de guralivii cronofagi care îi păreau nişte uzurpatori ai spiritului omenesc demn de întruchipări mai înalte şi aflat într-un raport mai deferent cu timpul. Iubea poezia scriitoarei americane Emily Dickinson şi vacanțele într-un orăşel francez de pe coasta normandă, Dieppe. Acolo revenea ori de câte ori se ivea ocazia, la fel ca Nietzsche la Sils Maria. Mai mult decât prin aforismele sale din cele 15 cărți scrise la Gallimard și în România până să plece în exil, "Caietele" sale publicate postum de consoarta Boué îi dezvăluie gândurile secunde, personalitatea nealterată de industria scrisului în care "toată lumea scrie şi nimeni nu se opreşte".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu