Dincolo de fereastră. Filmele lui Hitchcock și mentalul colectiv.

"- Închide fereastra că e frig afară!

- Și dacă o-nchid se face cald afară?"

Am auzit această replică în anii trecuți și logica ei m-a uimit. Imperativul ipotetic "dacă vrei să fie cald înăuntru, închide fereastra" a devenit: "dacă vrei să fie cald afară, închide fereastra". Adică frigul venea dinăuntru? Sau cineva era mai preocupat de căldura de afară decât de cea dinăuntru?

Mergând spre serviciu într-o dimineață, am văzut mii de ciori croncănitoare ce atârnau de crengile copacilor ca niște fructe negre bătute de brumă. Nu știu ce frici atavice a identificat Alfred Hitchcock în filmele sale ori dacă nu chiar filmele sale au creat frici moderne, dar știu că urmărindu-le ajungi să privești cel puțin cu amuzament situații care până atunci păreau anodine. Sunt filme  de atmosferă, cu elemente de contagiune din psihologia mulțimilor în care alternează momentele de liniște cu cele de tensiune. Claustrofobia unei femei într-o cabină telefonică atacată de păsări, popasul în noapte al alteia la un motel deținut de un scelerat, vecinii dintr-o curte interioară a unui cartier, observați de la fereastră de un bărbat ce nu-și poate părăsi apartamentul - toate sunt expresii ale neîncrederii omului crescut la intersecția dintre două medii considerate ostile, natural și social. Tensiunea esențială apare între individul cu anxietățile sale și ceilalți în special când acesta caută sprijin în fața tenebrelor naturii sau a iraționalului altor ființe gregare. Totuși spiritul unei comunități bine alcătuite se dovedește mai puternic în situațiile critice prin eroismul câtorva membri decât dezertarea de la rațiune și recurgerea la egoismul instinctelor. Cum ar fi spus Kant, i-a salvat Eul transcendental care e sinteza unor Euri particulare, sau ca să citez un titlu de Mihai Șora, orice individ rămâne el însuși într-o comunitate, dar este și "Eu și tu și el și ea" într-un dialog generalizat.

Și încă un răspuns care m-a amuzat: la întrebarea ce sărbătorim pe 25 decembrie, cineva a scris cu ironie că învierea lui Moș Crăciun. Să auzim de bine! :).

Discurs de pe ruinele biopoliticii. Opinia publică, societatea civilă, elitele intelectuale și mecanismele puterii.

O metodă deja consacrată la noi de a nu rezolva o problemă este să prezinți consecințele negative ale oricărei încercări de rezolvare a ei. Te deranjează câinii maidanezi? Te sensibilizăm cu reportaje în care hingherii îi brutalizează. Consideri mizeria și dezordinea periculoase? Îți livrăm articole, studii care demonstrează cât de creativ e haosul în viața geniilor. Te plângi de încremenirea în secolele trecute a satelor? Îți arătăm cât de sufocantă e viața unei metropole. Crezi că numirile politice sau alegerile făcute de mulțimi sunt ineficiente pentru că promovează incompetența și corupția? Îți aratăm hibele concursurilor și cât de prost se organizează ele, cine ajunge să le piardă sau să le câștige. Orice idee trebuie maculată, rațiunii nu trebuie să-i mai rămână vreo referință clară și distinctă. Criteriile clarificărilor s-au dus, reperele au dispărut, suntem cu toții la fel de vinovați pentru lumea așa cum este ea - copii, adulți, bătrâni. Trăiască postmodernismul, ce o mai veni după el? :)

Dacă într-o chestiune minoră precum concursul pentru ocuparea funcțiilor de conducere din preuniversitar s-au mobilizat să-l blocheze partide cu foști miniștri ce au devalizat învățământul, sindicate, ziare, televiziuni, radiouri și cluburi așa-zis ale profesorilor de pe internet, atunci putem să ne închipuim dimensiunile corupției, slugărniciei și dependențelor reciproce, cum acționează Establishment-ul nostru. Ne dăm seama de ce după 6 ianuarie 2010 unii dansau pinguinul. Și mai era criticat săptămânile trecute după cutremur un oficial care a scris pe Facebook despre faptul că suntem singuri și că instituțiilor sau funcționarilor nu le pasă de obiectivele pe care le au, de fișa postului. Plătim lunar sindicate cărora nu le pasă decât să mai ridice câte o vilă la munte pentru lideri cărora tot noi le plătim indemnizațiile ca să ne apere de abuzurile reprezentanților în funcție ai puterii politice, iar liderii de sindicat sunt slugile credincioase tot ale celor ce dețin puterea. Cunosc și directori competenți cărora li s-au înscenat scandaluri mediatice înainte de a fi schimbați. Era previzibil rezultatul, așa se lucrează. Cine se mai întreabă de ce nu au ieșit în stradă mai mulți români în decembrie 1989 are acum răspunsul: nu se schimbase nimic în relațiile de putere. Nu, problemele nu se doresc rezolvate, ci înmulțite. Fără ele ar dispărea multe salarii ale birocraților, comisii șamd. Orice se face bun la nivel individual trebuie confiscat și apoi demonstrat cât de greu se face același lucru la nivel colectiv. Sau nu se face nimic dacă nu convine Establishment-ului și totul se blochează.

Democrație înseamnă puterea poporului și domnia majorității. Orice grup de interese care ține captivă o comunitate, o societate sau o țară ca urmare a concentrării și acumulării puterii, a contractelor furnizării de bunuri și prestării de servicii publice, încălcând regulile statului de drept și promovând nepotismul, pilele, relațiile de grup în dauna majorității, se situează automat în afara legii, eu așa am învățat. Iar când majoritatea o duce mai prost în propria țară decât minoritățile de orice fel, când limba oficială e desconsiderată în virtutea unei discriminări pozitive prost înțelese, când accesul către funcțiile și resursele publice se face numai pe baza unei adeziuni la un partid și fără competențe în domeniu, atunci se poate vorbi de o societate anomică. Am întâlnit un citat zilele trecute, nu știu cui aparține: "Dacă ești sărac într-o țară de oameni bogați, să-ți fie rușine. Dacă ești bogat într-o țară de oameni săraci, să-ți fie rușine". În primul caz e vorba de lene, în al doilea de furt.

Denotații și conotații. Nakata din Nakano, domnul cu cizme, pălărie și veston, plus o concluzie despre catâri.

"- Nakata nu prea înțelege lucrurile complicate, dar oricum, atâta vreme cât eram în sectorul Nakano, reușeam să nu mă rătăcesc. Domnul prefect mă ajuta și mă înțelegeam bine și cu pisicile. O dată pe lună mă tundeam și din când în când mâncam țipar. Dar după ce a apărut domnul Johnny Walker, nu am putut să mai rămân în sectorul Nakano.

- Johnny Walker?

- Da. Este un domn care poartă cizme, o pălărie neagră, înaltă și veston. Are în mână un baston. Adună pisici și le scoate sufletul." (Haruki Murakami - "Kafka pe malul mării")

Îmi plac personajele acestea care descriu fapte cu filtre interpretative senine. Candide asistase la fel și fel de orori păstrându-și optimismul, Forrest Gump avea umor pentru că lua cel mai adesea lucrurile ca pe un dat și credea tot ce i se spunea, iar Nakata se înscrie în aceeași galerie când personifică licori. "Mit stock und hut" fusese de vină pentru rătăcirea lui, domnul cu pălărie și baston.

"Cât vor trăi caii și măgarii, nu vor dispărea catârii" - observație logică, de bun simț a unui elev. Denotația termenilor e simplă și vizează doar animalele domestice de tracțiune. Dar conotația? Ah, conotația... Cine sunt caii? Cei mari și puternici. Și măgarii? Cei mici și blegi de urechi sau care au ciulite urechile, călăriți de cei mari. Păi și catârii cei încăpățânați? Ei sunt sinteza ce urmează tezei și antitezei, desigur. Dialectica hegeliană sau triada peirceană se verifică și aici :).

Inocența lui Charlot și o reclamă "revoluționară".

La decernarea premiilor Oscar din 1972, Charlie Chaplin, cu papion și vizibil emoționat la cei 83 de ani ai săi, le mulțumește cu ochii înlăcrimați pentru invitație celor din sală, spunându-le că sunt niște oameni minunați: "You're wonderful, sweet people. Thank you!". Prezentatorul - scenaristul Daniel Taradash, președinte al Academiei de Film de atunci - îi oferă pe lângă statuetă o pălărie și un baston subțire din bambus. Previzibil, celebra pălărie îi sare de pe cap ca un arc. Apoi începe să zâmbească. Un ultim truc la care a achiesat, din respect pentru public, dar pe chip avea și regretul că toată viața a fost luat în râs, că mulți rămăseseră doar cu asta. Și câte lucruri serioase nu spusese: "We are not machines, We are humans", "We think too much and feel too little". Omul acesta a avut o inteligență emoțională, kinestezică și vizuală superioară celor mai mulți dintre noi. Dar poate părea că i-a lipsit cinismul necesar unui om adaptat. După 30 de ani de la expulzarea din State, Chaplin era primit cu onoruri și aplauze pe continentul american și totul din el se disculpa. Privindu-l mi-am amintit de Plotin și de rușinea lui că are un corp cu care trebuia să iasă în stradă, ori de conștiința culpei la Jaspers. Dacă unii plâng de ciudă, alții de bucurie, de tristețe sau de revoltă, Chaplin părea să plângă de rușine: "Priviți-mă, spuneau gesturile sale, sunt o umbră a celui care am fost și știu pe câți i-am supărat, pe câți i-am bucurat". S-ar fi cuvenit să râdă spectatorii de un om bătrân, mai ales că în "Luminile rampei" își anticipase un asemenea destin? Dar etichetarea personajului său din "City lights" drept comunist fusese depășită de public? Gagul său final îl putem considera un gest de respect față de public, iar acesta l-a primit ca atare, aplaudând în picioare. Și prezentatorului îi putem acorda creditul bunei intenții, al respectului față de Chaplin. Spectacolul se joacă de fiecare dată până la final.

Și totuși, de ce credea Chaplin că a gândi ne transformă în mașini, iar a simți ne păstrează oameni? Psihologii spun că un IQ ridicat e asociat și unui EQ pe măsură. Nu poți avea o inteligență logico-matematică peste medie fără o capacitate de a empatiza superioară. Altfel ar putea spune cineva și că o sensibilitate afectivă accentuată fără o gândire pe măsură ne-ar apropia mai degrabă de animale decât să ne păstreze oameni. Așadar, gândind bine simțim și mai bine, iar asta ne menține oameni.

Iată și o reclamă care mi se pare potrivită pentru a ridiculiza ideea marxistă de revoluție. Evoluția și revoluția pot produce schimbări, însă nu orice schimbare înseamnă progres. Mai ales când se schimbă lucrurile care merg bine.

Când a trăi bine înseamnă a gândi prost și viceversa: trai pe vătrai cu pragmatica Denise Rifai în... Lumea Ideilor. Vaccinuri, înghețată și explozii la ora siestei :)).

Locuri și vremuri, plus o scrisoare către făcătorii de scrisori deschise din lumea virtuală.

Cele mai frumoase călătorii în alte orașe sunt cele din copilărie, cu familia, când te poți bucura de tot ce întâlnești fără să-ți stea mintea la trasee, orare și obiective. Abia atunci privești creațiile oamenilor cu ingenuitate estetică. Un pictor spunea despre arta ca mimesis că e reușită când vin păsările să ciugulească fructele dintr-un tablou. Păsările n-au suspiciuni cum n-avem nici noi în primii ani ai vieții și nu cred că atunci suntem doar niște mici brute oedipiene, exploatatoare cu adulții, cum susține freudismul. Țin minte, de pildă, Bucureștiul de la sfârșitul anilor '80, pe care îl priveam de la balconul unui hotel unde stăteam cu tata când mergea în delegații, iar serile parcă erau desprinse din filmele interbelice. Știam eu că peste un sfert de secol aceleași locuri pe care le vizitam aveau să fie sufocate de aglomerație și de mașini? Sau că Iașiul studenției mele va popula terasele din Copou cu atâtea pițipoance și cocalari, în timp ce studenții adevărați se vor refugia la vreun cenaclu de la Casa Dosoftei, la vreo audiție de la Palatul Culturii, la vreun vernisaj de la Casa Cărții, sau pur și simplu vor citi în vreo magherniță insalubră? O tempora, o mores!

Și o scrisoare deschisă adresată unui programator IT ce obișnuiește să trimită scrisorile deschise (sic! :)

Dragă Scrisorelule,

Încă din primele rânduri țin să precizez că ești neconvingător și că scrii foarte prost, mai prost chiar decât cei pe care-i critici că nu te-au instruit cum ai fi vrut. N-ai stil. Poate că nici n-aveai nevoie de educație și de instrucție, poate că tu ești bun de la natură și societatea te-a pervertit ca pe bunul sălbatic al lui Rousseau și te-ai înrăit, un animal depravat cu instinctele pierdute. De aceea și iei un salariu de câteva mii de euro în țară ca și afară, cum te lauzi. Totuși, dacă pretinzi că ești programator IT, pretind și eu ca utilizator să nu mai văd aplicații care "crează DVD"-uri, nici pseudoștiri în goana ta după clickbait-uri. Ca să nu amintesc de contractele pentru servicii IT care păgubesc bugetul de stat, dovadă că mai nou din click se fură mai mult decât din pix. Altfel o să te consider tot un cerșetor de like-uri ca pe mulți alții. 

Eu nu lucrez în IT, dar știu că sistemul tău nu depășește logica binară, a lui 1 și 0, pe când a vieții e polivalentă. Noi știm ce-i posibilul, probabilul, realul, întâmplarea și destinul din dialogul față către față și ochi în ochi cu ființe umane aflate în devenire, ai căror părinți sunt dedicați ori au plecat la muncă în străinătate ca să aibă copiii cu ce se întreține acasă, sau care au părinți șomeri încântați de manele și mame care cred în horoscop, mame a căror odihnă e telenovela și divertismentul ieftin. Dar știm că uneori ce naște din pisică nu tot șoareci mănâncă și vedem cum urmașii lor ni se alătură peste ani, colegi fiindu-ne, să-i scoatem din peșteră la lumină pe cei băgați de voi. Poate că într-o zi vei realiza câți oameni a distrus unealta pe care o deții pe lângă cei pe care i-a îmbogățit și vei recunoaște că tot oamenilor le revine rolul de-a se ajuta unii pe alții. Gândește-te cum reacționezi când cade curentul sau sistemul îți dă erori și cât devii atunci de slab.  Apropo, tu când ai comunicat ultima dată cu cineva? Numai bine.

N.B: „Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va fi mai importantă ca relațiile interumane. În lume va exista o generație de idioți.” — Albert Einstein ("utili" aș fi adăugat eu)