"În sfârșit. Te iubesc la loc" - un comentariu interesant. Ce înseamnă a fi spectator și despre judecata de gust.

Răspunsul acesta dat de o cititoare cuiva pe internet m-a năucit cu frumusețea lui. Eu învățasem la Psihologie că sentimente precum iubirea și ura sunt oarecum constante și de durată, însă acest "te iubesc la loc" restabilește ceva ce părea că s-a pierdut după vreo dezamăgire. Iubirea nu își mai găsea locul, iar după o îndreptare și o iertare pentru vreo greșeală a revenit la locul ei. Bineînțeles că o femeie îi scria asta unui intelectual pe care îl citesc și uite cât de cuceritor a făcut ea să sune limba română!

Spectatorii sunt de două feluri: angajați și neangajați. Spectatorul angajat are un interes - politic, economic, ideologic etc. Pe acesta îl recunoști de îndată ce îi vezi profilul. Sunt indicatori de status, formule lingvistice, tropi, însemne care îl dezvăluie imediat. Spectatorul neangajat însă e contemplativ cam cum se declara Pitagora filosof: în timp ce unii joacă pe teren, iar alții urmăresc meciul spărgând semințe cumpărate de la cei care le vând printre scaune, spectatorul neangajat - presupunând că merge la un meci sau la un spectacol cineva fără să fie pasionat de acestea - nu caută meciul. Sau nu numai meciul, spectacolul. A nu se confunda cu aceia care cască gura fără să priceapă o iotă din ce se întâmplă, cu pierde vară. Acesta caută să înțeleagă principiile, regulile, rolurile și relațiile. Apoi procedează și cum recomanda Epictet, la exprimarea lor prin fapte după ce și le-a însușit.
Spectatorul neangajat personal în disputa unor tabere nu poate fi făcut să-i placă o punere în scenă fără a ține cont de o judecată de gust în sens kantian, adică în lipsa a ceva frumos. Nu spun "sublim", pentru că sublimul este forma perfectă a frumuseții, " frumusețea fără scop", așa cum sublim e comentariul din titlul acestei postări :). Rămân la nivelul frumuseții și atenției ce i se cuvine.
Atenția este și ea voluntară, involuntară sau postvoluntară. Nu mă refer aici la ultima, pentru că atenția postvoluntară e specifică sportivilor, tehnicienilor sau artiștilor ce au dobândit-o prin exerciții îndelungate, deși sunt convins că și-au format-o și specialiștii din alte domenii. Mă gândesc la diferența dintre atenția pe care o acordă un spectator angajat unei reprezentații (meci, talk-show etc) și un spectator neangajat. Atenția voluntară e angajată și presupune un efort însoțit de consumul energiei nervoase. Atenția involuntară sau peste voința cuiva poate însă fi atrasă atât de ceva plăcut, cât și de ceva neplăcut - cazul pozitiv al gestului frumos surprins pe stradă la cineva sau negativ al unei mârlănii la fel de stradale ori manifestațiilor forțate din comunism. Ea nu presupune alegerea liberă a ceea ce atrage atenția. Se face fără voință sau peste voința receptorului, sofistic. Când atenția involuntară e atrasă de ceva plăcut poate chiar energiza și construi. Din acel moment, spectatorul neangajat devine și el angajat, dar pe o cale care a fost legitimată de frumusețea a ceea ce a atras atenția. Kitsch-ul  nu poate fi promovat fără a lua spectatorii cu forța,  deci, pe când frumusețea îi atrage de la sine când e sesizată. Cine o ține captivă?

Și pentru că am amintit de frumusețe, cred că filmele clasice au așa ceva:

O petiție bizară și alte câteva lucruri asemenea

Exemplu de soluție greșită: o petiție online pentru scoaterea concursului de titularizare. Câțiva profesori frustrați s-au gândit ei, după încercări repetate eșuate de a se titulariza prin diferite școli, că ar trebui scos acest concurs scris. Adică nici măcar o deprindere de bază cum e scrisul în limba română să nu li se mai verifice? Oricum după noul plan cadru dispare încă o oră de limba română de la gimnaziu. Asta după infuzia de licențiați din ultimii ani care au absolvit facultățile la "fără frecvență" și se fac de râs prin școli nefiind capabili să țină o oră de la catedră. Dar în stilul nostru provincial de alegere a pilelor, cunoștințelor și relațiilor, ce garanție vom avea că nu apar în sistem și alți corupți sau incompetenți care adaugă dificultăți suplimentare profesioniștilor deja suprasolicitați? Descentralizarea ne-a democratizat societatea și a deplasat decizia "la firul ierbii", către beneficiarul direct - comunitatea -, dar dacă în comunism centralismul făcea să fie numit de la vârf, primar, văcarul satului și astfel să-i terorizeze pe gospodari unul care se simțea îndreptățit în abuzuri de viața lui de până atunci, descentralizarea nu ar trebui să însemne în educație, sănătate sau siguranța oamenilor că fiecare decident local își alege persoanele preferate. Astfel de situații transformă instituțiile publice în organizații închise, monolit, cu mecanisme arhaice de selectare a personalului și chiar periculoase prin aceleași mecanisme. Eu țin la ideea de post obținut prin concurs la nivel național în care să se verifice aptitudinile pedagogice ale dascălilor, competențele și mai ales câteva deprinderi elementare, precum scrierea corectă în limba română... chiar și a unei petiții online. Mai mult decât de generațiile slabe care vin în rândul elevilor mă tem de generațiile slabe din rândul profesorilor. De politicieni nu mai spun, pentru că eșecul e vizibil de mai bine de un sfert de secol încoace, iar fără el nu erau posibile toate celelalte.

Văd că unii scriu pe internet despre "transilvanism" ca și cum ar fi o formă de iredentism, ceea ce mi se pare la fel de amuzant ca și cum ai scrie în stil protocronist despre dacism. Pentru mine, transilvanismul sau admirația pentru Ardeal nu e decât bucuria întâlnirii românilor dintr-o regiune a țării cu aceia din altă regiune la fel de frumoasă. Ardelenii se pot lăuda cu marea sau cu Delta - care sunt tot ale lor - la fel cum se bucură muntenii, moldovenii sau dobrogenii de castelul Corvinilor sau de Sighișoara. Să ne facem noi datoria în familie, la serviciu, să fim civilizați și să ținem la valori - acesta  cred eu că e primul semn de patriotism, nu manipulările patriotarde.

E ternă uniformitatea, iar individualismul e pestriț?

Asta îmi spuneam zilele trecute comparând cele două tendințe socio-politice, apoi m-am întrebat cum se face că peste Atlantic liberalii sunt de stânga, iar dincoace sunt de dreapta și afiliați popularilor? Mutatis mutandis - "Ciudată dreptate mai este și dreptatea aceasta: adevăr dincoace de Pirinei, eroare dincolo!" se mira Blaise Pascal în timpul modernității. Relativismul contemporan nu înseamnă totuși lipsa reperelor, a idealurilor sau a marilor narațiuni profețită de postmodernism, ci mai degrabă acceptarea perspectivismului nietzschean și leibnizian. Absolutismul a căzut și a fost înlocuit de relativism în sensul unei interacțiuni sau interconectări mai vaste. Lumea văzută prin fețele multiple ale sale nu e totuși mai puțin aceeași lume. La ultima oră de curs de săptămâna aceasta, de pildă, în timp ce discutam despre autoritățile statului și atribuțiile lor, o elevă isteață desena pe un caiet de creație portrete în creion negru și în culori. Inițial am vrut să-i atrag atenția că are altă oră, dar mi-a venit în minte o secvență dintr-un clip de la Pink Floyd când profesorul își punea elevii să repete "An acre is the area of a rectangle: whose length is one furlong and whose width is one chain", după ce umilise în fața clasei un elev care scrisese de plictiseală o poezie în stilul poeților noștri optzeciști pe un caiet. Așa că am evitat să intervin, mai ales că e respectuoasă și cu rezultate bune la învățătură, iar preocuparea ei nedăunătoare. Mi se pare mai folositor decât să încerce să joace cărți la ore cum fac unii elevi de liceu, astfel de apucături nu tolerez.

De fapt, pe fondul rezultatelor proaste de la examenele naționale din ultimii ani și ca urmare a înmulțirii liceelor tehnologice s-au înmulțit și afacerile cu jocuri de noroc: nivelul de cultură și de calificare scăzut îi transformă pe mulți  în victime sigure ale vânzătorilor de iluzii și îngroașă rândurile votanților socialiști. Ceea ce ne lipsește nouă nu e mai mult socialism, ci mai multă educație pentru inițiativă și responsabilitate individuală în viață. Q.e.d.

Poantă economică de pe internet despre cererea și oferta mondială: "Un saudit, unul din Qatar, un iranian si un evreu stau la o cafea la New York.
Zice sauditul:
- Am ceva bani in plus si cred c-o sa cumpar Citibank.
- Si eu am bani in plus, zice ala din Qatar. Vreau sa cumpar General Motors.
- Eu ma gandesc serios la Microsoft, adauga si iranianul.

Toti trei se uita la evreu. Asta mai trage o inghititura, nu-si ridica capul si mormaie hotarat: Nu va mai uitati la mine, ca nu vand nimic!". Dacă e să te iei după astfel de bancuri, economia Occidentului e făcută în... Orientul Mijlociu :).

 Când plec sau când vin de la serviciu şi îmi salut vecinii care trebăluiesc prin curțile de pe strada unde m-am mutat recent îmi amintesc răspunsul înțelept dat de un sătean unui străin care îi lăuda mereu casa şi grădina ca fiind locuri ale lui Dumnezeu: "Să fi văzut cum arăta locul acesta când era numai al lui Dumnezeu". Nu a greşit cine a spus că omul sfințeşte locul.

Pentru că unii folosesc în exces cratima sau deloc, Alexandru Philippide  ne oferea demult un exemplu de greşeală pe care s-o evităm: una e să scrii "am văzut o capră în trandafiri" şi alta "am văzut-o capră în trandafiri".

Excesele discriminării pozitive şi ale "political correctness" nu fac decât să creeze animozități şi tensiuni sociale inutile: pe mine mă conduc femeile de mic în familie, apoi la serviciu şi în localitate, iar de pace şi armonie nici nu poate fi vorba. Nu sunt nici mai drepte, nici mai  sincere decât noi. Plus că au fix aceeaşi sete de putere și control ca orice bărbat. De aceea mi se pare ciudat să introduci femeia în scripte şi sondaje în categoria persoanelor vulnerabile, alături de minoritățile sexuale, etnice sau de persoanele cu dizabilități. Toate acestea nu sunt decât şiretlicuri ale socialiştilor de  mai bine de şaptezeci de ani încoace  şi false dileme pentru a-şi delega responsabilitatea față de inconsistența si nenaturalul propriei doctrine sau a lipsei de soluții pentru indivizi în societate.

De ce "Leviathan" e un film reuşit, iar "Melancholia" nu prea. Plus două distincții sociologice interesante.

Am văzut cele două filme zilele acestea şi pe cât de surprins am fost să văd cât de expresive sunt personajele din "Leviathan", pe atât de placide mi s-au părut cele din "Melancholia". Ambele surprind câte o formă de alienare contemporană: primul, drama familiei disfuncționale a unui mecanic auto rus, expropriat de un stat abuziv şi oligarhic în care justiția e doar o slujnică birocratică a căpcăunilor care conduc, iar al doilea, expresia dorului unei femei ce lucrează în publicitate pentru o viață trăită plenar de teama unui eveniment planetar. Abundă în clişee amândouă: ruşii sunt plini de vicii, grosolani şi cu femei abrutizate, iar personajele lui Lars von Trier sunt rapace, mercantile până la calcularea ratei profitului şi amortizării unui zâmbet, sau dezinhibate până la pierderea valorilor clasice. Tema libertate-constrângere traversează ambele filme şi soluțiile găsite de indivizi se întorc de fiecare dată împotriva lor, însă "Leviathan" transmite mai multe idei şi emoții, având cadrele şi tehnica filmării mai bune decât "Melancholia", care unora li se poate părea şi expresia imaturității unei femei alintate ce îşi caută rostul între două familii pe care nici o întrunire nu le poate scoate din obsesiile proprii.

Sociologia spune că familia urbană e de consum, iar familia rurală de producție. Aşa îmi explic de ce facturile sunt mai mari la bloc, datoria locatarilor e să întrețină furnizorii. La câte blocuri sunt în China, îmi închipui pe ce îşi bazează comuniştii planificarea economică.

 Competitivitatea în organizațiile private şi monopolul celor publice. Ce ne învață sociologia despre toate acestea? Organizațiile publice se modernizează mai greu in relațiile cu cetățenii pentru că nu au concurență şi oamenii nu pot să aleagă cine să-i deservească. Cele private sunt mai eficiente pentru că le obligă competiția pentru atragerea clienților, piețele şi profitul. Asta când nu sunt de tip oligopol, desigur.