"Handmaid's tale" sau cum se manufacturează o distopie ultraconservatoare.

Nu, "Povestea slujitoarei" nu e o telenovelă ca "Sclava Isaura" din anii '90, cu amoruri între săraci și bogați blamate de aristocrați, ci un proiect distopic puritan, ultraconservator și postindustrial apărut după anul 2015, când în lume se atinsese apogeul Sodomei și Gomorei, iar femeile deveniseră infertile din cauza poluării, a pilulei de a doua zi, a anticoncepționalelor și avorturilor. Cele rămase fertile, mai ales femeile ușoare, erau luate de pe stradă și duse cu forța în stabilimente unde se pregăteau să devină slujnice în casele celor bogați și cu putere, urmând să le nască fii și fiice pe care soțiile acestora nu le puteau avea. 

Orice distopie apărută ca urmare a unui curent de opinie ce începe să se manifeste în societate la un moment dat pune o întrebare - de obicei retorică - precum: aici vreți să ajungem? La fel făcuse Orwell în "1984" când sesizase înclinațiile comuniste ale unor ocidentali (el fiind conștient că filmul său nu va fi difuzat în lagărul socialist), la fel fac și producătorii "Poveștii slujitoarei" observând revirimentul mișcărilor ultranaționaliste și de extremă dreapta din ultimii ani.

Ca orice lume răsturnată distopic, filmul prezintă mecanismul spălării creierelor ca omniprezent: frica inoculată față de trecutul dezmățat al omenirii, față de străini și de tot ce contravine preceptelor veterotestamentare. Mă întreb dacă nu asta le reproșa la vremea lor și Savonarola sau Luther contemporanilor? Știm ce s-a-ntâmplat apoi. Zilele trecute, spune și mass-media, o femeie însărcinată, adventistă, se sinucidea cu trei fete minore de mână aruncându-se înaintea trenului ce îi ducea pe bucureșteni la distracție în Constanța, cerându-și iertare într-un bilet de adio și scriind că nu mai suportă. Lapidar mesaj, ce nu mai suporta? Încă un copil? Lipsa banilor? Bătăile soțului? Dar soțul era harnic, făcea de toate, mătura chiar și scări de bloc. Atunci? Poate că o iritau fețele zâmbitoare ale celor care mergeau an de an să se distreze la mare, nu știm.

În ansamblu, serialul acesta cu aparență de noutate este o ecranizare și adaptare după romanul omonim scris în anii '80 de Margaret Atwood, iar el va face deliciul celor care au concepții ultrafeministe, misandre, antireligioase și stângist-anarhiste, admiratorilor "Pussy riot". Eu doar i-am perceput încărcătura ideologică, restul e talent regizoral și actoricesc.

Shin Godzilla din Tokyo și Colosul din Seul, două metafore cinematografice despre birocrație, individul uman și câteva diferențe culturale. "Gifted" - un film bun.

"Shin Godzilla", arătarea  celebră, începe să terorizeze capitala niponă și trei sferturi din film birocrații discută în ședințe ce-i de făcut. Peste dialoguri plutește amintirea bombei nucleare, ideea reconstrucției din propria cenușă, înlăturarea oricărei opinii contrare din partea vreunui membru al birocrației, amânarea, etc. Norocul vine din perioadele de hibernare când Godzilla împietrește ca să-și reîncarce bateriile atomice. Până la urmă tot cineva cu inițiativă, un tânăr cercetător, sătul de atâta vorbărie și încercări eșuate, găsește soluția să fie înghețată matahala din interior și povestea se încheie. "Birocrația este fundamentul democrație", cu această bazaconie îi răspunseseră înainte slujbașii lipsei de acțiune când le propusese un mod alternativ de gândire, mai eficient. Efecte speciale rudimentare și voci aspre, filmul fiind făcut de japonezi. Slab.

