Întrebări nocturne despre Socrate și relația lui cu Atena. Conștiința submisivă sau cum privilegiile limitează libertatea întărind controlul. Eleganța, viclenia și atenția în viața cotidiană.

Insomniac fiind, nimeresc joi pe la ora 2 un documentar pe History Channel  făcut de BBC despre Socrate și realizez cât de puține știam: Alcibiade trădase Atena democratică pentru aristocrația militară a Spartei din... amor spartan? Socrate purta dialoguri cu fiii nobililor într-un fel de casă conspirativă de la marginea Agorei, pentru că tinerii sub 18 ani nu aveau permis accesul în piață? Statuia zeului Hermes, mesagerul pentru oameni al celor din Olimp, fusese devastată de trădătorii democrației ateniene din înalta societate? Aristofan se dovedise cu piesa "Norii" - unde îl ridiculizează pe Socrate considerându-l sofist - doar un tânăr dornic de afirmare sau cu adevărat un apărător al democrației, știut fiind că Socrate disprețuia plebea? Dar pe aristocrații manipulatori Socrate îi demascase? De ce îl sfătuise prin vocea Pythiei oracolul din Delphi să nu intre în politică? De ce a fost condamnat abia după cucerirea Ateniei de către Sparta și după opt luni de ocupație militară, la revenirea democrației? Poate că iritase atât democrația cât și aristocrația evidențiindu-le defectele?

Trebuie să recunosc, din cele 29 de dialoguri platoniciene puține mi-au stârnit reflecții precum fragmentele din "Caietele" lui Cioran, asta deși Cioran era în egală măsură un admirator al civilizațiilor orale. Cu siguranță Socrate a fost un orator mai bun, mai expresiv, dar de ce disprețuia totuși scrisul, mijlocul acesta care ni l-a făcut acum cunoscut? Era Socrate un entertainer avant la lettre? Ar fi fost un bun creștin 500 de ani mai târziu, poate un discipol sau tovarăș pentru Iisus? Trebuie să recitesc "Dialogurile" cu mai multă atenție acum și fără presiunea examenelor din sesiuni. 

Eu am încredere mai multă în eficiența libertății responsabile și în autocontrol decât în coerciție și control social. Ai încredere în om, crește-l bine, respectă-i libertatea și acțiunile lui nu vor periclita societatea. Așa mi-am ales temele pentru licență și disertație - fără să aleg dintr-o listă a coordonatorilor -, așa mi-am ales locul de muncă, soția, prietenii, etc. Iubesc inițiativa personală și am încredere în alegerea carierei făcută din vreme. Însă controlul ierarhic din instituțiile de stat (la privat slugărnicia e oricum în fișa postului și corupția mai mare) generează abuzuri de putere atunci când un beneficiu e însoțit de condiția supunerii. De pildă, după cum am citit metodologia recent, acordarea voucherelor de vacanță e însoțită de condiții care transformă subalternii în jucăria voinței arbitrare a șefilor. Practic, dacă nu "faci frumos", nu le primești, iar dacă le primești și nu le folosești integral, plătești contravaloarea celor nefolosite. Pe lângă faptul că se impozitează din salariu în luna când îți parvin. 

Am înțeles că așa susținem antreprenoriatul autohton, pensiunile și hotelurile din țară, am înțeles că datoria bugetarilor e de a consuma și nu de a-și permite acumularea de capital, dar de ce să te umilească cineva prin asta, știut fiind că birocrații puși să conducă sistemul sunt de regulă mediocritățile din domeniu și nu elitele profesionale? Pentru că sistemul e democratic și trebuie să țină cont de nevoile celor mulți, dar nu întotdeauna prea culți, probabil. Totuși, în situațiile de criză, sistemul și societatea nu așteaptă soluții de la mediocrități și plebe, ci de la profesioniști, pe aceștia ne putem permite să-i neglijăm?

Îmi place rafinamentul simplu pe care îl întâlnesc destul de rar la oameni. Cineva care se află într-o poziție de apreciat sau de autoritate merită respectat numai dacă își păstrează modestia. Cei mai deștepți elevi pe care i-am învățat câte ceva din materiile pe care le predau nu erau deloc aroganți. Ceea ce înseamnă că inteligența și bunul simț nu sunt opuse cum cred șmecherii. Profesorii pe care i-am apreciat cel mai mult spuneau lucruri profunde cu vocea scăzută și cu note de umor. 

Dar am întâlnit și persoane care foloseau eleganța ca pe o armă a cenzurii. Eleganța incontestabilă - cu indicatori de status precum croiala costumului, modelul mașinii, marca pantofilor, a ceasului sau tipul telefonului mobil, destinațiile de vacanță sau meniurile din restaurantele de lux - cred că reprezintă un semn de slăbiciune, de viclenie care trebuie "să închidă gurile" și să distragă atenția. 

Nu îndemn la pustnicie și austeritate, dar știu că nu convingi prin accesorii exterioare când nu ești mobilat interior. Atenția, cel mai vânat bun al zilelor noastre, e ca Ulise cu tovarășii săi în drumul spre Ithaca: stă legată de catarg și are astupate urechile pentru a se feri de glasurile înșelătoarelor sirene. El știa că lucrurile care încântă simțurile și aparența sunt de cele mai multe ori doar mijloace prin care ne sunt schimonosite sufletul și esența. Privirea, gesturile și cuvintele unui om când intră într-un magazin, autobuz sau cancelarie oferă primele indicii de bună creștere și eleganță, restul se pierde în inerția obiectualului, a neînsuflețitului.