Arhitectul roman Marcus Vitruvius Pollio descria corpul uman ca fiind sursa principală de proporții din cadrul ordinelor clasice ale arhitecturii. Desenul lui Da Vinci în cerneală pe hârtie e bazat pe corelațiile dintre proporțiile umane ideale și geometrie. Wikipedia ne amintește că Leonardo căuta legăturile omului cu natura, considerând că lucrările pe tema corpului sunt o analogie a lucrărilor despre univers.
Astfel de analogii nu sunt singulare în istoria culturii, ele se întâlnesc de la Platon și până la antroposofii recenți. Doar că Platon, idealist, găsea corespondențe între straturile sufletului - apetență, afectivitate, rațiune - și clasele sociale din cetate - producători, paznici, rege. Dreptatea domnește în cetate atunci când și părțile sufletului sunt în armonie, fiecare făcându-și treaba pentru care a fost destinată: una să hrănească, alta să apere, iar cea rațională să conducă. Nedreptatea se instalează când poftele (producătorii) conduc, afectele (paznicii) produc și rațiunea (regele) păzește.
Antroposofi ca Rudolf Steiner consideră și ei că omul e o ființă integrată perfect în univers, un microcosmos în macrocosmos, un întreg cu mai multe straturi spirituale. Ceea ce făcea Spinoza cu "Deus sive natura" fac teosofii și antroposofii, tot un orgoliu luciferic și ăsta. Organicismul în viața socială și spirituală e la fel de periculos ca și mecanicismul în sociologie. Vietățile funcționează în lumea naturală prin selecție, darwinist, societățile nu. Roțile pot fi schimbate la o mașină cu altele noi fără a împiedica funcționarea ei, omul potrivit însă aduce plusvaloare instituțiilor.
Logica ne spune că nu toate analogiile sunt științifice, multe fiind simple ilustrări și metafore. Cum îi spunea Tic din "Cireșarii" unuia: "Tu când spui "să-mi sară ochii", chiar te aștepți să-ți sară?". O figură de stil, o metaforă, o comparație pot sugera ceva despre caracterul oamenilor, pe baza lor nu se pot face demonstrații. Când compari Marte cu Pământul, căutând cât mai multe asemănări, faci o analogie științifică, iar cum analogia e un tip de argument nedeductiv, concluzia că există sau a existat viață pe planeta roșie rămâne tot probabilă. Așa înțeleg că lucrurile trebuie luate "cum grano salis" ori mai precis că ilustrările om-cetate-univers au caracter educativ, moralizator, nu demonstrativ. Însuflețitul nu se pretează la similitudini cu neînsuflețitul. Omul are conștiință de sine, ceva lipsit de echivalent în orice mineral sau aglomerare de stele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu