"Handmaid's tale" sau cum se manufacturează o distopie ultraconservatoare.

Nu, "Povestea slujitoarei" nu e o telenovelă ca "Sclava Isaura" din anii '90, cu amoruri între săraci și bogați blamate de aristocrați, ci un proiect distopic puritan, ultraconservator și postindustrial apărut după anul 2015, când în lume se atinsese apogeul Sodomei și Gomorei, iar femeile deveniseră infertile din cauza poluării, a pilulei de a doua zi, a anticoncepționalelor și avorturilor. Cele rămase fertile, mai ales femeile ușoare, erau luate de pe stradă și duse cu forța în stabilimente unde se pregăteau să devină slujnice în casele celor bogați și cu putere, urmând să le nască fii și fiice pe care soțiile acestora nu le puteau avea. 

Orice distopie apărută ca urmare a unui curent de opinie ce începe să se manifeste în societate la un moment dat pune o întrebare - de obicei retorică - precum: aici vreți să ajungem? La fel făcuse Orwell în "1984" când sesizase înclinațiile comuniste ale unor ocidentali (el fiind conștient că filmul său nu va fi difuzat în lagărul socialist), la fel fac și producătorii "Poveștii slujitoarei" observând revirimentul mișcărilor ultranaționaliste și de extremă dreapta din ultimii ani.

Ca orice lume răsturnată distopic, filmul prezintă mecanismul spălării creierelor ca omniprezent: frica inoculată față de trecutul dezmățat al omenirii, față de străini și de tot ce contravine preceptelor veterotestamentare. Mă întreb dacă nu asta le reproșa la vremea lor și Savonarola sau Luther contemporanilor? Știm ce s-a-ntâmplat apoi. Zilele trecute, spune și mass-media, o femeie însărcinată, adventistă, se sinucidea cu trei fete minore de mână aruncându-se înaintea trenului ce îi ducea pe bucureșteni la distracție în Constanța, cerându-și iertare într-un bilet de adio și scriind că nu mai suportă. Lapidar mesaj, ce nu mai suporta? Încă un copil? Lipsa banilor? Bătăile soțului? Dar soțul era harnic, făcea de toate, mătura chiar și scări de bloc. Atunci? Poate că o iritau fețele zâmbitoare ale celor care mergeau an de an să se distreze la mare, nu știm.

În ansamblu, serialul acesta cu aparență de noutate este o ecranizare și adaptare după romanul omonim scris în anii '80 de Margaret Atwood, iar el va face deliciul celor care au concepții ultrafeministe, misandre, antireligioase și stângist-anarhiste, admiratorilor "Pussy riot". Eu doar i-am perceput încărcătura ideologică, restul e talent regizoral și actoricesc.