- Am fost întreaga viață pasionat de prăjituri. Când chiuleam în liceu de la ore (chiar prea rar, în clasa a XI-a n-am avut decât trei absențe nemotivate), mergeam la cofetăria Atlantic din centrul Năvodariului şi cu o prăjitură Ponci sau cu o Broscuță glazurată :)), cu vreo Amandină, Tortuleț, Diplomat sau Caraiman în față priveam pe geam şi meditam la agitația oamenilor din stația de autobuz din centrul oraşului sau a maşinilor din intersecție. Acum însă mi-am amintit de o cofetărie din studenție, aflată într-un spațiu mic, de vreo 20 de metri pătrați, dar cu vitrine unde tronau torturi uriaşe glazurate şi cu marțipan. Mă simțeam ca un copil care îi însoțeşte pe Hansel şi Gretel; cât aşteptam comanda cu iubita alături priveam transportați amândoi creațiile de poveste care ne stârneau papilele gustative. La şcoală mă întrebase o elevă în lunile trecute dacă am văzut filmul despre fabrica de dulciuri "Willie Wonka" şi am spus că nu am văzut decât secvențe dintr-un trial pe la un post tv, dar îmi închipui că atmosfera trebuie să fi fost aidoma cu aceea din cofetăria de pe bulevardul ieşean care duce de la Piața Unirii către Palatul Culturii;
- Instituțiile oficiale sunt ierarhice şi presupun abilități tehnice deopotrivă cu obediență în diferite forme. Rețelele de socializare sunt neierarhice, dar popularitatea cuiva de acolo tinde să ia forme ierarhice. Puțini oficiali îşi păstrează nivelul simpatiei în spațiul virtual ca şi în cel instituțional clasic, dar bineînțeles că nicio rețea de socializare nu scapă de intruziunea politicului. Poate mai mult decât identificarea preocupărilor opiniei publice formate online, ceea ce contează pentru politic e să adere această opinie la proiectele sale, lucru firesc. Astfel încât să uiți de preocupările tale şi să te ocupi de ale altora care ştiu să şi le gestioneze mai bine. Mecanismul similar se produce atunci când mergi la cumpărături după ce ai nevoie şi vii acasă cu ce ai poftit sau cu ce te atrage pe loc. Cum sună versul unei melodii de la noi, "fericirea vine din dorințe" :).
Am mai scris pe aici despre structuralişti şi cât sunt ei de fideli marxismului. Ideile comuniste știu să se strecoare insidios în preocupările contemporane sub forma structuralismelor, milenarismelor sau altor "isme", la fel cum și metafizica și-a găsit locul de refugiu în hermeneutica filosofică. Din locurile lor și luând întruchipări diferite, idealismul sau spiritualismul metafizicii și materialismul sau structuralismul marxist lucrează în felul lor pentru a ne câștiga încrederea. Noam Chomsky rămâne cum îl știm la convingerea lui șaptezecistă că economia de piață e sursa nedreptăților din lume, deși comunismul cred că a sărăcit estul continentului european și l-a polarizat social mai rău decât vestul capitalist, distrugând inclusiv clasa de mijloc interbelică. Totuși, el o ținea langa înălțând și săptămânile trecute statui socialiste în diferite articole din mass-media, cum e specific oricărui prozelit al religiei marxiste, iar în generația sa celebrul antropolog structuralist Claude Lévi-Strauss - aflu din cartea lui Paul Johnson, Dușmanii societății - găsea nici mai mult nici mai puțin decât că ştiința pe care o învățăm cu toții având obiect de studiu, metode şi legi proprii - cu rezultatele sale practice tehnologice - nu se opune gândirii empirice, magice sau sălbatice, fiind o altă față a aceleiași monede. Absența diferențierilor de acest gen consideră inutile toate descoperirile de până acum și echivalează standardele vieții civilizate cu ale oamenilor cavernelor, asta o fi corect pentru ceea ce înseamnă adevăr istoric și științific? Altfel spus, prin metode complet diferite se poate ajunge la un rezultat asemănător şi printr-un parcurs la fel de coerent precum construcția unei teorii ştiințifice, chiar dacă limbajul nu este unul comun, ci primitiv individual. Adică incantațiile şamanice pot avea efecte similare cu ale Nurofenului pentru durerile de cap, aşadar, iar descântecele de deochi aceleaşi cu discuția pe care o ai cu un psiholog sau confesor.
Bineînțeles că nu sunt de acord cu această apologie pe care o fac structuraliştii laturii întunecate a indivizilor sau istoriei, aşa cum erau ditirambii înălțați de Foucault devianților sau cum Freud stabilea echivalențe între gândirea copilului condus de complexul Oedip, a adultului nevrotic sau a sălbaticului din triburile aborigenilor despre care citise în The Golden Bough a lui Sir James George Frazer și pe care îl considera un reper științific pentru ceea ce numesc epistemologii "protocoale de observație", adică realitatea surprinsă fidel în enunțuri. Or, până și Darwin a refuzat colaborarea cu Marx, știind că teoria lui nu poate fi extinsă la nivel social, așa cum diversitatea penajului sau ciocurilor papagalilor observată de el în arhipelagul Galapagos nu îl îndemna să considere că papagalii vor evolua luând unii forma și culoarea celorlalți.
P.S: Tocmai am aflat zilele trecute despre tradiționala salată de Boeuf românească (Beef Salad) - și care îmi place mie atât de mult - că e de origine rusească. După mămăliga și sarmalele împrumutate de la turci și arabi ("sarma" vine de la un termen turcesc, "sarmâk" = "a înveli", "a ambala", de unde și denumirea shaormei), mă întreb ce alte surprize mai pot avea din punct de vedere etno-gastronomico-lingvistic. Chiar, de unde vin diacriticele noastre? :). Bineînțeles că din latină, italiană şi greacă, "t", "zz" sau "tz" devenind "ț": ex. "benedictio", "intermezzo", "tzatziki" etc.
Istoria culturii aminteşte în treacăt despre relația filosofilor cu banii. Majoritatea nu erau oameni săraci. Thales chiar a făcut bani frumoşi anticipând o recoltă bogată de măsline, a cumpărat toate presele mileziene şi apoi le-a închiriat, făcând avere. Socrate nu pare sărac, de vreme ce avea casă şi soție cu doi copii, iar el umbla prin piață stând la taclale cu atenienii, fiind apreciat şi la petreceri sau în războaie. Platon era din familie de aristocrați şi avea destui bani să întemeieze academii. Aristotel era bine plătit ca mentor al lui Alexandru Macedon, care îi și trimitea exemplare din plantele sau animalele găsite în campaniile sale de cucerire ca să-şi facă definițiile și clasificările cât mai complete. Chiar din debutul "Metafizicii" am reținut prin facultate că Aristotel scria despre primii cercetători ai matematicii ca fiind preoții înstăriți egipteni, care ajunseseră la un nivel suficient de confort pentru a studia detaşat lumea. Montaigne avea suficienți bani ca să călătorească din Franța către Italia - trecând prin Germania, Austria și Elveția - și să își ia notițe despre obiceiurile oamenilor. Și chiar în apusul epocii moderne sunt cunoscute disputele filosofilor pentru funcțiile academice și bani, cea mai celebră fiind cea dintre Schopenhauer și Hegel. Mizantropul Schopenhauer era fiu de negustor înstărit, deci om cu spirit antreprenorial. Marx am înțeles că a scris și el pentru bani, iar copiii pe care i-a avut cu soția sa, Jenny, i-a întreținut scriind presat de creditori (pe o pagină de internet despre viața lui, cineva comenta: "A adunat multă ură... pentru că era ateu", iar altcineva replica: "A adunat și mulți simpatizanți... Pentru că oamenilor le place să se lase amăgiți". Reținem de aici verbul "a aduna", ce și cum adunăm în viață? Paul Johnson, în Dușmanii societății situa filosofiile istoriciste ca marxismul printre pericolele la adresa civilizației menținând-o pauperă, în timp ce "Filosofii moderni vâjâie cu avionul de la un congres internațional la altul; preocupările lor sunt, într-o măsură din ce în ce mai mare, împărtășite global"). Wittgenstein însă a crescut într-o atmosferă aristocrată, cu serate la care se prezentau cei din înalta societate austriacă, iar faptul că avea hauslehrer i-a cultivat spiritul autodidact. Kant însuși fusese profesor particular și câștigase bani frumoși de la cei din înalta societate pentru lecțiile sale. Într-o vreme, eu consideram snobism încercarea unora de a le asocia ideilor un statut special în viața societății, dar poate că ele chiar îl au și unele idei cer ele însele haine de gală.
Iată ce scrie chiar şi stoicul Seneca în De vita beata despre atitudinea înțeleptului față de bani: "Înțeleptul, de fapt, nu se socotește nedemn de nici unul dintre darurile sorții: nu iubește bogățiile, dar le preferă; nu le primește în suflet, ci în casă; nu respinge averile pe care le are, ci le păstrează și dorește ca acestea să îi ofere un material mai bogat pentru virtutea sa".
Iar pentru că universitățile au fost din toate timpurile centrele care au tezaurizat ideile umanității, sper să găsesc un clip care le face cinste. Fără anii petrecuți la universitatea unde am absolvit studiile de filosofie, viața mea cu siguranță ar fi fost mult mai săracă, iar dacă aș mai fi citit cărți, probabil că aș fi avut o idee mult mai vagă despre cum se găsește această viață transpusă în ele. Și tot Paul Johnson, în capitolul "Turn de fildeș sau fabrică de cunoștințe?" constata: Funcția principală pe care o are o universitate în societate este de monitor și custode al culturii acesteia. În The Idea of a University, John Henry Newman a caracterizat-o, printr-o expresie nobilă, drept "cea mai înaltă putere protectoare a tuturor cunoștințelor și științei, a faptelor și principiilor, a cercetării și descoperirii, a experimentului și speculației; ea cartografiază teritoriul intelectului și are grijă să nu existe vreo impietate ori capitulare de nici o parte". Însă tocmai pentru că deține rolul principal în îndrumarea mișcării intelectuale a societății, universitatea are o droaie de dușmani aprigi, dornici să pună mâna pe ea și să-i pervertească puterea în scopurile lor sordide sau imorale. Această primejdie a fost remarcată acum trei sute de ani de Thomas Hobbes în ultima parte din Leviathan (1651): "Întrucât universitățile sunt izvoarele doctrinei civile și morale din care predicatorii și lumea bună scot apa pe care o află și stropesc cu ea norodul, fără îndoială că trebuie să avem mare grijă ca acea apă să nu fie pângărită nici de veninul politicienilor păgâni, nici de incantația duhurilor amăgitoare" (p. 221)
Se întâmpla uneori să revin pe înserat de la Biblioteca Centrală Universitară către căminul studențesc - după ce îmi conduceam iubita la căminul ei - şi să parcurg cele câteva sute de metri de la stația de tramvai, străjuit de teii ale căror frunze foşneau când şi când mângâiate de vânt şi de lumina gălbuie a felinarelor în aerul proaspăt al Copoului. Drumul, spălat de vreo ploaie scurtă de vară, făcea din plimbare aproape un ritual in care te deplasezi liniştit şi tăcut pentru că îi ştii destinația, după o zi în care petrecusem cu mintea nenumărate pagini din înțelepciunea milenară a omenirii. Am regăsit doar de câteva ori apoi astfel de stări: o dată, într-un parc din Metzovo într-o seară când am însoțit un ansamblu folcloric la un festival din Grecia, altă dată - când veneam noaptea pe bicicletă în Germania către căminul universității Konstanz printre case liniştite şi curate, altă dată - acum vreo şapte ani când aşteptam autobuzul către casă venind de la serviciu într-o stație din orașul Ovidiu. "Toate se fac la vremea lor şi sunt la locul lor", spune o vorbă. Şi "să nu tulburi lucrurile care au ajuns a fi liniştite". Acele momente din existența noastră le trăiam ca pe o recompensă pentru efortul învățatului dinaintea admiterii la facultate sau din studenție, dar în anii aceia nu le apreciam îndeajuns. Mi se părea că erau doar începutul pentru ceva mult mai plăcut. Dar cât de mult contează să fii alături de oamenii care şi-au cultivat aceleaşi valori ca şi tine, prin locuri unde plutesc în aer ideile marilor cărturari şi buna dispoziție. Mai cunosc puțini oameni dispuşi să discute relaxat o idee, iar faptul că m-am ocupat şi de politică m-a înrăit prea mult. Aș mai face o facultate într-unul din marile oraşe culturale doar ca să pot regăsi astfel de plimbări, dar ştiu că nu se poate. Căderea mea din Paradis, acel "Descensio ad inferos" a început când am crezut că pot schimba în oameni ceva fără să pierd eu nimic din momentele pe care le câştigasem prin propriul efort intelectual, prin disciplină interioară şi abordarea boemă a lumii. Oare am pierdut timpul de atunci și până azi? Sau l-am câștigat pentru ceea ce numim îndeobște viață a spiritului, contemplând și comparând înfățișările lumii din jurul nostru, pe unde am trecut?
