Liiceanu e citat pe ultima copertă a acestui roman, învelitoare pe care o țin de fiecare dată cu grijă să nu se șifoneze: "Primul meu gând, odată-ncheiată lectura, a fost să-mi scriu pe cartea de vizită "Eu am citit Solenoid". E un eveniment care-ți taie oarecum viața în două: cine va citi cartea va înceta să mai fie un cititor de rând."
Eu nu l-am terminat, sunt doar la pagina 136 din 837 - sper să-l termin vara asta - dar descrierea lui Cărtărescu a unei vechi fabrici de țevi sudate bucureștene, pe lângă altele, mi-a trezit amintiri din copilăria petrecută la Năvodari, împărțită între leapșa jucată în Canalul Dunăre-Marea Neagră sau în valurile mării de pe plaja din Tabăra Năvodari și războaiele cu țevi de tuberman prin blocuri în construcție, la sfârșitul urbanizării comuniste. Aveam și noi o fabrică de pâine în cartier - azi dezafectată - acolo unde strada Rândunelelor făcea colț cu Albinelor, în spatele rândului de blocuri dincolo de care pe atunci începea câmpul în capătul căruia zăream de la balconul etajului al treilea halele fabricii de zahăr și ale întreprinderii mecanice IMAIA. Pe stânga șerpuiau conductele cu apă caldă ale orașului care urcau podul parcă spre rafinăria Midia, iar dincolo de Canal vedeam dimineața devreme ițindu-se din mare globul roșiatic al soarelui.
Fabrica de pâine a fost până în anii liceului un loc de atracție care ne gâdila papilele gustative; fie că eram în vacanțe, fie că puneam bani cei din clasă în timpul școlii, cineva dădea fuga și cumpăra o sacoșă cu franzele fiebinți care ne dilatau nările cu aroma cuptorului. Mai ales iarna, râdeam în clasă molfăind și povestind câte ceva până se suna de intrare. Clădirea de un albastru spălăcit a fabricii de pâine părea pentru noi, copii de muncitori în construcții ai comunismului, echivalentul cuptorului din casele de la țară despre care citisem în romane. Majoritatea eram și noi nepoți ai oamenilor de la țară pe care nu-i cunoscusem fiind mutați la oraș pentru că părinții noștri lucrau pe șantier. Puțini aveau părinții medici sau profesori ca să știe cum se trăiește burghez, dar aceia dintre noi care aveau dorință de carte n-au fost niciodată împiedicați să aleagă munca intelectuală, chiar dacă un tractorist câștiga pe atunci de zece ori mai mult decât ceilalți. Selecția valorilor era mai naturală atunci, într-un sistem artificial, decât acum când lăcomia și egoismul sunt considerate ceva firesc și economic rentabile.
Câteodată, mamele unora dintre noi ne strecurau zâmbitoare din miile de pâini ce cădeau rumenite pe bandă câteva prin geamul cu gratii lăsat deschis să se răcorească și ele. Îmi închipui acum dragostea pe care o trăiau auzindu-ne chiuind dincolo când unul dintre noi venea escaladând gardul înalt de ciment cu trofeele aburinde în brațe. Acelea erau mamele eroine, nu conceptul obtuz al lui Ceaușescu ce le transformase în fabrici de copii care urmau să fie înfometați de "alimentația rațională" a unor ingineri sociali cu minți bolnave de ideologia marxist-leninistă. Ca și azi, reflexele naturale de protecție a speciei umane venind chiar din interior au fost mai puternice decât îndoctrinarea. Când vreau să-mi aduc aminte că oamenii se iubesc totuși părintește, frățește, mă gândesc la femeile care lucrau în acea fabrică de pâine și la prietenii, la colegii mei din copilărie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu