Istoria culturii aminteşte în treacăt despre relația filosofilor cu banii. Majoritatea nu erau oameni săraci. Thales chiar a făcut bani frumoşi anticipând o recoltă bogată de măsline, a cumpărat toate presele mileziene şi apoi le-a închiriat, făcând avere. Socrate nu pare sărac, de vreme ce avea casă şi soție cu doi copii, iar el umbla prin piață stând la taclale cu atenienii, fiind apreciat şi la petreceri sau în războaie. Platon era din familie de aristocrați şi avea destui bani să întemeieze academii. Aristotel era bine plătit ca mentor al lui Alexandru Macedon, care îi și trimitea exemplare din plantele sau animalele găsite în campaniile sale de cucerire ca să-şi facă definițiile și clasificările cât mai complete. Chiar din debutul "Metafizicii" am reținut prin facultate că Aristotel scria despre primii cercetători ai matematicii ca fiind preoții înstăriți egipteni, care ajunseseră la un nivel suficient de confort pentru a studia detaşat lumea. Montaigne avea suficienți bani ca să călătorească din Franța către Italia - trecând prin Germania, Austria și Elveția - și să își ia notițe despre obiceiurile oamenilor. Și chiar în apusul epocii moderne sunt cunoscute disputele filosofilor pentru funcțiile academice și bani, cea mai celebră fiind cea dintre Schopenhauer și Hegel. Mizantropul Schopenhauer era fiu de negustor înstărit, deci om cu spirit antreprenorial. Marx am înțeles că a scris și el pentru bani, iar copiii pe care i-a avut cu soția sa, Jenny, i-a întreținut scriind presat de creditori (pe o pagină de internet despre viața lui, cineva comenta: "A adunat multă ură... pentru că era ateu", iar altcineva replica: "A adunat și mulți simpatizanți... Pentru că oamenilor le place să se lase amăgiți". Reținem de aici verbul "a aduna", ce și cum adunăm în viață? Paul Johnson, în Dușmanii societății situa filosofiile istoriciste ca marxismul printre pericolele la adresa civilizației menținând-o pauperă, în timp ce "Filosofii moderni vâjâie cu avionul de la un congres internațional la altul; preocupările lor sunt, într-o măsură din ce în ce mai mare, împărtășite global"). Wittgenstein însă a crescut într-o atmosferă aristocrată, cu serate la care se prezentau cei din înalta societate austriacă, iar faptul că avea hauslehrer i-a cultivat spiritul autodidact. Kant însuși fusese profesor particular și câștigase bani frumoși de la cei din înalta societate pentru lecțiile sale. Într-o vreme, eu consideram snobism încercarea unora de a le asocia ideilor un statut special în viața societății, dar poate că ele chiar îl au și unele idei cer ele însele haine de gală.
Iată ce scrie chiar şi stoicul Seneca în De vita beata despre atitudinea înțeleptului față de bani: "Înțeleptul, de fapt, nu se socotește nedemn de nici unul dintre darurile sorții: nu iubește bogățiile, dar le preferă; nu le primește în suflet, ci în casă; nu respinge averile pe care le are, ci le păstrează și dorește ca acestea să îi ofere un material mai bogat pentru virtutea sa".
Iar pentru că universitățile au fost din toate timpurile centrele care au tezaurizat ideile umanității, sper să găsesc un clip care le face cinste. Fără anii petrecuți la universitatea unde am absolvit studiile de filosofie, viața mea cu siguranță ar fi fost mult mai săracă, iar dacă aș mai fi citit cărți, probabil că aș fi avut o idee mult mai vagă despre cum se găsește această viață transpusă în ele. Și tot Paul Johnson, în capitolul "Turn de fildeș sau fabrică de cunoștințe?" constata: Funcția principală pe care o are o universitate în societate este de monitor și custode al culturii acesteia. În The Idea of a University, John Henry Newman a caracterizat-o, printr-o expresie nobilă, drept "cea mai înaltă putere protectoare a tuturor cunoștințelor și științei, a faptelor și principiilor, a cercetării și descoperirii, a experimentului și speculației; ea cartografiază teritoriul intelectului și are grijă să nu existe vreo impietate ori capitulare de nici o parte". Însă tocmai pentru că deține rolul principal în îndrumarea mișcării intelectuale a societății, universitatea are o droaie de dușmani aprigi, dornici să pună mâna pe ea și să-i pervertească puterea în scopurile lor sordide sau imorale. Această primejdie a fost remarcată acum trei sute de ani de Thomas Hobbes în ultima parte din Leviathan (1651): "Întrucât universitățile sunt izvoarele doctrinei civile și morale din care predicatorii și lumea bună scot apa pe care o află și stropesc cu ea norodul, fără îndoială că trebuie să avem mare grijă ca acea apă să nu fie pângărită nici de veninul politicienilor păgâni, nici de incantația duhurilor amăgitoare" (p. 221)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu