Nostalgia paradisului pierdut şi goana după profit. Contradicțiile a două sisteme.

De la distanță şi peste ani totul pare să-i nemulțumească pe cei crescuți în comunism: dintr-o societate în care statul le asigura locuința, locul de muncă, educația, îngrijirea medicală şi îi scutea de responsabilitatea proprietății, s-au trezit azvârliți în tumultul concurenței, al căutării propriului rost. Cât de grea li s-a părut apoi libertatea!

La început au văzut că toți erau la fel de săraci, avea grijă statul comunist să nu aibă  unii mai mult decât alții, să distribuie în mod egal întunericul, frigul şi foamea (la nivelul maselor, căci elitele comuniste trebuiau privilegiate ca să întrețină propagandistic sistemul).  Apoi a venit anul 1989 când lumea trebuia să pornească de la tot ce se negase până atunci şi să construiască bazându-se pe individ şi nu pe mulțime. Unii au început să se îmbogățească tot mai mult, iar alții să piardă şi ce le mai rămăsese din comunism. Primii îi acuzau pe săraci de lene şi lipsă de inițiativă, iar aceştia din urmă pe cei dintâi de corupție, furt din avutul public prin afaceri cu statul, de lipsa concurenței loiale pe piața liberă, de monopol, oligopol etc.

Lagărul socialist le convenea în mai mare măsură moraliştilor, resentimentarilor ce doreau "ameliorarea" naturii umane şi salvarea din ghearele Occidentului decadent. Iadul capitalist însemna şomaj, inflație, falimente şi crize.  Nu ştiu cum se face însă că majoritatea trăieşte mai bine în capitalism decât în comunism, iar sărăcia din capitalism e net mai bogată decât cea din comunism. Să nu le lăsăm altora responsabilitatea fericirii noastre şi cu atât mai puțin statului. 

Donald Trump și succesul unui antreprenor în politică. Subcultura selfie sau de ce a pierdut Hillary Clinton alegerile în America.

Urmăresc de câțiva ani pe rețelele de socializare și în mass-media  succesul sau declinul în percepția publică al candidaților la funcțiile cele mai importante din stat la noi și peste ocean. De obicei apare unul susținut de presa mainstream sau a Establishment-ului și încă unul considerat din afara Sistemului. Acesta din urmă   pare să folosească mijloace de comunicare simple, dar eficiente: un selfie, un tweet, o postare pe Facebook. Limbajul folosit de el este de regulă contondent, provocator, în timp ce al celuilalt candidat e corect politic, standardizat, previzibil. Conectivitatea sau interactivitatea e o adevărată "revoluție în mediul virtual", cum o numea Alexandru Brăduț Ulmanu. Cine uită să învețe toată viața și nesocotește mijloacele noi de comunicare să nu se mire de ce își pierde publicul.

Am observat că puține mijloace de comunicare în masă țin la independența editorială și că devin adesea tonomatele puterii. Așa cum l-am susținut pe Iohannis în 2014 la noi pentru că a făcut din Sibiu ca primar unul dintre cele mai frumoase orașe, l-am considerat pe Trump acum potrivit pentru ceea ce înseamnă tenacitatea și perseverența unui om întreprinzător, cu asumarea de riscuri, dorință de a câștiga, căutarea feed-back-ului, inițiativă și responsabilitate, orientare spre oportunități, toleranță la eșec, încredere în sine și optimism, realizarea unei viziuni sau concept despre ceea ce vrea să fie întreprinderea lui, nivel mare de energie, creativitate și spirit de inovație, independență dar și lucrul în echipă, iar abilități manageriale pe măsură. Nu trebuie să adaug alte calități, ele pot fi găsite în orice manual de antreprenoriat. Numai că unii n-au trecut dincolo de aparența lui și au uitat cât a construit în carieră și câte locuri de muncă a creat. Eu îi cunoșteam povestea de ani buni și, dincolo de clovneriile cerute de societatea spectacolului în care trăim, știam că a făcut multe alte lucruri temeinice. Poporul american merită respectat pentru că nu s-a făcut de rușine prin alegerea lui. O altă administrație Clinton-Obama n-ar fi făcut decât să prelungească nemulțumirile deja existente în societate de trei decenii de când se află sub o formă sau alta în preajma guvernării. Povestea modelului democrației americane merge mai departe cu alte personaje.

Iluminismul, instinctele și rațiunea. Despre cum are dreptate cine strigă mai tare."Urlați, 5 minute, domnilor!"

Trenul se apropie de gara orașului Urlați. Controlorul trece prin vagoane și anunță: "Urlați, 5 minute, domnilor!"

Civilizația occidentală s-a remarcat de la început prin organizare și preeminența rațiunii asupra instinctelor. Socratismul, dreptul roman, căutarea proporțiilor și armoniei de către omul renascentist, arhitectura gotică, filosofia lui Blaise Pascal, pedagogia lui Comenius sau literatura motivațională de azi sunt mărcile acestei predilecții. Până și barbarii nordici au fost cuceriți de organizarea imperială și i-au păstrat artefactele când s-au întâlnit. Însă iubirea de rațiune nu e specifică întregii lumi. Sunt societăți cu indivizi în care manifestarea instinctelor e considerată autenticitate și semn al puterii. Lumea noastră a descoperit autoritatea și legea, în timp ce altora le sunt încă străine. Iar puterii fără autoritate avem datoria să i ne opunem cu autorități puternice. Rațiunea este o astfel de autoritate.

În creuzetul occidental anglo-saxon și latin, cu influențe fino-ugrice, slave, turcice sau arabe s-a creat ceea ce azi numim Iluminism. Scrierile lui Aristotel au fost redescoperite pe filiera comentatorilor Avicena, Averroes și Avicebron care-l vedeau apropiat întru idei, iar la noi cărturarul Dimitrie Cantemir devenise membru al Academiei de Științe din Berlin, ceea ce nu îl împiedica la vremea lui să se alăture succesiv otomanilor și lui Petru cel Mare în campanii. Nu mai zic de umanistul român Nicolaus Olahus pornit din Orăștie și de contribuția lui la regența ungară de atunci. Rațiunea e distribuită la fel în oricare dintre noi, ar spune Descartes și Kant, depinde cât alegem să o folosim.

Dar instinctele? Desigur că într-o civilizație a rațiunii în care instinctele sunt înțelese mai bine decât se înțeleg ele însele (de parcă ar vrea să fie înțelese și nu doar să se manifeste sau să defuleze), instinctele n-au fost ostracizate, acestora li s-a oferit spațiu de manifestare pe stadioane, la concerte, la mitinguri politice, etc. Dar a doua zi omul revenea la rațiune pentru a-ncepe o nouă viață. 

Civilizația occidentală - și cred că orice om civilizat - caută mai mult să afle adevărul decât să i se dea dreptate. Să se facă dreptate poate fi o nevoie și o dorință comună, pe când a ți se da dreptate este una pur egoistă, instinctuală. Argumentați și probați ca să se afle adevărul și să se facă dreptate. Dacă urlați, nu vi se dă dreptate oricum. Așa e rațional.