Să nu idealizăm incultura considerând-o naturalețe și să nu blamăm politețea confundând-o cu inautenticitatea. Un ghiolban striga din sală către doi artiști să cânte ce piese voia el, de parcă erau lăutarii lui, iar tinerii veniseră cu vioara lui George Enescu și cu un pian. A fost nevoie de polițiști să-l potolească și să-i dea de înțeles că nu e la cârciumă, ci într-un centru cultural, iar interpreții veniseră printr-un proiect al Radio România Cultural, "Vioara lui George Enescu la sate", cu un repertoriu prestabilit, să interpreteze piese clasice, nu să gâlgâie manele de ziua cuiva.
Văd că pentru unii propagandiști, dacă te legi de sistemul bancar privat sau de birocrații de la stat, ți se răspunde ca în comunism când criticai proletariatul: "dai în mine, dai în tine, dai în fabrici şi uzine". Ăştia prea iau totul în nume propriu, ei nu ştiu că e una să ataci comportamentul şi alta persoana sau instituția? Când nu-ți convine ceva la o persoană sunt multe alte persoane care au acel comportament, de pildă scobitul în nas pe stradă, deci comportamentul e dizgrațios în sine, altfel persoana poate fi amuzantă sau cu memorie bună, calități pe care le poți aprecia separat. Un profesor care ne preda la master, Sorin Alexandrescu, nepotul lui Mircea Eliade, povestea într-o emisiune cu Eugenia Vodă că Emil Cioran i s-a părut respingător când l-a invitat într-o zi la el în mansarda pariziană de pe Rue del Odeon - Cartierul Latin - şi a tăiat pâinea în mână, felii groase, cum se tăia pe vremuri folosind cosorul. Totuși, asta nu m-a împiedicat să le apreciez amândurora ideile.
Un proiectant bătrân de structuri futuriste, suprarealiste, prieten cu Salvador Dali, îşi prezintă portofoliul cu planşe din anii '70. Emisiunea e transmisă în direct, seara, de pe puntea unui vaporaş, în fundal se vede un colac de salvare prins de balustradă. În timp ce descrie nişte sfere mici, albastre, sirena ca un trombon răgușit a unui vapor care trecea prin preajmă îl blochează pe arhitect din explicații, acesta tresare şi ochelarii îi saltă pe nas. M-a amuzat teribil scena, câteodată apar astfel de personaje insolite, oameni captivați toată viața doar de un lucru, ingineri care îşi construiesc după ce ies la pensie tot felul de instalații sau maşinării prin curte, într-un elan monomaniacal care ignoră produsele tehnice de serie actuale mult mai practice.
Într-una din zilele trecute, la plajă, omul cu portavocea care luna trecută invita într-o scurtă croazieră turiştii de pe mal îşi completase repertoriul: "Nu mai beți o Cola şi veniți cu yola". Economiştii spun că orice alegere înseamnă renunțare, deci costul de oportunitate aici era o Cola. Asta pentru cei care nu le puteau face/avea pe amândouă, adică win-win :).
Un proiectant bătrân de structuri futuriste, suprarealiste, prieten cu Salvador Dali, îşi prezintă portofoliul cu planşe din anii '70. Emisiunea e transmisă în direct, seara, de pe puntea unui vaporaş, în fundal se vede un colac de salvare prins de balustradă. În timp ce descrie nişte sfere mici, albastre, sirena ca un trombon răgușit a unui vapor care trecea prin preajmă îl blochează pe arhitect din explicații, acesta tresare şi ochelarii îi saltă pe nas. M-a amuzat teribil scena, câteodată apar astfel de personaje insolite, oameni captivați toată viața doar de un lucru, ingineri care îşi construiesc după ce ies la pensie tot felul de instalații sau maşinării prin curte, într-un elan monomaniacal care ignoră produsele tehnice de serie actuale mult mai practice.
Într-una din zilele trecute, la plajă, omul cu portavocea care luna trecută invita într-o scurtă croazieră turiştii de pe mal îşi completase repertoriul: "Nu mai beți o Cola şi veniți cu yola". Economiştii spun că orice alegere înseamnă renunțare, deci costul de oportunitate aici era o Cola. Asta pentru cei care nu le puteau face/avea pe amândouă, adică win-win :).
Mama unei actuale studente care mi-a fost cândva elevă eminentă în gimnaziu îmi spune că fata ei și-a descoperit pasiunea pentru scenarii și regie după ce a fost un an la Comunicare și a urmărit săptămânal piese de teatru despre care a scris. Femeia repeta încântată propoziția: "Acum ea scrie" ca pe un act sacramental. Ori mi-am pierdut eu încrederea în puterea scrisului de a-ndrepta lumea, ori scrisul chiar e un surogat, un paleativ pentru indivizii abulici, nu știu, însă cuvintele acelea îmi sunau atât de goale după experiența de aproape zece ani de practică pe aici. Mai bine ar cânta sau ar picta, mai bine ar face un sport sau vreo acțiune de voluntariat pentru a salva urșii albi, pinguinii sau cormoranii de la extincție. Plus că scrisul însingurează mai mult decât orice altă activitate independentă.
Doi tineri frumoși, relaxați, americani și blonzi ne-au zâmbit într-o seară când am trecut unii pe lângă alții în parc. "El avea părul scurt, ea bălai" - ar fi cântat Ștefan Bănică Junior un obladi oblada văzându-i. Pe lângă grupurile gălăgioase de spărgători de semințe din jur, această prezență liniștită a lor mi-a redat pentru moment încrederea într-o normalitate pe care am cunoscut-o cândva în plimbările din frumoșii ani ai studenției, pe colinele Iașilor, între Biblioteca Centrală Universitară "Mihai Eminescu" și Grădina Botanică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu