Simone Boué - misterul unei iubiri pe care n-am înţeles-o. Asta dacă poate fi ceva înţeles în iubire...

În 1997, când eu încheiam studiile liceale şi la doi ani după moartea lui Emil Cioran în spitalul Broca din Paris, profesoara de limba engleză care i-a fost alături decenii la rând în exil, Simone Boué, a intrat să înoate în apele Senei şi n-a mai ieşit. În prealabil, se asigurase că i-au fost tipărite acestuia la editura Gallimard, "Caietele", o suită de note de jurnal pe care le adunase filosoful timp de mai mulţi ani - între 1957 şi 1972 -  în 15 caiete. Unii spun că ea s-a sinucis, alţii că a fost un accident nefericit, dar putem spune că, de fapt, consoarta care l-a iubit pe intelectualul român premiat cu titlul de cel mai bun stilist din literatura Hexagonului se retrăgea la fel de discret cum trăiese, în umbra lui Cioran. Am recunoscut la ea faţă de acest mizantrop jovial care asistase la cele mai tulburătoare momente din istoria secolului XX un ataşament pe care numai la unele românce îl găsesc în familiile lor. 

Desigur, scriitorii trebuie studiaţi mai ales prin prisma bibliografiei lor, nu şi a vieţii private, dar prin facultate am aflat că, pe la 70 de ani, Cioran a făcut o pasiune irepresibilă pentru o tânără germană de 35 de ani, Friedgard, care avea şi un copil. Eu ştiu cât de frumoase pot fi aceste femei, pentru că într-o zi am uitat să traversez strada la semafor în Konstanz văzând-o pe una pe celălalt trotuar. Şi doar eu eram cu iubita mea în oraş, chiar dacă nu lângă mine. Parcă fusese decupată din revistele copilăriei surorilor mele, Neckermann, şi pusă înaintea mea, îmi spuneam atunci. Dar să revin la Simone: ea îl însoţise pe Cioran în călătorii, la munte, la mare, cu bicicletele, făcuseră ascensiuni având rucsacul în spinare, campaseră la cort, îl îngrijise şi l-a ajutat să-şi pună la punct limba engleză... de ce nu sunt drepţi oamenii geniali cu femeile lor? De ce consideră misiunea lor intelectuală mai importantă decât cea obişnuită cu avantajele şi dezavantajele ei? E valabil pentru mulţi oameni de cultură, artişti care s-au luptat de-a lungul secolelor cu aberaţiile lumii în care au trăit, dar fără să realizeze că e o aberaţie şi să vrei să schimbi totul deodată, că mai au de lăsat şi celor care vin ceva de îndreptat. Pentru că, de fapt, oamenii aleg binele numai după îndelungi încercări. Cei de la clasa unde sunt diriginte au ajuns abia acum în clasa a XI-a să-şi cultive simţul critic şi reflecţiile personale asupra caracterelor din jur, după ce au fost ani la rând provocaţi, derutaţi şi folosiţi. I-am lăsat să aleagă singuri ce îi ajută în viaţă şi doar le-am oferit un model de abordare a lumii, atât. Mulţi vor ajunge la vârsta mea de acum să priceapă ce li s-a întâmplat, dar aceea va fi o lecţie de viaţă şi de atitudine pe care le-o vor da propriilor copii. 

Din teama de suferinţă şi pentru a-şi păstra luciditatea, adesea oamenii refuză ataşamentul, deşi lipsa oricărui ataşament provoacă tot suferinţa. Înţeleg să-i laşi pe unii aşa cum sunt, când nu vor mai suporta, vor striga singuri şi se vor îndrepta; cei care vor să trăiască limpede se apropie de la sine. Altfel ce poţi să-ţi spui când fac dezacorduri gramaticale, râd tembel şi stau încovoiaţi peste bucate la masă parcă transmiţându-şi din moşi strămoşi supunerea istorică? Sau poate în semn de închinăciune, nu ştiu. Poate ar fi trebuit să ia exemplul demnităţii oamenilor mari din epoca interbelică şi a familiilor acestora, dar cum să înţeleagă că delaţiunea, cameleonismul pentru a supravieţui şi rapacitatea nu le aparţineau acestora, ci au fost produsul comunismului? Cei care au rolul de a duce înainte societatea sunt puţini, dar cred că pentru acest rol primesc încrederea pe care ceilalţi nu au obţinut-o. Mi-o închipui pe Simone fericită.   

P.S: Postez şi câteva texte scrise pe blog în anii trecuţi. În plus, ca să ne înţelegem pe noi mai bine, un interviu cu regizorul român care a realizat câteva documentare despre generaţia "decreţeilor" din care fac parte şi despre lupta anticomunistă dusă de postul de radio Europa Liberă în anii dictaturii lui Ceauşescu.  

Lectura făgăduinţei...

Grea decizie şi asta să scrii despre ceva ce-ţi place, mai ales pentru că m-am obişnuit să postez despre lucrurile care mă revoltă. În lipsa exerciţiului confesiunii văzute religios, am considerat blogul un loc mai puţin al împărtăşirii bucuriilor. Când şi când, mai răbufnesc însă şi accese de bucurie sau de... linişte p-aci.

Astăzi fac însă o excepţie, pentru că Spera mi-a trimis o leapşă: să scriu despre o carte care mi-a plăcut mai mult şi mai mult, îndemnându-i şi pe ceilalţi s-o citească sau să-şi prezinte cartea dragă.

Puteam să aleg între "Ispita de a exista" - a lui Cioran, "Cireşarii" lui Constantin Chiriţă, "Lolita" lui Nabokov, "Fabrica de absolut" - a lui Capek şi... "Insula misterioasă" - a lui Jules Verne. Am ales-o pe cea din urmă şi încerc să-mi dau seama de ce. Ca toate cărţile dragi ale unui om, am citit-o pe aceasta de mai multe ori la rând şi nu mă săturam să regăsesc inteligenţa şi dorinţa de supravieţuire a celor şase colonişti prinşi în cătuşele naturii.

Cartea m-a făcut să înţeleg astăzi şi atunci modul cum o mână (cu şase degete, căci sunt şi d-astea, mai ales după Cernobâl) de oameni pot stabili relaţii constructive în condiţii extreme. Şi cred că la fel au procedat primii colonişti ai Lumii Noi. Faptul că printre ei se afla un savant, un negru, un evreu sau un om al armatei, nu i-a împiedicat pe aceştia să îşi pună în valoare calităţile pentru a construi de pildă un ascensor hidraulic sau chiar un sistem de apărare.

Poate şi acesta e un mit european despre spiritul comunitar sau de grup ce i-a ţinut laolaltă şi le-a permis indivizilor să prospere în timpul colonizărilor, dar el îmi confirmă o constatare asupra culturii americane (o cultură mimetică, superficială sau inexistentă, ar spune unii, dar de ale cărei temeiuri - printre care şi muzica - sunt iremediabil îndrăgostit), anume că aceasta e făcută să reziste, trecând prin sau peste toate crizele morale şi economice. Cartea aceasta m-a făcut să înţeleg de ce un asiatic, un afro-american sau un latino-american pot să găsească în Ţara Făgăduinţei locul pentru reuşita personală şi alor săi. Pot să garantez acelaşi lucru pentru Europa şi uniunea ei, mai ales că valorile culturii europene sunt la fel de nobile

P.S: Cât despre noi, gândiţi-vă cât de mult durează să-ţi ţii între români... făgăduinţele.

Dau leapşa mai departe prietenilor de blog care au o carte citită şi recitită cu drag de zeci de ori :)

Publicat de Filonous la 14:44 8 comentarii 

luni, 16 martie 2009

Instinctul lucidităţii...

Pentru mulţi, raţiunea e diferenţa specifică a omului în raport cu restul vieţuitoarelor. Uneori, această raţiune pare să se opună brutei din noi şi s-o supună. Cred însă altceva: raţiunea e semnul celei mai proprii animalităţi din om. Toate raţionamentele pe care le desfăşurăm au ca substrat conservarea noastră ca organisme. Desigur, aici s-ar putea găsi contraexemple: martiriul sau viciile care par să fie dovada cea mai simplă a unui comportament spiritual, autodistructiv şi non-animalic din noi. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Ce îl face pe un om să ajungă la o vârstă înaintată, în ciuda probelor din jur ale iminenţei sau inexorabilului sfârşit? Nu credinţa în vreo divinitate, în extratereştri sau în iubire, ci mecanismul mult mai rafinat al conservării biologicului din noi, până când se încheie combustia internă a celulelor sau se produce întreruperea scurtcircuitelor neuronale - numite cu un sens mai general, raţiune.

Cunosc persoane care spun că au trăit experienţa decorporalizării, de exemplu. Fie dormeau, fie treceau printr-o emoţie puternică şi asta le-a făcut să se desprindă de învelişul nostru exterior pentru a se contempla. Această formă a delirului o interpretez ca o slăbire a instinctului supravieţuirii din noi şi, deci, o diminuare a reflexului lucidităţii, a raţiunii.

Unii dintre noi s-au născut cu o predispoziţie nocivă către ideal, eteric şi sublim. Explicaţiile, sensurile obişnuite nu-i mai satisfac. Poeţi genialoizi, mistici furioşi, tirani inspiraţi sau simpli nebuni, toţi aleargă cu răsuflarea tăiată pe treptele către un alt sens. Puţini sunt cei care au vigilenţa primitivă a vieţuitoarelor junglei pentru a fi suficient de raţionali între oameni...

Publicat de Filonous la 17:30 6 comentarii

Experienţa în filosofie...

Experienţele au dezavantajul că nu-ţi permit să te desprinzi de evenimente pentru a concluziona ceva, iar gândirea lipsită de experienţă are neajunsul de a nu se putea desfăşura pe de-a întregul, de a nu se putea surprinde pe sine în actul funcţiunii. E cât se poate de kantian, ca şi orbirea intuiţiilor fără concepte sau muţenia celor din urmă fără cele dintâi...

Mi-am amintit că prima temă de licenţă care m-a tentat a fost clarificarea conceptului de experienţă în filosofie. Nu ştiu nici acum bine de ce tocmai experienţa. Ştiu doar că asistam la nişte cursuri de idealism german şi m-a trăznit ca o evidenţă de necontestat importanţa acestui concept. Ca şi cum oamenii au discutat multă vreme în jurul unui subiect fără a avea curajul de a-l aborda pe de-a-ntregul, drept în faţă. Kant, Fichte, Schelling păreau să omită cu bună ştiinţă lucrul cel mai sâcâitor din viaţa lor, aidoma unui aurolac învins de frig, care trage cu şi mai multă înverşunare din pungă. Aroma îmbătătoare a ideii curma suferinţa dată de cea mai simplă zbatere de aripi din experienţă. Şi asta mă revolta nespus.

Cum adică, să nu existe o altă cale prin care această experienţă să poată fi îmblânzită decât prin subterfugiul halucinant al ideii, al discursului? Să nu poţi opune unei experienţe, oricât de grobiană, o alta la fel de intensă, dar edificatoare, caldă?

Urăsc efuziunile sentimentale scăpate de sub control, uitarea de sine, dar nu mă simt bine nici printre statuile sculptate-n gheaţă ale sfincşilor. Poate că din acest motiv experienţa mi se pare lucrul cel mai greu de lămurit...

Publicat de Filonousla 21:417 comentarii

Plus o emisiune interesantă de la Digi 24 (eu sunt abonat la UPC, de ce nu am postul acesta tv în grila de programe... nu știu)  http://s3.digi24.ro//onedb:transcode/548ca941682ccf6635b0a46b.mp4