"Într-o lume a fericirii perpetue, promiscuitatea e o datorie cetățenească" li se inculca personajelor din "Brave New World" în lecțiile hipnopedice. Repetate din copilărie de nenumărate ori, anumite mesaje îi condiționau pe oameni să acționeze robotic apoi în viața de adult. De fapt, același lucru i se spusese și lui Winston în "1984": vechii reformatori căutau să întemeieze societatea pe iubire și bucurie, pe când Big Brother o ținea sub control prin ură și delațiuni repetate, singurul râs acceptat fiind cel de satisfacție a învingătorului înaintea cuiva mai slab sau străin.
Mallurile aveau la început băncuțe pe care bărbații puteau măcar să-și aștepte soțiile înconjurați de pungi și pachete, acum poți șede numai în cafenele și restaurante, contra cost, deci. Ideea e ca nimeni să nu stea fără să consume: te miști printre standuri, te ia foamea, cumperi. Săptămânile trecute am așteptat butonând telefonul o oră în fața unui magazin de pantofi pentru femei și cred că devenisem deja suspect. Dar alte două ore colindasem de la un capăt la altul sute de gherete cu mii de haine și pantofi. Când mă refugiam să pufăi vreo țigară și să beau de la un automat cafea cu lapte chioară, mă simțeam ca un miner care privește copacii în fiecare zi ca pentru prima oară. Alternativa o știu: în comunism toți trebuiau să producă, de la traforaj în școala gimnazială și până la tractoare în uzine, consumul nu era pentru noi. Atunci trebuia să producem și să economisim, acum consumăm și risipim, producând cât mai puțin. De fapt, nu suntem capabili să consumăm cât de mult se produce în lume. Un specialist în vânzări de automobile spunea adineaori la televiziunea națională că piața românească e invadată de mașini second hand pe motorină, în timp ce Parisul își propune ca din 2024 să renunțe la motoarele Diesel, iar din 2030 să le interzică și pe cele cu benzină.
Citeam "Legea educației naționale" zilele trecute și în timp ce parcurgeam articolele despre cultivarea demnității și valorilor umaniste mi-au venit în minte câteva scene recente de cumplită slugărnicie când o pensionară plătită cu ora să predea s-a prăbușit pe niște scări în graba de a-și arăta recunoștința față de șefi. Tinerii absolvenți calificați fug de salariile mici din învățământ, iar orele sunt acoperite de pensionari și necalificați. Mila și sila sunt insuficiente pentru a descrie ce am simțit. Revoltristețe, cuvântul meu preferat pentru astfel de situații. Cât exercițiu de supunere i-a trebuit unui om sub comunism ca să ajungă la bătrânețe atât de slugarnic? În definitiv, nu suntem chiar în Coreea de Nord ca să ne controleze statul până și emoțiile. De unde această concurență, mai ales la femei, în a peria și a face temenele? Cât de șantajabili sau incompetenți sunt cei dispuși să se tăvălească pentru a pupa o mână?
Ne lipsește încă exercițiul libertății și nu realizăm că funcțiile sau instituțiile deservesc societatea, nu invers. O dată la patru-cinci ani, toți cei pe care îi ascultăm dau ochii cu șefii lor, cu noi, alegătorii. Vom ști ce să le spunem atunci?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu