To share or not to share. Noul Ev Mediu online - psihanaliza social media. Cum eșecul educației naște monștri și câte ceva despre șarlataniile emoționale.

Facebook-ul nu are un CNA care să-i supravegheze pe cei care distribuie conținut delirant sau care să amendeze distribuirea de imagini ce pot afecta emoțional utilizatorii. Fiind expresia cea mai de jos a democrației, rețeaua de socializare poate face obiectul psihanalizei, ca expresie a inconștientului, a Sinelui refulat în viața cotidiană ce defulează online. Contrar celor spuse de Freud, cum că inconștientul nostru e bine organizat, postările unora par o ladă de gunoi în care zac aruncate de-a valma dorințe interzise, frustrări acumulate, conspirații fanteziste, sabotaje soroșiste. Oameni puțin educați ne dezvăluie sharuind articole agramate cauza nefericirilor noastre: masoni, elite, americani, ruși, bruxellezi, rozicrucieni. Noi nu suntem vinovați cu nimic, autoritățile își fac treaba, părinții își petrec timpul cât mai mult alături de copiii lor, ne îngrijim casele, ne respectăm vecinii, știm să mergem civilizat pe stradă. 

Dezordinea mentală a unora care postează bazaconii pe internet poate părea creativă, ca semn al unei originalități nerecunoscute oficial, știu ei de ce. Însă bunul simț sau rațiunea ne îndeamnă să nu dăm crezare celor care au acumulat eșecuri școlare, profesionale sau familiale, pentru că au o mai mare predispoziție pentru astfel de relatări fantasmagorice. 

În fiecare om există predispoziția pentru mister și aproape toți avem dorința de a crede, dovadă e succesul bisericii, însă de la o speranță firească ce dă încredere și celui mai cultivat om la superstiții precolumbiene mai e mult. Stările determinate de acidul lisergic ale hippioților din anii '70  în căutare de OZN-uri sunt simple naivități față de certitudinile online de azi. Tu nu ești vinovat de nimic, n-ai nicio responsabilitate, alții mai mari și străini sunt de vină și tot alții mai mari, dar ai noștri, li se pot opune: un partid căruia să-i dai votul, un tiran salvator, un vraci cu tratamente minune pentru orice, o astroloagă ce deslușește dibaci îmbârligarea planetelor. Bun venit, Nou Ev Mediu! :))

Foloase necuvenite din răspândirea de informații false. Mizericordioase, reprezentantele sexului slab de la noi donează bani când li se cer, pentru cele mai sadice cauze. O persoană e declarată decedată, se strâng 800 de lei drept ajutor de înmormântare, apoi se anunță că persoana e de fapt grav bolnavă și, în fine, după câteva săptămâni nu se mai aude nimic. Banii s-au dat, s-au împărțit, nu mai contează. Escrocherii de felul acesta, care speculează mila, seamănă cu acelea care ne gâdilă mândria, de genul donațiilor pentru achiziționarea "Cumințeniei pământului" (recunosc, pentru opera lui Brâncuși am donat și eu 2 euro printr-un sms :D). Mila, mândria, frica - cele mai sigure surse de îmbogățire pentru șarlatani în țările credincioase.

"From Bacteria to Bach and Back: The Evolution of Minds" - Daniel C. Dennett. De la fungi la fugi sau despre competență fără comprehensiune. Unde capotează criticii metafizicii când analizează limbajul articulat.

Recunosc, pe Daniel Dennett l-am cunoscut prin intermediul cărții lui Richard Rorty - "Contingență, ironie și solidaritate", într-o abordare pragmatistă despre originea și evoluția limbajului la om. Așa cum e de bănuit, pragmatiștii privesc limbajul articulat ca pe o ladă de unelte utile supraviețuirii noastre. Cum spunea Wittgenstein, lumea noastră se limitează la cât putem traduce în cuvinte. 

Însă Dennett susține - prin comparații cu lumea animală sau computațională - că anumite acțiuni și calcule pot fi îndeplinite fără a fi înțelese. Pasărea construiește cuibul instinctiv, la fel cum un computer poate face miliarde de calcule complexe ori un smartphone poate instala felurite aplicații fără a le înțelege.

Înțelegerea sensului conotativ al cuvintelor e un proces eminamente uman. Dacă limba română poate fi folosită eficient fără înțelegerea ei, atunci limba îi vorbește pe oameni și nu ei o vorbesc. Asta îl reactivează pe Heidegger, iar întregul efort al evoluționiștilor limbajului, logicieni sau pragmatiști devine nul. Dennett demonstrează astfel tocmai ce trebuie să respingă: faptul că avem idei înnăscute. Când faci bine ceva fără să înțelegi de ce și cum, înseamnă că cineva - o persoană sau un grup de persoane - au lucrat la codul tău genetic, la dicționare și gramatici, astfel încât să nu dai greș. La fel cum există IT-iști care pun la punct limbajele de programare pentru computere, lingviștii și filosofii limbajului ne-au pus la punct programul propriei limbi, care deși e vie, mereu dinamică și adaptabilă, se mișcă într-un sistem axiomatic pe care cei mai mulți nu-l cunoaștem. Sau totul e activitatea Ființei care se ascunde în propria ei casă, Limba - cum ar fi spus Heidegger - și ale cărei urme trebuie să le recunoaștem în comunicarea dintre noi (ca să-i dau dreptate și lui Derrida). De o sută de ani, după Darwin și Carnap, metafizicienii sunt atacați de marxiști și neomarxiști cu argumente pseudo-științifice și de fiecare dată criticii lor sfârșesc dându-le dreptate oponenților: limba e o creație uimitor de organizată, la fel cum e și creierul uman.

Întrebări nocturne despre Socrate și relația lui cu Atena. Conștiința submisivă sau cum privilegiile limitează libertatea întărind controlul. Eleganța, viclenia și atenția în viața cotidiană.

Insomniac fiind, nimeresc joi pe la ora 2 un documentar pe History Channel  făcut de BBC despre Socrate și realizez cât de puține știam: Alcibiade trădase Atena democratică pentru aristocrația militară a Spartei din... amor spartan? Socrate purta dialoguri cu fiii nobililor într-un fel de casă conspirativă de la marginea Agorei, pentru că tinerii sub 18 ani nu aveau permis accesul în piață? Statuia zeului Hermes, mesagerul pentru oameni al celor din Olimp, fusese devastată de trădătorii democrației ateniene din înalta societate? Aristofan se dovedise cu piesa "Norii" - unde îl ridiculizează pe Socrate considerându-l sofist - doar un tânăr dornic de afirmare sau cu adevărat un apărător al democrației, știut fiind că Socrate disprețuia plebea? Dar pe aristocrații manipulatori Socrate îi demascase? De ce îl sfătuise prin vocea Pythiei oracolul din Delphi să nu intre în politică? De ce a fost condamnat abia după cucerirea Ateniei de către Sparta și după opt luni de ocupație militară, la revenirea democrației? Poate că iritase atât democrația cât și aristocrația evidențiindu-le defectele?

Trebuie să recunosc, din cele 29 de dialoguri platoniciene puține mi-au stârnit reflecții precum fragmentele din "Caietele" lui Cioran, asta deși Cioran era în egală măsură un admirator al civilizațiilor orale. Cu siguranță Socrate a fost un orator mai bun, mai expresiv, dar de ce disprețuia totuși scrisul, mijlocul acesta care ni l-a făcut acum cunoscut? Era Socrate un entertainer avant la lettre? Ar fi fost un bun creștin 500 de ani mai târziu, poate un discipol sau tovarăș pentru Iisus? Trebuie să recitesc "Dialogurile" cu mai multă atenție acum și fără presiunea examenelor din sesiuni. 

Eu am încredere mai multă în eficiența libertății responsabile și în autocontrol decât în coerciție și control social. Ai încredere în om, crește-l bine, respectă-i libertatea și acțiunile lui nu vor periclita societatea. Așa mi-am ales temele pentru licență și disertație - fără să aleg dintr-o listă a coordonatorilor -, așa mi-am ales locul de muncă, soția, prietenii, etc. Iubesc inițiativa personală și am încredere în alegerea carierei făcută din vreme. Însă controlul ierarhic din instituțiile de stat (la privat slugărnicia e oricum în fișa postului și corupția mai mare) generează abuzuri de putere atunci când un beneficiu e însoțit de condiția supunerii. De pildă, după cum am citit metodologia recent, acordarea voucherelor de vacanță e însoțită de condiții care transformă subalternii în jucăria voinței arbitrare a șefilor. Practic, dacă nu "faci frumos", nu le primești, iar dacă le primești și nu le folosești integral, plătești contravaloarea celor nefolosite. Pe lângă faptul că se impozitează din salariu în luna când îți parvin. 

Am înțeles că așa susținem antreprenoriatul autohton, pensiunile și hotelurile din țară, am înțeles că datoria bugetarilor e de a consuma și nu de a-și permite acumularea de capital, dar de ce să te umilească cineva prin asta, știut fiind că birocrații puși să conducă sistemul sunt de regulă mediocritățile din domeniu și nu elitele profesionale? Pentru că sistemul e democratic și trebuie să țină cont de nevoile celor mulți, dar nu întotdeauna prea culți, probabil. Totuși, în situațiile de criză, sistemul și societatea nu așteaptă soluții de la mediocrități și plebe, ci de la profesioniști, pe aceștia ne putem permite să-i neglijăm?

Îmi place rafinamentul simplu pe care îl întâlnesc destul de rar la oameni. Cineva care se află într-o poziție de apreciat sau de autoritate merită respectat numai dacă își păstrează modestia. Cei mai deștepți elevi pe care i-am învățat câte ceva din materiile pe care le predau nu erau deloc aroganți. Ceea ce înseamnă că inteligența și bunul simț nu sunt opuse cum cred șmecherii. Profesorii pe care i-am apreciat cel mai mult spuneau lucruri profunde cu vocea scăzută și cu note de umor. 

Dar am întâlnit și persoane care foloseau eleganța ca pe o armă a cenzurii. Eleganța incontestabilă - cu indicatori de status precum croiala costumului, modelul mașinii, marca pantofilor, a ceasului sau tipul telefonului mobil, destinațiile de vacanță sau meniurile din restaurantele de lux - cred că reprezintă un semn de slăbiciune, de viclenie care trebuie "să închidă gurile" și să distragă atenția. 

Nu îndemn la pustnicie și austeritate, dar știu că nu convingi prin accesorii exterioare când nu ești mobilat interior. Atenția, cel mai vânat bun al zilelor noastre, e ca Ulise cu tovarășii săi în drumul spre Ithaca: stă legată de catarg și are astupate urechile pentru a se feri de glasurile înșelătoarelor sirene. El știa că lucrurile care încântă simțurile și aparența sunt de cele mai multe ori doar mijloace prin care ne sunt schimonosite sufletul și esența. Privirea, gesturile și cuvintele unui om când intră într-un magazin, autobuz sau cancelarie oferă primele indicii de bună creștere și eleganță, restul se pierde în inerția obiectualului, a neînsuflețitului.