Americanii au și ei anul acesta o poveste cu giganți, "Colosul", dar nu e la fel de impersonală: capitala sud-coreeană Seul e bântuită de o măgăoaie care se dovedește a răspunde telepatic la gesturile unei tinere fără căpătâi dintr-un orășel american. Aici se vede talentul regizorilor hollywoodieni în a crea suspans și atmosferă. Problema vine de la sufletul zbârcit de rele, indiferență față de oameni și alcool al tinerei și tot de la ea vine rezolvarea prin compasiune și acțiuni reparatorii. Parabola colosului nu are o încărcătură ideologic-istorică la fel de vizibilă ca în varianta japoneză, democrația nefiind un slogan birocratic pentru americani, ci un mod de viață cotidian care îl privește direct pe individul uman.

Iar oameni sunt și copiii supradotați, geniile precoce, cum ne arată "Gifted", unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultima vreme. Nu dau spoilere, doar sunt măgulit să constat că filosofia se bucură încă de respect în mentalul occidental ca o punte necesară între știința exactă și creșterea normală a unui om, fie el și cu nevoi speciale (supradotații sunt considerați astfel) alături de ceilalți, fără ca excepționalitatea lui să-i facă imposibilă socializarea la vârste diferite. Enjoy it! 

P.S: Japonezii scriu cărți mai bine decât fac filme, rămân la cărțile lor :).

Maimuțe, alieni şi asasini plătiți în filmele din vara aceasta. Vârste şi loisir.

Da, da, oamenii sunt răi și maimuțele sunt bune, ce vină au ele că au evoluat, dar vor să trăiască tot în junglă? Ce caută oamenii cu tehnologia lor să le tulbure viața naturală, stilul de viață naturist? Ei chiar pot învăța să-și redescopere umanitatea de la maimuțe, sugerează filmul "Război pentru planeta maimuțelor" de anul acesta. Și tot de anul acesta, "Legământ extraterestru" preia clișeele din episoadele anterioare ale seriei: alienii au nevoie de oameni pentru a ieși din hibernare, tehnologia lor e mai avansată decât a noastră și mai bio, până și androizii, creația oamenilor, trec de partea lor, sătui de limitările noastre. Am înțeles, extratereștrii, maimuțele și chiar androizii sunt mai buni, să trecem mai departe.

Mai departe îi revedem pe Neo și Morpheus din "Matrix" căutând să se coalizeze împotriva liderilor Mafiei în filmul "John Wick", împotriva Cartelului, a Sindicatului sau a Masoneriei, nu e clar, din care fac și ei parte. Concluzia e clară pentru amândoi: din activitățile Mafiei nu te poți retrage, de la obligațiile față de ea nu te poți sustrage. După 20 de ani de la "Matrix"  bineînțeles că tot Keanu Reeves, alias John Wick, are condiția fizică mai bună decat Fishburn. Vizionare plăcută!

Pe unde călătorim la vârste diferite? Nu iau în calcul aici nopțile petrecute în cluburi sau zilele de plajă. În adolescență, după ce a trecut vremea taberelor cu clasa, ieși cu gașca pe bicicletă, campezi între copaci la marginea unui pârâu și explorezi Peștera Liliecilor sau munții Dobrogei ceva mai mici de înălțime. Apoi te încumeți la o expediție de mai multe zile pe Caraiman și pe Jepii mari din Bucegi. Tinerețea te prinde pe clisura Dunării, admirând spectacolul stâncilor abrupte, al fluviului albastru ce se strecoară în țară pe lângă statuia lui Decebal, apoi îmbrățișezi cu privirea pădurile și pârtia din Covasna, casa lui Eminescu de la Ipotești, dealurile Iașilor sau Balcicul pietros al reginei. La maturitate cauți pensiuni să te cazezi la Sinaia, Hunedoara, Alba Iulia sau Bran pentru a vizita castele și cetăți cu legendele lor. Iar bătrânețea te găsește vizitând stațiuni balneare şi mănăstiri în grup. Mai am de bifat câteva castele, cetăți și Delta până atunci. Happy journey! :)

P.S: Adaug o melodie recentă care îndeamnă la o călătorie cu mocănița în Maramureş printre case din turtă dulce. I with, I wish, I wish... :)