Răspunsul acesta dat de o cititoare cuiva pe internet m-a năucit cu frumusețea lui. Eu învățasem la Psihologie că sentimente precum iubirea și ura sunt oarecum constante și de durată, însă acest "te iubesc la loc" restabilește ceva ce părea că s-a pierdut după vreo dezamăgire. Iubirea nu își mai găsea locul, iar după o îndreptare și o iertare pentru vreo greșeală a revenit la locul ei. Bineînțeles că o femeie îi scria asta unui intelectual pe care îl citesc și uite cât de cuceritor a făcut ea să sune limba română!
Spectatorii sunt de două feluri: angajați și neangajați. Spectatorul angajat are un interes - politic, economic, ideologic etc. Pe acesta îl recunoști de îndată ce îi vezi profilul. Sunt indicatori de status, formule lingvistice, tropi, însemne care îl dezvăluie imediat. Spectatorul neangajat însă e contemplativ cam cum se declara Pitagora filosof: în timp ce unii joacă pe teren, iar alții urmăresc meciul spărgând semințe cumpărate de la cei care le vând printre scaune, spectatorul neangajat - presupunând că merge la un meci sau la un spectacol cineva fără să fie pasionat de acestea - nu caută meciul. Sau nu numai meciul, spectacolul. A nu se confunda cu aceia care cască gura fără să priceapă o iotă din ce se întâmplă, cu pierde vară. Acesta caută să înțeleagă principiile, regulile, rolurile și relațiile. Apoi procedează și cum recomanda Epictet, la exprimarea lor prin fapte după ce și le-a însușit.
Spectatorul neangajat personal în disputa unor tabere nu poate fi făcut să-i placă o punere în scenă fără a ține cont de o judecată de gust în sens kantian, adică în lipsa a ceva frumos. Nu spun "sublim", pentru că sublimul este forma perfectă a frumuseții, " frumusețea fără scop", așa cum sublim e comentariul din titlul acestei postări :). Rămân la nivelul frumuseții și atenției ce i se cuvine.
Atenția este și ea voluntară, involuntară sau postvoluntară. Nu mă refer aici la ultima, pentru că atenția postvoluntară e specifică sportivilor, tehnicienilor sau artiștilor ce au dobândit-o prin exerciții îndelungate, deși sunt convins că și-au format-o și specialiștii din alte domenii. Mă gândesc la diferența dintre atenția pe care o acordă un spectator angajat unei reprezentații (meci, talk-show etc) și un spectator neangajat. Atenția voluntară e angajată și presupune un efort însoțit de consumul energiei nervoase. Atenția involuntară sau peste voința cuiva poate însă fi atrasă atât de ceva plăcut, cât și de ceva neplăcut - cazul pozitiv al gestului frumos surprins pe stradă la cineva sau negativ al unei mârlănii la fel de stradale ori manifestațiilor forțate din comunism. Ea nu presupune alegerea liberă a ceea ce atrage atenția. Se face fără voință sau peste voința receptorului, sofistic. Când atenția involuntară e atrasă de ceva plăcut poate chiar energiza și construi. Din acel moment, spectatorul neangajat devine și el angajat, dar pe o cale care a fost legitimată de frumusețea a ceea ce a atras atenția. Kitsch-ul nu poate fi promovat fără a lua spectatorii cu forța, deci, pe când frumusețea îi atrage de la sine când e sesizată. Cine o ține captivă?
Și pentru că am amintit de frumusețe, cred că filmele clasice au așa ceva:
Spectatorii sunt de două feluri: angajați și neangajați. Spectatorul angajat are un interes - politic, economic, ideologic etc. Pe acesta îl recunoști de îndată ce îi vezi profilul. Sunt indicatori de status, formule lingvistice, tropi, însemne care îl dezvăluie imediat. Spectatorul neangajat însă e contemplativ cam cum se declara Pitagora filosof: în timp ce unii joacă pe teren, iar alții urmăresc meciul spărgând semințe cumpărate de la cei care le vând printre scaune, spectatorul neangajat - presupunând că merge la un meci sau la un spectacol cineva fără să fie pasionat de acestea - nu caută meciul. Sau nu numai meciul, spectacolul. A nu se confunda cu aceia care cască gura fără să priceapă o iotă din ce se întâmplă, cu pierde vară. Acesta caută să înțeleagă principiile, regulile, rolurile și relațiile. Apoi procedează și cum recomanda Epictet, la exprimarea lor prin fapte după ce și le-a însușit.
Spectatorul neangajat personal în disputa unor tabere nu poate fi făcut să-i placă o punere în scenă fără a ține cont de o judecată de gust în sens kantian, adică în lipsa a ceva frumos. Nu spun "sublim", pentru că sublimul este forma perfectă a frumuseții, " frumusețea fără scop", așa cum sublim e comentariul din titlul acestei postări :). Rămân la nivelul frumuseții și atenției ce i se cuvine.
Atenția este și ea voluntară, involuntară sau postvoluntară. Nu mă refer aici la ultima, pentru că atenția postvoluntară e specifică sportivilor, tehnicienilor sau artiștilor ce au dobândit-o prin exerciții îndelungate, deși sunt convins că și-au format-o și specialiștii din alte domenii. Mă gândesc la diferența dintre atenția pe care o acordă un spectator angajat unei reprezentații (meci, talk-show etc) și un spectator neangajat. Atenția voluntară e angajată și presupune un efort însoțit de consumul energiei nervoase. Atenția involuntară sau peste voința cuiva poate însă fi atrasă atât de ceva plăcut, cât și de ceva neplăcut - cazul pozitiv al gestului frumos surprins pe stradă la cineva sau negativ al unei mârlănii la fel de stradale ori manifestațiilor forțate din comunism. Ea nu presupune alegerea liberă a ceea ce atrage atenția. Se face fără voință sau peste voința receptorului, sofistic. Când atenția involuntară e atrasă de ceva plăcut poate chiar energiza și construi. Din acel moment, spectatorul neangajat devine și el angajat, dar pe o cale care a fost legitimată de frumusețea a ceea ce a atras atenția. Kitsch-ul nu poate fi promovat fără a lua spectatorii cu forța, deci, pe când frumusețea îi atrage de la sine când e sesizată. Cine o ține captivă?
Și pentru că am amintit de frumusețe, cred că filmele clasice au așa ceva:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu